Premizele interpretării Sfintelor Canoane

Sfintele Canoane constituie izvoarele primare ale Dreptului Canonic, furnizând cele mai autentice dovezi atât în privinţa chestiunilor bisericeşti apărute de-a lungul vremii, cât şi în privinţa modului de abordare a lor de către Biserică. Valorificarea canoanelor ca surse ale Dreptului Canonic presupune o abordare obiectivă a firii divino-umane a Bisericii, dar şi a caracterului duhovnicesc şi a scopului istoric concret al canoanelor. Aşadar, este necesar să se facă distincţie între condiţiile istorice, conţinutul tematic istoric al canoanelor şi conştiinţa Bisericii exprimată prin intermediul canoanelor, atunci când se abordează anumite chestiuni apărute, cel mai adesea, datorită unor neînţelegeri evidente asupra Revelaţiei în Hristos. Această distincţie este dificil de făcut, deoarece conştiinţa Bisericii se exprimă doar corelată fiind, din punt de vedere istoric şi morfologic, la chestiunea concretă abordată şi la condiţiile date ale epocii respective. Este lesne de înţeles că doar printr-o studiere istorico-canonică obiectivă bazată pe metoda istorico-genetică discernerea conţinutului istoric al canoanelor de conştiinţa Bisericii exprimată prin ele devine cu putinţă. În vederea atingerii acestui scop, este necesară o valorificare cu totul particulară a canoanelor faţă de celelalte izvoare ale istoriei eclesiastice, precum şi luarea în calcul a anumitor premize eclesiologice esenţiale, fără de care interpretarea corectă a canoanelor este cu neputinţă.

Din cele de mai sus reiese limpede faptul că întreaga tradiţie canonică a Bisericii trebuie valorificată printr-o erminie corectă a fiecărui grup de canoane instituite de sinoadele ecumenice sau locale sau impuse de autoritatea unor Părinţi de vază ai Bisericii. Interpretarea corectă, însă, presupune încadrarea fiecărui canon sau fiecărui grup de canoane similare în plenitudinea duhovnicească şi mistico-liturgică a Bisericii la care face referire întreg conţinutul tradiţiei canonice. Dacă acest demers hermeneutic nu este avut în vedere, contradicţiile fenomenologice ale canoanelor se vor multiplica în funcţie de criteriile subiective şi de motivaţiile canoniştilor, în vreme ce evidenţierea oportună sau inoportună a inutilităţii anumitor canoane va lua amploare odată cu trecerea timpului. Cu adevărat, de multe ori, litera canoanelor este pusă mai presus de spirit, fiecare canon fiind valorificat izolat de tradiţia canonică integrală şi independent de conţinutul Revelaţiei în Hristos şi de esenţa Tainei Bisericii. Aşadar, este de la sine înţeles faptul că hermeneutica canonică trebuie să aibă întotdeauna în vedere anumite principii eclesiologice şi istorico-canonice specifice, fără de care chiar şi interpretarea anumitor canoane riscă să devină o valorificare unilaterală şi eronată a spiritului sau intenţionalităţii lor.

Mai întâi, interpretarea şi valorificarea canoanelor presupune, desigur, o formare teologică de durată şi o mentalitate eclesiastică a cercetătorului. Fără de acestea, abordarea corectă a textelor canonice nu este posibilă, pentru că acestea nu constituie un simplu obiect de seacă şi plată cercetare istorico-canonică. Este de la sine înţeles faptul că, în vederea interpretării unui canon, trebuie abandonat subiectivismul preconcepţiilor sau intenţiilor cercetătorului, deoarece orice poziţionare apriorică faţă de canon poate conduce la concluzii eronate. Premizele şi scopurile canoanelor au fost deja fixate de către Biserică, tocmai pentru a restrânge posibilitatea unei abordări hermeneutice subiective. Celui ce studiază canoanele îi este necesară, în prealabil, o iniţiere în spiritul tradiţiei canonice, precum şi respectul faţă de toate premisele eclesiologice şi eclesiastice absolut necesare hermeneuticii.

În al doilea rând, în cadrului demersului de interpretare a canoanelor trebuie avut în vedere faptul că acestea constituie un capitol de sine stătător, independent şi autarhic al Revelaţiei, dar care se integrează organic în Sfânta Tradiţie a Bisericii. Ele interpretează Sfânta Scriptură şi sunt interpretate, la rândul lor, doar de către aceasta şi numai prin referirea lor la Tradiţia Bisericii ca întreg. Acest lucru trebuie considerat o condiţie sine qua non pentru o erminie corectă a canoanelor, dat fiind faptul că întreaga alcătuire a conţinutului lor se bazează direct sau indirect pe Sfânta Scriptură sau pe Sfânta Tradiţie. Faptul că, în vederea formulării oricărei dispoziţii canonice, una din condiţiile prealabile necesare este respectarea integrităţii conţinutului Revelaţiei în Hristos, aşa cum este ea [Revelaţia] cunoscută pretutindeni şi trăită în mod continuu de către Biserică, ne arată că orice trecere cu vederea a acestei premise necesare interpretării canoanelor constituie o inconsecvenţă de nepermis sau chiar o omisiune periculoasă. Consecinţele acestei omisiuni sunt extrem de grave nu numai în ceea ce priveşte valorificarea corectă a spiritului canoanelor, ci şi a integrităţii metodei ştiinţifice folosite pentru interpretare, din moment ce separarea canoanelor de conţinutul Revelaţiei în Hristos anulează de facto premisele istorico-filologice obiective ale descoperirii spiritului dominant [al respectivelor canoane]. Decuplarea formei istorice a canoanelor de conţinutul obiectiv autentic al Revelaţiei în Hristos înseamnă demolarea întregii tradiţii canonice şi descompunerea ei în forme istorice fără nici o semnificaţie soteriologică şi care nu vor avea nici o legătură cu natura sau cu scopul Bisericii.

În al treilea rând, de dragul corectitudinii erminiei canoanelor, trebuie făcută a priori o distincţie clară între contextul istoric şi spiritul tradiţiei canonice oarecum intrinsec respectivului context. Nu este cu putinţă ca interpretarea canoanelor să fie asimilată unui empirism juridic autonom, a unei studieri univoce a expresiei frazeologice (de o importanţă secundară) sau a intenţionalităţii. Altfel, cu adevărat, ne paște fie pericolul absolutizării literei tradiţiei canonice, fie pericolul reducerii spiritului acestei tradiţii la o sinteză cumulativă de speţe ritoase, în funcţie de care Biserica ar aplica practic deplinătatea trăirii adevărului credinţei. Absolutizarea materialului istoric al tradiţiei canonice ar presupune, în acelaşi timp, şi substituirea întregului de către parțial, în ceea ce priveşte experienţa duhovnicească, pentru că aceasta din urmă constituie „legea” empirică supremă a Bisericii. Aşadar, interpretarea corectă a canoanelor presupune, în mod necesar, pe de-o parte, restaurarea relaţiei verticale autentice a spiritului canoanelor cu conţinutul Revelaţiei în Hristos, iar pe de alta, integrarea orizontală obiectivă a contextului lor istoric în experienţa eclesiastică contemporană.

În al patrulea rând, interpretarea canoanelor trebuie înfăptuită având în vedere toate principiile ştiinţifice contemporane ale hermeneuticii. Nu este suficientă o simplă interpretare literală, ci trebuie regăsite, după studiu asiduu, toate cauzele istorice şi scopul exact al respectivelor canoane, tensiunile canonice cu totul speciale din epoca respectivă, situaţia eclesiastică generală, importanţa chestiunilor la care fac referire canoanele, relaţia lor cu alte probleme bisericeşti paralele, terminologia canonică utilizată în epoca respectivă, autenticitatea organelor eclesiastice emitente de canoane, procedura urmată, discuţiile care au avut loc, argumentele eclesiastice aduse în vederea instituirii canoanelor etc. Abia după un astfel de studiu responsabil şi exhaustiv al premiselor eclesiologice şi istorico-canonice trebuie adusă în scenă critica istorico-filologică a textului canoanelor, astfel încât textul autentic să fie restaurat, semnificaţia canonică a termenilor uzitaţi să fie determinată exact, scopul primar al emiterii fiecărui canon să fie limpezit şi, prin urmare, să fie redată intenţionalitatea autentică a respectivelor canoane.

În al patrulea rând, în ceea ce priveşte erminia canoanelor, trebuie evitate paralelismele analogice eronate curente, să se evite corelările subiective sau superficiale, să se elimine neclarităţile interpretabile, să se clarifice orice indeterminare a vreunui termen sau exprimări, să se scoată în evidenţă falsificările de text efectuate în trecut, să fie enunţate interpretările eronate evidenţiate şi să fie examinate toate posibilităţile de interpretare corectă a textului. În cadrul interpretării, trebuie stabilit clar ce spune şi ce nu spune, cu adevărat, canonul, pentru epoca în care a fost instituit; trebuie descoperit particularul sau noutatea, trebuie constatat acordul sau evoluţia în comparaţie cu texte canonice similare precedente sau contemporane lui. În sfârşit, spiritul şi intenţionalitatea fiecărui canon trebuie redată printr-o formulare pozitivă şi nu printr-o interpretare literală, mărginită, pentru că doar astfel devine posibilă redarea corectă a spiritului canonului în întreg conţinutul Revelaţiei în Hristos.

În al şaselea rând, în cadrul interpretării canoanelor, polimorfia exprimării tradiţiei canonice nu trebuie să-l preocupe pe cercetător, pentru că un anume canon nu constituie singura adaptare autentică a conţinutului Revelaţiei în Hristos la viaţa istorică a Bisericii. Adică, este posibil să existe formulări canonice multiple şi paralele cu privire la o anumită temă, fără ca vreuna din ele să prejudicieze autenticitatea vreunei adaptări istorice a unui anumit canon. Canoanele nu interzic existenţa istorică a mai multor expresii autentice ale mesajului mântuirii în Hristos. Această polimorfie lipsită de contradicţii esenţiale este cuprinsă de obicei în tradiţia canonică.

În al şaptelea rând, în cadrul interpretării canoanelor, îndeosebi a acelora asemănătoare, trebuie să se facă o diferenţiere clară a canoanelor care condamnă comiterea unui anume delict canonic (erezie, schismă, facţiune, adunare necanonică, învăţătură morală greşită), de acelea care urmăresc stabilirea premiselor canonice în vederea întoarcerii celor ce se pocăiesc în sânurile Bisericii. Prin cele dintâi se aplică, de obicei, acrivia canonică, impunându-se pedepse severe celor ce ating unitatea Bisericii. Cu toate acestea, celor ce se pocăiesc li se aplică iconomia bisericească, atât pentru întărirea unităţii, cât şi pentru mântuirea celor ce se pocăiesc, prin utilizarea mijloacelor sfinţitoare ale Bisericii. În acest sens, acrivia canonică exprimă firea absolută şi esenţa tainei Bisericii, în vreme ce iconomia bisericească constituie o practică pastorală a tainei Bisericii în funcţie de împrejurări.

În al optulea rând, reintegrarea justă a unor canoane similare sau conexe în întregul organic are ca rezultat, în ultimă analiză, raportarea lor la experienţa mistico-liturgică a Bisericii, căci, în tradiţia ortodoxă, „Biserica întru Taine se vădeşte” (N. Cabasila). În acest sens, am putea susţine întemeiat că acele canoane care se referă, de exemplu, la organizarea diecezană a Bisericii locale şi ecumenice, decurg din taina preoţiei, şi din această cauză ele şi fac referire la dependenţa canonică, la exercitarea sau la pierderea autorităţii clericale de către episcopi, preoţi şi diaconi, deoarece funcţionează pe baza Tainei Sfintei Euharistii, întru care se recapitulează întreaga experienţă mistico-liturgică şi se vădeşte întreaga taină a Bisericii.

În al nouălea rând, Dreptul Diecezan al Bisericii determină, conform epocii, distribuirea canonică a dreptului de hirotonie şi de judecată al episcopilor, precum şi rolul clericilor, al monahilor şi al laicilor, astfel încât se adeverească în mod continuu unitatea trupului bisericesc în Dumnezeiasca Euharistie şi în întreaga experienţă mistico-liturgică a Bisericii. În aceleaşi cadre funcţionează şi Dreptul Penal al Bisericii, care, prin intermediul marii diversităţi a sancţiunilor spirituale, determină în mod simplu relaţia canonică dintre episcopi, clerici, monahi şi laici faţă de Dumnezeiasca Euharistie şi de întreaga experienţă mistico-liturgică a Bisericii. Caracterul centrat pe Euharistie al canoanelor diecezane şi penale dovedeşte necesitatea reducerii, din punct de vedere hermeneutic, atât a conţinutului, cât şi a terminologiei ambigue (hirotonie, afurisenie, părtăşie) a unor canoane, pe baza principiului bine-întemeiat al existenţei şi funcţionării lor. Astfel, se evită nu doar distincţiile eronate des întâlnitele în teoria canonică cu privire la caracterul canoanelor (administrative, dogmatice), ci şi interpretările arbitrare sau abuzive ale termenilor canonici ambigui, precum hirotonie (alegere sau hirotonie), afurisenie (afurisenia mică sau mare), neîmpărtăşire (epitimie sau pedeapsă) etc. Prin această metodă, anagogică în ceea ce priveşte principiile ei de bază, se salvează intenţionalitatea autentică a respectivului canon nu doar sub aspectul formulării istorice, ci şi sub aspectul raportării lui spirituale la întreaga funcţionare a trupului eclesial.

Interpretarea canoanelor este un succes doar dacă, îndeplinite fiind principiile de mai sus, se dovedeşte ca fiind cu putinţă şi redarea mesajului deplin al lor în limba şi terminologia contemporană. Acest lucru constituie o întreprindere foarte dificilă şi adesea nesigură, pentru că necesită întotdeauna punerea întrebările juste, atât în ceea ce priveşte relaţia autentică dintre canon şi erminie, cât şi în ceea ce priveşte congruenţa deplină a spiritului amândurora. Fidelitatea spiritului erminiei faţă de spiritul autentic al canonului constituie cerinţa necesară oricărei noi formulări canonice. Desigur, ataşarea de forma istorică sau de aspectul material al canoanelor constituie o premisă necesară, dar nu şi un element necesar interpretării, deoarece, în vederea interpretării, trebuie căutată analogia autentică a tuturor factorilor istorici contemporani pentru care sunt valabile spiritul şi conţinutul canoanelor.

Impedimentele obiective precum, pe de-o parte, asigurarea deplinei congruenţe dintre spiritul canonului şi spiritul interpretării lui şi, pe de alta, conservarea autenticităţii spiritului în decursul reformulării literei, explică poziţia riguroasă a Bisericii Ortodoxe faţă de canoane, poziţie care, desigur, fără să absolutizeze forma literală istorică, le consideră autentice şi purtătoare de spirit intrinsec. Astfel, [Biserica] păstrează, cu o sensibilitate caracteristică, însoţirea istorică autentică dintre spirit şi literă, nu doar pentru a menţine nefalsificat [în canoane] mesajul Revelaţiei în Hristos, ci şi pentru a fundamenta noua lor adaptare la orice epocă şi la oricare noi caracteristici  istorice familiare credincioşilor. Respectul Ortodoxiei faţă de însoţirea istorică dintre litera şi spiritul canoanelor trebuie interpretată, desigur, nu ca un sindrom tradiţionalist dăunător evoluţiei istorice, ci îndeosebi ca o incontestabilă şi sănătoasă sensibilitate faţă de apărarea sursei veridice şi a dinamismului ei înnoitor, din toate epocile istoriei Bisericii.