Cuvânt la Liturghia darurilor mai înainte sfinţite

Aş vrea ca la Liturghia noastră de astăzi, a Darurilor mai înainte sfinţite, să spunem câteva cuvinte pe care mi le-am însemnat mai înainte, în timp ce voi cântaţi.

Am săvârşit astăzi o Dumnezeiască Liturghie fără a săvârşi o jertfă. Dar cum poate să fie Liturghie de vreme ce, atunci când spunem Liturghie, înţelegem jertfă? În mod sigur, este o lucrare pe care am săvârşit-o ca adunare, ca popor. Dar care este elementul care, în cele din urmă, face ca ea să fie o Liturghie, o jertfă, şi nu numai o slujbă de dimineaţă sau de seară, aşa cum este de regulă. Elementul fundamental al jertfei este moartea şi, după aceea, aducerea ca dar lui Dumnezeu a celui jertfit. La Dumnezeiasca Liturghie săvârşim o re-prezentare a jertfei lui Hristos, prefacem pâinea şi vinul în Trupul răstignit şi înviat a lui Hristos.

Astăzi, adică, am avut o Liturghie, o jertfă, pentru că am înălţat o viaţă, a lui Hristos, viaţă care s-a sfârşit. Când spuneam „Să luăm aminte, cele mai înainte sfinţite Sfintele Sfinţilor”, tocmai în acea clipă înălţăm viaţa dată, pierdută şi, în acelaşi timp, aflată a Domnului nostru răstignit şi înviat. Ceea ce a început deja să facă această rugăciune a noastră, nu o simplă slujbă de seară, ci o Liturghie, o anaforá , a fost tocmai această înălţare atât de expresivă. Tămâia noastră am adus-o ca ridicare a mâinilor noastre, pentru că astăzi, aşa cum am spus, nu s-a săvârşit jertfa Domnului.

Un element fundamental pe care-l vedem astăzi la Liturghia mai înainte sfinţită este înălţarea, înapoierea, dăruirea către Dumnezeu; este sfinţenia, separarea de lume şi afierosirea noastră lui Dumnezeu. Lucrul acesta îl împlinim prin înălţarea noastră, prin ridicarea inimilor şi a mâinilor noastre, iar apoi prin ridicarea acestui Agneţ, ca pe o viaţă pierdută deja şi, în acelaşi timp, dăruită lui Dumnezeu.

Aşadar, Îl avem pe Hristos, Care a fost omorât, şi pe omul care moare în acea clipă. Asta este sfinţirea, aceasta este sfinţenia, darul făcut lui Dumnezeu, adică Însuşi Hristos Care S-a jertfit, dar şi eu, omul, care mă jertfesc. Nu există nimic care să mă împiedice în această dăruire a sinelui meu, „nici fărădelegea mea, nici păcatul meu, Doamne” (Psalmi 58:4), aşa cum spune în acest sens Psalmistul. „Fără de nelegiuire am alergat” (Psalmi 58:5) lângă Tine, fără nici un lucru care să mă întârzie, să mă afunde, să mă împiedice. Suirea mea către Tine a fost liberă şi deplină. Când Îl avem înaintea noastră pe Domnul, Care deja S-a adus jertfă pentru noi, inima noastră simte de îndată această şi spune: „Cum să nu vrem să ne vindem pe noi înşine ca să Îl dobândim?” Cum e cu putinţă ca noi să nu vindem, să nu predăm, să nu înălţăm şi să nu aşezăm existenţa noastră în mâinile Celui care S-a vândut, S-a dat pentru noi.

Prin urmare, în Liturghia mai înainte sfinţită, Hristos este Cel care a fost omorât, iar omul, cel care este omorât. La slujba Liturghiei mai înainte sfinţite ne rugăm oarecum ţinând deja în mâini sângele nostru.

Elementul reprezentativ al jertfei noastre este înălţarea, atât de cunoscută în Vechiul Legământ. Tot ceea ce era ridicat deasupra jertfelnicului sau pus pe grătarul pe care se ardeau jertfele aparţinea lui Dumnezeu (Ieşire 29:27-28, Levitic 7:34). Prin urmare, din clipa în care Cinstitele Daruri, încă înainte de a se sfinţi, au fost înălţate duminică sau astăzi, din clipa în care mâinile noastre s-au ridicat prin sfânta tămâie, din acel moment noi ne-am apropiat de Dumnezeu. Ne-am încredinţat sinele nostru lui Dumnezeu.

Această suire, această ridicare este o sculare a noastră către întâlnirea cu Domnul cel înviat. Odată cu înălţarea cinstitelor şi mai înainte sfinţitelor Daruri, avem şi propria noastră înălţare. „Scoală-Te, Doamne, întru întâmpinarea mea şi vezi!” (Psalmi 59:5), zice Psalmistul. Domnul este înfăţişat ca unul ce doarme. Dar în ultima parte a acestei Liturghii avem scularea Domnului. „Scoală-Te, Doamne, întru întâmpinarea mea şi vezi!” Eu m-am sculat, acum scoală-Te şi Tu.

Ce este, în realitate, această sculare a Domnului? Nu e nimic altceva decât o coborâre a Domnului, o pogorâre a Lui, o deşertare, o fugă spre noi şi, în acelaşi timp, o vedere a Lui. „Scoală-Te şi vezi!” Când vreau să-ţi vorbesc, când vreau să comunic cu tine, te privesc. Adică, Domnul începe să închege un dialog cu noi, care este un dialog între două persoane, nu între doi indivizi. Este un dialog care se încheagă între două persoane, între două conştiinţe, care, într-un anumit fel, locuiesc împreună, se însoţesc una cu cealaltă, care îşi schimbă locul între ele, înaintează una spre cealaltă, locuiesc una în cealaltă. Dumnezeu şi omul, unul încape în celălalt, pentru că acesta este singurul fel prin care Dumnezeu ne poate vorbi în mod fiinţial.

Prin urmare, această coborâre, această sculare a Domnului şi, în același timp, şi a noastră este simţirea contactului cu Dumnezeu şi a răspunsului Său, a răsplătirii noastre, care se petrece în vremea Liturghiei mai înainte sfinţite. Este ceea ce spune Sfântul Părinte, anume că Hristos este mâncare şi băutură , fără să înţeleagă prin aceasta doar împărtășirea prin mâncarea Sfintelor Taine, ci această unitate fiinţială (Ioan 17,21), care se realizează neîncetat în sânul existenţei noastre.

Aşa cum atunci când cineva mănâncă, se îndulceşte, i se deschide gustul şi vrea să mănânce mai mult, aşa şi această mâncare a Dumnezeirii şi, în acelaşi timp, a noastră către Dumnezeu, locuirea noastră (perihoreza) în existenţa şi iubirea Lui devin o înflăcărare a minţii noastre, pentru că prinderea şi vederea lui Dumnezeu se săvârşesc prin mijlocirea minţii, şi aşa se încheagă un spaţiu cu neputinţă de umplut, de neţinut în frâu, şi o vânătoare reciprocă între mine şi El. În cele din urmă, este o căutare stăruitoare, lacomă, şi o mâncare. Şi pentru că omul nu va putea niciodată să înţeleagă aceasta, spunem că este o taină de neînţeles şi de negrăit pentru mintea omenească. Omul nu ar fi putut niciodată să conceapă o astfel de coborâre a lui Dumnezeu, o astfel de înviere, o astfel de sculare. Duhul omului a conceput o coborâre a lui Dumnezeu şi în filosofie, dar nu a putut să atingă faptul în esenţă şi, de aceea, a rămas de veacuri neînţeleasă.

Coborârea lui Dumnezeu nu e o simplă unire cu noi, ci o asumare a firii omeneşti, o întrupare. Nu a fost, ci este o întrupare, care se realizează continuu, şi pe care mintea omenească n-a putut-o înţelege niciodată. Această sculare a lui Dumnezeu, această jertfă a Lui, care se săvârşeşte pentru totdeauna, este ceva pe care El o ia în Sine Însuşi. Şi tocmai aici zace această înfricoşată taină: nu o săvârşesc eu, o săvârşeşte numai El, prin El Însuşi, şi o săvârşeşte pentru mine.

Şi avem iarăşi unul în doi, ceea ce înseamnă că nici nu mai poţi să îi desparţi. Aşadar este o taină de neînţeles şi negrăită, pentru că nu există nimic analog în viaţa omenească, pentru ca să poată cineva să ia de acolo exemplul şi s-o exprime. Omul nu o înţelege şi, totuşi, – o, minune de neînţeles! – Domnul o săvârşeşte neîncetat şi în vremea în care săvârşim Liturghia. Recapitulând, spunem că Liturghia mai înainte sfinţită este un dar, o sfinţenie, este ceva care este tezaurizat, aparţine deja în mod definitiv lui Dumnezeu, ca o proprietate, ca o comoară a Sa.

În al doilea rând, este o apropiere, o sculare al lui Dumnezeu. Iar scularea lui Dumnezeu este o întrupare, o coborâre. Propria mea sculare este o luare a mea pentru slujire de către acest Dumnezeu şi numai de către El.

În al treilea rând, această slujbă mai înainte sfinţită este o Liturghie, o jertfă, pentru că are elementul permanent al tainei contemplaţiei neîncetate, al privegherii, al acestei vederi mistice, care începe în această clipă şi pe care o exprimă Psalmistul atunci când spune: „Ochii mei mai înainte de dimineaţă Te-au întâmpinat” (Psalmi 118:148) – chiar înainte să văd zorile, înainte să se crape de ziuă, ochii mei Te-au întâmpinat.

Noi Îl rugăm: „Mila Ta, Doamne, mă va întâmpina” (Psalmi 58:10). Dar ceea ce mă întâmpină nu este mila, ci Însuşi Domnul. Neputând să simt asta, o exprim atât de frumos cu cuvântul „milă”, care este lucrarea, energia lui Dumnezeu. El Însuşi mă ajunge, iar eu L-am întâmpinat prin ridicarea ochilor mei. Şi de vreme ce coborârea, chenoza Lui este neîncetată, înseamnă că şi privirea mea mistică, scrutarea mea mistică este neîncetată, aici în chip sacramental, iar în veşnicie în chip mistic.

„Puterea mea în Tine o voi păzi” (Psalmi 58:10), zice Psalmistul. Tu eşti Cel care-mi dai putere, tărie, existenţă, fiinţă, stăpânire. Dacă am putere, dacă am viaţă, aceasta eşti Tu Însuţi. De aceea, „în Tine o voi păzi”. Te privesc neîncetat, Te păzesc, Te urmăresc. Privirea mea nu se dezlipeşte nici o clipă de Tine. Doar un astfel de suflet, doar o astfel de inimă, care-L priveşte în acest fel pe Domnul, este cu putinţă să fie cea peste care Dumnezeu şi întreaga Biserică se odihnesc ca peste heruvimi şi peste serafimi. El a făcut totul pentru mine şi eu acum fac totul pentru El. În timp ce mai înainte am avut casnic păcatul, acum El este casnicul meu şi eu casnicul Lui.

Aşadar, această priveghere şi, în acelaşi timp, această împreună-locuire, această viaţă unică aflată în unul singur, care de fapt sunt doi, unul în doi, este al treilea element al acestei adunări a noastre de slujbă. Şi în timp ce trăim mereu Taina şi faptul acesta mistic, cu toate că suntem sătui, totuşi, iubiţii mei copii, de câte ori nu se întâmplă să nu avem simţirea mâncării Lui, a Celui pe care Îl mâncăm şi preschimbă existenţa noastră!

O astfel de viaţă lipsită de simţământul vieţii lui Dumnezeu, Cel mai înainte de veci şi fără de sfârşit, poate fi socotită vreodată viaţă? Cred că echivalează cu o moarte, cu o încremenire de cadavru. Viaţa mea viază numai când este „ascunsă în Dumnezeu cu Hristos” (Coloseni 3:3), Cel ce vine, Cel omorât şi prezent înaintea mea înviat, doar când este o viaţă pe care e cu neputinţă să o mai desparţi de a Lui.

Sursa: Arhim. Emilianos Simonopetritul, Tâlcuiri la Sfintele Slujbe, trad. Ierom. Agapie Corbu, ed. Sf. Nectarie, Arad, 2009, pp. 169-176.