Părinţi aghioriţi învăţaţi şi îmbunătăţiţi din ultimele veacuri

Sfântul Munte, în decursul istoriei sale milenare, a constituit un atelier de înţelepciune şi virtute care a produs, neobosit, distinse figuri de monahi erudiţi şi virtuoşi.

Începând cu mijlocul secolului al XVIII-lea, Sfântul Munte a cunoscut o mare înflorire, care continuă până în zilele noastre. Cuvioşii Acachie Kavsokalivitul (+ 1730), ascetul peste măsură de aspru care locuia într-o peşteră, imitator fiind al Cuviosului Maxim Kavsokalivitul; Ierotei Iviritul (+ 1745), dascălul cel înţelept; Antim Kourouklís (+ 1782), veselul predicator din insulele Mării Egee şi Mării Ionice; Paisie Velicikovski (+ 1794), întemeietorul şcolii „ascetico-filologice”; Sofronie Aghiannanitul; Macarie Notara (+ 1805), ierarhul ascet; Gheorghe de la Cernica (+ 1806); Nicodim Aghioritul (+ 1809), cunoscutul scriitor erudit; Sofronie de la Vratsa, Bulgarul (+ 1813); Arsenie din Páros (+ 1877), ascetul renumit; Antipa din Moldova (+ 1822); Siluan Athonitul (+ 1938); Savva din Kálymnos (+ 1948), făcătorul de minuni; toţi aceştia constituie un focar important de luminare, învăţătură şi prinos.

Evghénios Voúlgaris, dascălul harismatic

Împreună cu aceştia de mai sus îi socotim şi pe slăviţii noi mucenici aghioriţi din secolele al XVIII-lea şi al XIX-lea, în număr de şaizeci; dintre ei amintim: Pahomie Neoskitiotis (+ 1730), Constantin Rusul (+ 1742), Damaschin din Tessalia (+ 1771), Cosma Etolianul, cunoscutul învăţător şi ctitor de biserici şi de şcoli (+ 1779), Luca de la Stavronikita (+ 1802), Gherasim de la Cutlumuş (+ 1812), Eftimie Iviroskitiotul (+ 1814), Ghedeon de la Karakállu (+ 1818), Agathanghel de la Esfigmenu (+ 1819), Grigorie al V-lea, Patriarh al Constantinopolului (+ 1821), Pavel de la Constamonitu (+ 1824) şi cunoscutul Athanasie din Limnos (+ 1846).

Înfiinţarea Academiei Athonite (Athoniada), în 1749, constituie un punct de referinţă al perioadei moderne de înflorire a Sfântului Munte. Dascăli vrednici au predat acolo, printre care Neofit Kavsokalivitul, cel dintâi conducător al şcolii, urmat de Arhimandritul Agapie Aghiotafitul, cel care a fost ucis lângă Tesalonic de către turci; Evghénios Voúlgaris, dascălul harismatic; Nicolae Zertzoúlis din Métsovo, Panaghiotis Palamas, Athanasie din Paros şi alţii. Supraveghetori şi patroni ai Academiei au fost Sfinţii Grigorie al V-lea, Nicodim Aghioritul şi Macarie Notara. Printre elevii ei s-au numărat noii mucenici Cosma Etolianul, Constantin din Hydra şi Athanasie Koulakiótis, precum şi bărbaţii duhovniceşti Iósipos Moisiádax, Serghios Makraíos şi etno-martirul Riga Feréos. Pentru neamul grec aflat sub dominaţie turcească, Athoniada a fost un far şi o speranţă. De asemenea, tipografia fondată la Mânăstirea Marea Lavră de Cosma din Epídavros la 1755 şi Şcoala de la Vatopaidi au contribuit la trezirea neamului, dar ele au căzut în părăginire după o vreme.

În aceeaşi epocă au trăit şi au activat şi vestiţii erudiţi Papaionás Kavsokalivítul, Dionisie de Siátista, Neofit Skourtéos, Vartholomeu de la Cutlumuş, Pahomie Tyrnavítis, Dionisie de Furna Karyótis (+ 1745), zugrav şi autor al erminiei de pictură bizantină; Kesarie Dapóntes (+ 1784), monahul de la Mânăstirea Xenofont, scriitor şi poet umblat prin toată lumea; Dorothei (Evelpídis) Vatopedinul, Nichifor Iviritul Hartofilax, etc.

La mijlocul veacului al XVIII-lea, în întreg Sfântul Munte au avut loc serioase confruntări teologice cu privire la săvârşirea parastaselor pentru adormiţi, la împărtăşirea continuă cu Sfintele Taine şi la alte probleme legate de acrivia tradiţiei ortodoxe. Pricină a acestor îndelungi discuţii a constituit reconstrucţia bisericii principale a Schitului Sfânta Ana (1754). Cu această ocazie s-a ridicat problema săvârşirii parastaselor ctitorilor şi dăruitorilor în ziua de sâmbătă sau duminică şi a frecvenţei împărtăşirii monahilor cu Sfintele Taine. Discuţiile i-au împărţit pe monahi în mai multe tabere, cei care susţineau săvârşirea parastaselor sâmbăta fiind numiţi, în batjocură, „colivazi”. În ciuda încăpăţânării lor austere, ei erau buni cunoscători ai tradiţiei eclesiastice, luptându-se viguros pentru autenticitatea şi epurarea tradiţiei de intervenţiile ulterioare. Astfel, porecla de „colivazi” constituia un eufemism, deoarece mişcarea a stimulat o renaştere şi o reînnoire onestă şi utilă. Desigur, avangardiștii acestei mişcări filocalice au fost cei trei sfinţi: Macarie Notara, Nicodim Aghioritul şi Athanasie din Paros. Împreună cu ei s-au numărat şi distinşii erudiţi: Neofit Kavsokalivitul, Hristofor Artinós, Agapie Cipriotul, Iacov din Peloponez, Pavel Eremitul, Theodoret de la Esfigmenu şi alţi câţiva. Unii dintre ei s-au autoexilat în Grecia insulară şi continentală, întemeind zeci de mânăstiri, din care multe mai există şi astăzi, constituind punct de sprijin împotriva curentelor occidentalizante. În acest sens a acţionat Cuviosul Macarie Notara în Chios, Nifon în Skiáthos, Dionisie în Skýros, Ierothei în Hýdra, însoţiţi de ucenici şi prieteni ai monahismului aghiorit şi ai sfintei tradiţii. În mânăstirile întemeiate de ei se observă o activitate remarcabilă şi un prinos bogat. Patriarhia Ecumenică a acordat, prin hotărâri sinodale, o rezolvare chestiunii „colivade”. Parastasele puteau fi săvârşite în funcţie de circumstanţe, iar Sfânta Împărtăşanie, printr-o pregătire potrivită, poate fi primită des, fără să rămână nimeni blocat în uscăciunea tipicului, ci conectat la viaţa fiinţială.

Cuvioşii Nicodim Aghioritul, Macarie Notara şi Athanasie din Paros sunt reprezentanţii caracteristici ai renaşterii din Sfântul Munte şi ai spiritului epocii. Cărţile lor au cunoscut o largă răspândire, înrâurind sufletele celor înrobiţi [sub turci] şi continuând şi astăzi să fie reeditate. Duhul teologic athonit a pecetluit editarea „Filocaliei” (1785), lucrare care constituie o piatră de hotar în domeniul literaturii teologice.

Sfântul Munte, într-o epocă tulbure precum turcocraţia, şi-a menţinut nestinsă flacăra, dorind adesea să o transmită mai departe, popoarelor din Balcani şi celor din Nord. Astfel, schimbul de vizite şi rămânerea unor bărbaţi duhovniceşti în Sfântul Munte a dat naştere unei spiritualităţi marcante şi unei mişcări culturale. Având liniştea Sfântului Munte drept universitate a celei mai înalte filosofii, ei au cultivat nu doar asceza şi trezvia, ci şi cercetarea bogatelor biblioteci, preocuparea faţă de traducerea textelor rare, studiul artei şi aducerea unui nou duh de jertfă şi prinos. De mare amploare este activitatea stareţului Paisie Velicikovski de după plecarea sa din Athos. O lucrare similară a avut şi ucenicul său, Gheorghe de la Cernica (+ 1806), în cadrul mânăstirilor din Moldova, ai cărui ucenici se numărau cu sutele, dar şi Sofronie de la Vratsa (+ 1813) la Bucureşti, Cuviosul Antipa (+ 1882), care a ajuns până în Finlanda, la Mânăstirea Valaam, Cuviosul Siluan Athonitul (+ 1938), a cărui biografie scrisă de Arhimandritul Sofronie (+ 1993) a fost tradusă în multe limbi după fericita sa adormire. Încă o dată s-a făcut vădită slava ecumenicităţii Sfântului Munte.

Civilizaţia monahală athonită nu a păstrat doar pentru sine mireasma florilor virtuţii. În ciuda asprimii robiei turceşti, a foametei, a dificultăţii deplasărilor dintr-un loc într-altul şi a multor pericole, smerita scufie aghiorită se făcea văzută în întreg spaţiul elenismului, pentru a aduce mesajul de pace al mântuirii, al eliberării, al mângâierii, al întăririi şi al nădejdii. Apostoli înflăcăraţi precum Sfântul Cosma Etolianul, care şi-a încununat cuvântul prin martiriu, Cuviosul Antim Kourouklís, care a străbătut insulele, ctitorind biserici şi mânăstiri, Cuviosul Macarie Notara, care a aprins în insulele Mării Egee focare de reînsufleţire şi înviere, lucrarea lui fiind continuată de tovarăşul său de exil, Cuviosul Athanasie din Paros, de Arsenie din Paros şi de Sava din Kálymnos, sunt doar câţiva din cei care ar putea fi menţionaţi.

Patriarhul Ecumenic Grigorie al V-lea, sfânt mucenic, împreună cu slăviţii noi mucenici aghioriţi, prin sfârşitul lor martiric, şi-au arătat şi mai strălucit cuvântul lor de învăţătură înaintea poporului, îmbărbătându-l.

În veacul nostru, Sfântul Munte îşi continuă tainicul său prinos, lucru care vădeşte înălţimea duhovniciei şi vieţii sale ortodoxe şi iradierea acesteia dincolo de graniţele lui prin personalităţi ascetice, duhovniceşti şi teologice. Într-o lume care însetează şi caută cu neliniştire autenticul, acrivia şi adevărul, el face dovada trăirii vieţii duhovniceşti ortodoxe şi a mântuirii sufleteşti. Numeroşii închinători tineri de astăzi, dacă nu sunt entuziasmaţi, sunt cel puţin problematizaţi de acest mod de viaţă ascetică, reţinută, simplă, şi de isihia monahilor, câteodată într-o atât de mare măsură, încât pelerinajul în Sfântul Munte devine un punct de cotitură în viaţa lor. Smerenia şi sfinţenia Sfântului Munte joacă un rol de trezire duhovnicească în Biserică şi în popor.

Prosopografia duhovnicească athonită prezintă şi în zilele noastre numeroase figuri la fel de demne de cinstire precum cele din vremurile mai vechi, al căror duh îl poartă şi a căror lucrare o continuă. Cunoscuţi pentru marea lor dragoste faţă de Sfântul Munte, faţă de mânăstirile lor, faţă de copiii lor duhovniceşti, faţă de Maica Domnului şi faţă de Dumnezeu, egumenii iubitori de virtute şi de strădanie încă mai există, printre ei numărându-se: Symeon Grigoriatul (+ 1905), Neofit Simonopetritul (+ 1907), amândoi fiind noi ctitori ai mânăstirilor lor, Codrat de la Karakalu (+ 1940), Athanasie Grigoriatul (+ 1953), Ieronim Simonopetritul (+ 1957), Filaret de la Konstamonitu (+ 1963), care s-au topit în slujba mânăstirilor lor şi a monahilor lor, Serafim Aghiopavlitul (+ 1960), Vissarion Grigoriatul (+ 1974), Gavriil Dionisiatul (+ 1983), care au conlucrat cu succes la rezolvarea chestiunilor comune ale Sfântului Munte, Haralambie Simonopetritul (+ 1970), Efrem de la Xiropotamu (+ 1983) şi alţii.

Duhovnici-mărturisitori plini de virtute şi discernământ au mai fost în secolul nostru şi Sava (+ 1908) şi Grigorie Mikraghiannaniţii, Ignatie Katunakiotul (+ 1927), Hariton Kavsokalivitul, Chesarie şi Mihail Orbul (+ 1952) Aghiannaniţii; Neoskitioţii Neofit, Gavriil (+ 1967), Eustathie (+ 1981) şi Elpidie (+ 1983) Ciprioţii, şi Spiridon (+ 1990); Grigorie Dionisiatul, Maxim de la Karakalu, Nicodim Cretanul de la schitul Cutlumuşului şi alţii.

De o virtute îndeobşte cunoscută au fost şi adormiţii bătrâni Hagi Gheorghe (+ 1886), cunoscutul aspru postitor, Daniel Românul Spileotis, amândoi din Kerasiá; Abimelec Cretanul şi Gherasim (+ 1991) imnograful, Aghiannaniţi; Calinic (+ 1930), mare isihast şi priveghetor, şi Daniil din Smirna (+ 1929), Katunakioţii; Gherasim Menágias (+ 1957), pustnicul plin de înţelepciune; Avvacum (+ 1978), Lavriotul desculţ; Isaac Cenobitul (+ 1932) şi Lazăr (+ 1974), Dionisiaţii; Iosif Spileotul (+ 1959), marele luptător şi Teofilact (+ 1986), iubitorul de sfinţi, Neoskitioţii; Gherontie (+ 1958) de la Sfântul Pantelimon; Athanasie Iviritul (+ 1973), smeritul şi mare iubitor al Maicii Domnului; Evloghie (+ 1948), marele postitor şi Enoh (+ 1978), românul totdeauna bucuros, din Karyes; Papa Tihon (+ 1968), ascetul rus din Kapsala, Porfirie (+ 1991) Kavsokalivitul văzător cu duhul şi proroc, care a dus blagoslovenia athonită în Áttica, şi Paisie Aghioritul (+ 1994), cel care a odihnit o mulţime de oameni. Despre fiecare s-a scris mult şi de către mulţi.

Ultimii doi la care ne-am referit sunt îndeobşte cunoscuţi pentru harul lor. Gheronda Porfirie a fost una dintre cele mai importante personalităţi a zilelor noastre, având autoritatea autenticităţii şi experienţa Duhului Sfânt. Era cu adevărat smerit şi simplu, împletind sfinţenia cu simplitatea copilărească. El vedea înăuntrul sufletului omului, fiind pedagogul şi îndrumătorul multora din cei care acum povestesc mişcaţi întâlnirile cu el. Gheronda Paisie a fost şi el un medic sufletesc încercat, răbdător şi perseverent, şi un îndrumător al unei mari mulţimi de oameni, cu necazuri mari. Cuvântul său vesel, exemplul său, sfaturile sale, te atingeau, îţi transmiteau pacea, bucuria binecuvântării, roua Duhului.

Printre Părinţii erudiţi se numără ieromonahul Theodoret Lavriotul, Gherasim Smirnákis de la Esfigmenu, care a scris o carte deosebită despre Sfântul Munte, ierodiaconul Cosma Vláhos Aghiopavlitul, ieromonahul Hristofor Ktenás de la Dochiariu, cunoscut pentru mulţimea lucrărilor lui despre Sfântul Munte, bătrânii Lavrioţi Pantelimon, Hrisostom, Alexandru Evmorfópoulos, Spiridon Kampanáos medicul, Pavel Pavlídis medicul, Alexandru Lazarídis şi Evloghie Kourílas, mai pe urmă Mitropolit de Korýtsa; Ioachim Iviritul; Theofil; Nicandru, Iacov şi Arcadie Vatopedinii; Pavel, Hrisant şi Evdokim, bătrânii de la Xiropotamou; Athanasie de la Pantokrator; Yosima de la Esfigmenu; Nil Mitrópoulos Simonopetritul; Sava Filotheitul; Varlaam Grigoriatul; Theodosie Aghiopavlitul; Ioachim Spetsiéris Neoskitiotul şi alţii.

Lucrarea sfinţilor, a egumenilor, a duhovnicilor, a bătrânilor şi a înţelepţilor Sfântului Munte de ieri şi de azi iradiază şi înrâureşte binefăcător în lume, pentru că Sfântul Munte, în afara scumpelor sale relicve, păstrează comori de virtute vie, care sunt mai importante, datorită oferirii unui model de viaţă corespunzător pentru abordarea durităţii, monotoniei şi singurătăţii vieţii de zi cu zi. Astfel, Sfântul Munte a fost numit pe drept „şcoală a paternităţii şi consilierii duhovniceşti” (prof. A. Stavrópoulos), şi datorită găzduirii multor pelerini, dar şi pentru prinosul de mărturisire, învăţătură şi misiune. Printre ascultătorii acestor sfaturi se numără şi arhierei, preoţi, monahi, monahii, profesori, dascăli, dar şi „cei mai mici dintre fraţi”. După cum bine s-a spus, „aceşti puţini oameni care locuiesc însinguraţi în colibe şi peşteri sunt paznicii, custozii, atleţii unei înţelepciuni şi a unei ştiinţe a omului de care ne grăbim să ne minunăm atunci când provine din India sau din Tibet, dar pe care o ignorăm atunci când ea se găseşte chiar alături de noi” (J. Lacarrière).

Cuvintele Bătrânului Paisie notate de biograful său, Hatzigiórgis, i se potrivesc şi acestuia şi celorlalţi la care ne-am referit mai înainte şi care duc lupta cea bună pentru mersul înainte al lumii. „El sfătuieşte pe fiecare corespunzător, cu discernământ, alină sufletele şi ajută prin rugăciunea inimii. Faţa lui iradiază semnele vieţii sale sfinte şi emană harul dumnezeiesc către sufletele îndurerate. Faima lui a ajuns pretutindeni şi, de peste tot, oamenii alergă la el pentru a se folosi sufleteşte. De dimineaţa şi până seara, el adună durerea şi încălzeşte inimile acelora, cu dragostea lui duhovnicească, ce seamănă cu lumina soarelui primăvăratic”.

Gheronda Abimelec Mikragiannanitul obişnuia să răspundă acelora care-l întrebau ce face astfel: „Ne ţinem mintea [trează]”. Gheronda Leontie Katounakiotul cel Orb zicea: „acum toate le văd mai bine, toate le simt mai bine, Dumnezeu mi-a dat o lumină mai puternică decât aceea pe care o aveam atunci când eram sănătos”. Gheronda Mihail Kavsokalivitul, cu zâmbetul lui neobosit, vorbea cu sfinţii. Gheronda Modest Konstamonitul, iubitorul de cărţi, zicea: „dacă nu simţim că toţi fraţii sunt ai noştri şi noi suntem ai lor, niciodată Duhul Sfânt nu va locui în inima noastră. Purtarea noastră înaintea lor nu trebuie să fie reglată de calitatea lor duhovnicească”. Gheronda Filaret din Karoulia, ascetul cel aspru, zicea: „Fraţii mei, toată lumea aleargă şi se străduieşte pentru mântuire, în afară de mine, păcătosul”. Un bătrân de la Schitul Kutlumuşului, bolnav de ani de zile, zicea că „adesea, voia lui Dumnezeu este ca trupul să fie bolnav, pentru ca sufletul să se mântuiască”. Un alt bătrân înţelept contemporan zicea adeseori: „liniştea fizică ajută liniştii interioare. Dacă ea nu există, trebuie să rabzi cele întru care te găseşti, iar Dumnezeu ţi le va da şi pe cele mai mari”; „caută să găseşti de ce nu ai linişte”; „să te întristezi şi să te bucuri”; „mai bine să ai dificultăţi, decât să crezi că mergi bine, prin necazuri devii mai copt şi mai frumos…”. Într-una din cărţile lui, Gheronda Mitrofan de la Hilandar scria că monahismul ar trebui să constituie „cordialitatea rugăciunii, dragostea care ajunge până la jertfire, smerenia iertătoare şi filantropia entuziastă”.

Sfinţenia însoţită de erudiţie este un lucru cu totul minunat. În Sfântul Munte continuă să existe şi astăzi astfel de personalităţi, iar aceasta este o binecuvântare specială pentru lume.