Persoană şi familie

Familia este o instituţie de convieţuire bio-socială la fel de străveche ca şi istoria omenirii. A apărut îndată după crearea primului om şi de atunci ne însoţeşte fără modificări esenţiale în toate etapele dezvoltării civilizaţiei noastre.

Putem să caracterizăm familia ca fiind cel mai elementar şi mai vechi grup social, deoarece, de la aceasta au pornit şi după modelul alcătuirii ei interne s-au format aproape toate relaţiile sociale contemporane. În pofida aparenţei de colectivitate, familia nu reprezintă o grupare impersonală, ci este în primul rând o unire între două persoane de sex opus, care prin procreare conferă membrilor ei înrudirea de bază. Cu alte cuvinte, un cuplu nu poate fi considerat familie dacă nu există cel puţin un copil.

Cuplul are posibilitatea de a se consolida prin depăşiri reciproce ale individualismului şi prin manifestarea reciprocă a iubirii, ce are ca rod naşterea copilului. Fiindcă numai copilul poate să devină legătură incontestabilă dintre soţi, din moment ce uneşte pe părinţii care până atunci nu aveau legături de sânge. Cu alte cuvinte, în spatele oricărei familii trebuie să vedem trăirea paternităţii şi a maternităţii care apar prin relaţiile sufleteşti şi duhovniceşti inefabile cu copilul ce s-a născut.

Pornind de la aceste premise, familia este, privind în profunzimea ei, mai mult decât un contract social sau o necesitate biologică. Este mai mult decât o instituţie. Este mai ales o paradoxală întâlnire între oameni care creează o comuniune a iubirii prin golirea de sine personală (kénosi). Este, în esenţă, un spaţiu al jertfirii de sine repetate care se clădeşte prin înlăturarea individualismului şi se manifestă ca afecţiune maternă şi ca grijă paternă, ca răspundere, ca reciprocitate conjugală, sensibilitate copilărească, dependenţă a unuia de celălalt şi, mai cu seamă, ca act de adorare divină. Acesta este şi motivul pentru care, încă din timpuri străvechi, familia a devenit subiect de interes pentru religii.

În creştinism mai ales, nunta a fost considerată încă de la început taină. Taina cu adevărat mare, care se sfinţeşte prin Harul Sfântului Duh, fiindcă, după cuvântul Sfântului Apostol Pavel, se săvârşeşte în numele lui Hristos şi spre slava Bisericii. Aceasta proiectare a nunţii în dimensiunea bisericească descoperă însemnătatea ei ca temelie a familiei creştine. Astfel, familia devine o curte a Bisericii, fiindcă este un loc al trăirii iubirii, al unităţii şi reciprocităţii.

Un astfel de dinamism, care are puterea de a schimba oamenii era imposibil să nu fie atacat. De aceea încă din primele secole creştine, Părinţii Bisericii au subliniat cu putere valoarea mediului familial şi au pus pe primul loc însemnătatea acestuia în dezvoltarea unor personalităţi puternice.

Ca să înţelegem acest adevăr trebuie să vedem familia ca loc al întâlnirii duhovniceşti dintre soţi. Numai într-o astfel de perspectivă este posibilă unitatea şi dialogul creator. Fără unitate este cu neputinţă convieţuirea şi fără dialogul creator nu are sens căsătoria. Ca să existe acestea două este nevoie de ataşament, se cere înţelegere, este indispensabilă dragostea, este necesară răbdarea şi împăciuirea. Toate acestea denotă duhovnicie.

Duhovnicia este aşadar indispensabilă să se cultive virtuţile celor două personalităţi care nu seamănă între ele şi să se înlăture egoismele, încăpăţânările, micimile, interesele, iubirea de sine, în general, slăbiciunile. Fiindcă nu trebuie să uităm că soţii nu sunt fraţi, sunt doi străini, două lumi diferite, două personalităţi particulare, rezultatele adesea rigide a două medii diferite, cu educaţie şi structură sufletească diferite. Şi totuşi aceste două personalităţi se leagă în căsătorie într-o surprinzătoare unitate sufletească şi îşi dăruiesc ce au ei mai bun. Aceasta este prima minune privitoare la taina nunţii. A nunţii care devine loc social al cultivării virtuţilor, necunoscute mai înainte persoanelor solitare. Şi când vine acel dulce îngeraş să se instaleze între cei doi, atunci se produce în persoanele lor o mai adâncă schimbare duhovnicească. Atunci are loc cea de-a doua minune care priveşte zămislirea de prunci şi are ca urmare începutul şi pornirea adevăratei familii.

Familia este deci spaţiul duhovnicesc în interiorul căruia Harul lui Dumnezeu săvârşeşte minunea unirii a doi oameni, mai înainte străini unul de altul, şi minunea creaţiei. Minunile acestea însă sunt o floare a iubirii dumnezeieşti care, pentru a înflori, are nevoie de pământ potrivit, de împrejurări şi condiţiile prealabile potrivite, pe care doar duhovnicia şi virtuţile le pot crea. Ca nunta să devină o taină a societăţii şi procrearea o adevărată creaţie este nevoie ca membrii familiei să depună la banca comună a unităţii lor doar virtuţile, valorile duhovniceşti şi calităţile lor. Fără acestea, nunta se transformă aproape fără excepţie într-un supliciu şi familia într-un câmp al conflictelor, al duşmăniei şi al urii.

De aceasta ultimă realitate dramatică nu se poate nimeni îndoi, mai ales în epoca noastră. Căci criza modernă a valorilor şi a moralei nu putea să nu atingă familia şi coeziunea ei. Desigur, mulţi au încercat să pretindă că această criză mai generală provine în mare măsură din dezmembrarea sau slăbirea structurii interne a familiei moderne.

Nu este momentul să analizăm aici originea crizei duhovniceşti în societatea modernă, dar nu putem să ignorăm sau să trecem sub tăcere faptul că fenomenele de mai sus – criza duhovnicească şi criza familiei – sunt legate între ele, pentru că, deşi există anumite excepţii, faptele nu contrazic regula. Şi regula ne arată zilnic cu date statistice reale faptul că familiile ce-şi clădesc fericirea pe senzualitate sau pe interes, pe egoism sau pe tiranie, pe încăpăţânări sau pretenţii absurde, pe concepţii despre drepturi sau emancipare şi aşa-zisa eliberare, s-au condus cu o precizie matematica către divorţ. Expresiile “nepotrivire de caracter”, “de comun acord” sau altele asemenea sunt măsurile legale prin care se întrerupe evoluţia dramelor familiale. Ce anume se ascunde concret în spatele acestor expresii puţini pot şti. De obicei, după hotărârea tribunalului cade cortina ca să pună, desigur, capăt tragediei familiale, dar de multe ori acest sfârşit va însemna şi începutul altor drame, ale căror victime de acum înainte vor fi odraslele cuplului divorţat, copiii unor părinţilor fără minte.

Făpturi nevinovate, care odată cu destrămarea familiei îşi pierd şi echilibrul sufletesc. Adevăraţi îngeraşi care, chiar dacă nu o arată, trăiesc în felul lor o durere insuportabilă, un martiriu mut. Victime fără vină, pecetluiţi din leagăn cu pecetea abandonului, a singurătăţii şi a durerii profunde. Şi părinţii, foştii soţi? E, ei sunt păsări libere. Desigur că se grăbesc foarte tare să-şi găsească noua pereche, ca să-şi repare viata. Şi când toate merg bine, hai să zicem şi copilului, ca să înceapă să se obişnuiască.

– Ştii, de acum încolo domnul cutare va fi noul tău tată şi, reciproc, doamna cutare va fii noua ta mamă. Frumos trucul, foarte civilizat, în continuare fiind şi mai ademenitor, deoarece încep cadourile, păpuşile, trenuleţele, excursiile, dulciurile. „Este copil”, ţi se zice, „şi se va obişnui”.

Într-adevăr câtă naivitate, dar şi câtă ignoranţa să creadă că sprijinul unui tată sau al unei mame poate fi substituit cu lucruri sau cu dragostea făţarnică a unui străin, ca şi cum paternitatea sau maternitatea ar fi aptitudini actoriceşti. Desigur, există situaţii emoţionante în care noii părinţi au arătat o dragoste şi o afecţiune nemărginită pentru copiii străini şi au stat lângă ei mai mult decât părinţii adevăraţi. Substituirea de care vorbim însă nu poate niciodată sa scadă răspunderea părinţilor reali, care au ajuns să-şi arunce în aer pentru o nebunie, o încăpăţânare, un egoism, o pasiune, o aventură.

De multe ori soţii nu ajung la divorţ. Rămân sub acelaşi acoperiş, trăiesc normal ca pereche, dar între ei comunicarea s-a transformat demult într-o continuă dispută. Uită de rostul iubirii, al răbdării, îngăduinţei, iertării, al sprijinului, responsabilităţii faţă de copiii lor şi pentru cel mai mic pretext casa li se schimbă într-un teren al certurilor şi al agresivităţii. Poate sa fii de vină unul, pot să fie de vină amândoi, însă în amândouă situaţiile avem acelaşi rezultat: perturbarea unităţii, pierderea liniştii, răsturnarea adevăratei meniri a familiei. Elemente periculoase pentru educaţia unui copil care, chiar dacă nu vorbeşte şi nu protestează, primeşte încontinuu influenţa lor decisivă asupra sufletului şi caracterului său.

Alteori, o patimă primejdioasă sau o obişnuinţă uşuratică îi îndepărtează pe părinţi de îndatoririle lor şi de răspunderea faţă de familie şi în curând consecinţele acestora vor veni sa zdruncine temeliile ei şi să vatăme foarte adânc pe membrii acesteia. Beţia, jocurile de noroc, lenevia, spiritul de aventură, exibiţionismul, emanciparea frivolă, adaptarea nesocotită la lumea secularizată nu au doar consecinţe personale, ci ameninţă şi strică întreaga familie. Astfel, familia se transformă treptat într-un focar al durerii, într-o ruină gata să se dărâme de tot. Câtă comoditate, câtă superficialitate, câtă imaturitate, câtă ignoranţă faţă de cea mai mare taină a vieţii! Gânduri ieftine, impulsuri ieftine, conţinut încă şi mai ieftin şi aşteptăm să se schimbe lumea, să devină familia o comuniune a iubirii, o unitate a persoanelor, un paradis pământesc al îngerilor, un atelier al caracterelor, o curte a bisericii, un altar si o biserică a lui Dumnezeu! Jalnică rătăcire, inaccesibilă utopie.

Familia este pentru om ca diamantul de mult preţ, a cărui dobândire şi păstrare cere sacrificii şi iscusinţă, răbdare şi stăruinţă. Nu este o treabă uşoară să găseşti un diamant, fiindcă altfel toţi ar găsi diamante şi ele şi-ar pierde valoarea. Incomensurabil mai greu este sa întemeiezi o familie binecuvântată şi tot aşa de greu e să o păstrezi, fiindcă pentru a o păstra nu ajung abilităţile, ci sunt de trebuinţă mai ales virtuţile şi în primul rând dragostea. O dragoste, însă, care să ierte, să îngăduie, să rabde, să se jertfească, dar şi să ţină frâiele, să chivernisească, să conducă, să povăţuiască şi să cultive în toţi membrii răspunderea lor solidară.

Într-o astfel de atmosferă relaţiile reciproce dintre membri se încadrează într-o armonie ierarhică, unde privilegiile şi obligaţiile, drepturile şi îndatoririle se pun de acord şi depind de binele general. Dragostea dă alt sens ascultării, care nu rămâne o conformare înrobitoare la suficienţa de sine, ci se încadrează nobil într-o unitate interpersonală, necesară fiecărei familii binecuvântate.

Din cele de mai sus am văzut că nunta şi familia nu sunt o decizie simplă sau un act superficial de bravadă. Sunt cu precădere taină şi creaţie. Taina care sfinţeşte dragostea persoanelor şi creaţia care-L imită pe Dumnezeu şi preschimbă această dragoste în fiinţe umane. Ca să se manifeste o asemenea minune măreaţă, ca să atragă cuplul Harul lui Dumnezeu şi să clădească adevărata familie, e nevoie de calitate duhovnicească şi de soţi care să fie persoane. Să fie inimi pline de iubire şi de smerenie, cu simţul răspunderii şi al sacrificiului de sine. Să fie suflete cu credinţă în Dumnezeu.

Sursa: Vasíleios T. Gioúltsis, Pnevmatikótita kai koinonikí zoí, Editura P. Pournará – Tesalonic, pp. 96-104.