Psihologia şi viaţa duhovnicească

Această chestiune nu-i preocupă doar pe creştini, ci pe orice om care gândeşte şi căruia nu-i e de ajuns rutina zilnică a supravieţuirii, ci se nelinişteşte pentru ziua de mâine şi pentru progresul său personal. Mai mult, viaţa lui nu este doar ceea ce vede, ce aude şi ce haine poartă, ci se interesează şi de ceea ce se întâmplă după moarte, în cealaltă viaţă. Aşadar, aici vom vorbi mai ales din punctul de vedere al psihologiei şi nu vom ceda ispitei de a intra în tematica metafizicii.

Ce relaţie are psihiatria cu sufletul şi cu religia?

Având o dublă identitate (aceea de psihiatru şi aceea de preot-duhovnic), aş vrea să spun pentru început, că fiecare termen are, prin definiţie, alt conţinut. Acest lucru nu înseamnă că nu sunt interesate unele de celelalte ! Psihiatria de astăzi (şi psihologia în general) se preocupă de viaţa omului, în special de comportamentul lui, de gânduri şi emoţii, şi cu deosebire, de dificultatea lui de a se exprima ca personalitate şi de a se adapta la mediul său.

Religia, pe de altă parte, se referă la relaţia omului cu Dumnezeu. Religia creştină, mai ales, se referă la relaţia omului cu Dumnezeu-omul Iisus Hristos, aşa cum S-a înfăţişat în istorie şi aşa cum se exprimă astăzi în Biserica Sa.

Ce relaţie are psihicul (psychí) din psihologie cu sufletul (psychí) de la Biserică ?

Aceasta este o întrebare dificilă, pentru că mulţi medici nu şi-au lămurit acest lucru (inclusiv psihiatri). Problema provine din terminologie, căci în limba greacă cuvântul suflet (psychí) exprimă două lucruri diferite.

Primul lucru este sufletul nemuritor, suflarea lui Dumnezeu din fiecare om, care nu moare, ci moşteneşte împreună cu trupul înviat viaţa cea veşnică.

Al doilea este psihicul din psihologie, care nu este nimic altceva decât capacităţile noetice ale omului, adică gândurile şi emoţiile.

Încurcătura are loc din cauză că sufletul, prin excelenţă, se exprimă prin funcţiuni noetice, fără însă să se identifice cu acestea, aşa cum ar vrea mulţi să creadă. Este posibil ca un om să fie „normal” din punct de vedere psihologic, dar duhovniceşte să fie departe de Dumnezeu, şi, prin urmare, un damnat ! Şi invers, cineva poate suferi de schizofrenie, dar sufletul său (care se exprimă prin aceste funcţiuni mentale tulburate) să fie aproape de Dumnezeu, iar mâine, în rai!

Ca psihiatru, daţi atenţie credinţei religioase a omului?

Bineînţeles ! La fel ca oricărui alt element care-i poate influenţa viaţa şi fericirea. Ba chiar mult mai mult credinţei religioase, din moment ce cred că ea poate juca un rol psihologic pozitiv de prim rang în vederea terapiei.

În afara acestui aspect, însă, pentru că eu însumi cred în Dumnezeu, ştiu (şi am trăit personal acest lucru) că există şi factorul duhovnicesc, supranatural, care poate influenţa pozitiv într-o şi mai mare măsură atunci când omului îi devine cunoscut şi acceptat rolul lui Dumnezeu. Şi cum ar putea fi altfel, din moment ce Dumnezeu Însuşi l-a creat pe om: tot aşa, Dumnezeu îi poate crea o „piesă de schimb” atunci când i se strică vreun organ; nu îi poate da Dumnezeu şi răbdare să abordeze toate cu calm şi bună dispoziţie?

Care este relaţia dintre duhovnicul care spovedeşte şi psihanalist?

Elementul comun îl constituie existenţa unei juxtapuneri de evenimente, energii şi gânduri în ambele dintre cazuri. Diferenţa, însă este esenţială, din moment ce altul este scopul unuia şi altul, diferit, al celuilalt.

În speţă, scopul psihanalizei este să îmbunătăţească personalitatea cuiva, din moment ce, mai întâi, trebuie să se cunoască mai bine pe sine şi să se ferească de anumite comportări nedorite şi disfuncţionale.

Scopul spovedaniei este mântuirea sufletului omului (adică, primirea dumnezeiescului Har), fapt ce presupune o pocăinţă sinceră pentru faptele sale, lucru care nu se petrece în psihanaliză, care, din contră, încearcă să estompeze vinovăţiile lui prin interpretări psihologice.

Din mica mea experienţă de duhovnic, cunosc faptul că mulţi oameni merg la spovedit din motive duhovniceşti, adică pentru a se simţi mai bine din punct de vedere emoţional, şi nu pentru că le-ar părea rău pentru un fapt sau pentru că încearcă să nu îl mai repete. Fireşte, în acele cazuri, mărturisirea nu poate da iertare păcatelor, chiar dacă ne-ar citi preotul rugăciunea de dezlegare, pentru că nu ne-am pocăit de ele înaintea lui Dumnezeu.

Există posibilitatea ca un psihiatru să facă rău în locul binelui?

Trăim într-o epocă în care toate devin publice, mai ales cu imagine şi sunet, fără însă ca acest lucru să însemne că ceea ce vezi este adevărat !

S-a întâmplat ca, fiind în vizită la rude, să văd la o emisiune o tânără care-şi învinuia psihiatrul de lucruri grele. Personal, nu am altceva de spus decât ceea ce zicea Dostoievski: „Acolo unde nu există Dumnezeu, toate sunt permise !” De aceea, medicul fără Dumnezeu poate constitui un pericol public ! Acest lucru s-a dovedit de multe ori, dar din nefericire, şcolile de medicină oferă doar cunoaştere stearpă şi nu reuşesc să predea o comportare omenească şi morală …

Am auzit lucruri teribile spuse de buzele unor psihiatri cu diplome şi recunoaştere. Bineînţeles că pot face rău, dar nu pentru că psihiatria sau psihanaliza sunt rele, ci pentru că ei înşişi sunt nevrednici să le practice corect, iar în loc să vindece, îşi proiectează asupra altora propriile patimi nevindecate.

La fel, poate un duhovnic să facă rău unui om, în loc să-i fie de folos?

Cu siguranţă, ba chiar într-un grad mai mare, pentru că, cu cât mai de preţ sunt lucrurile de care se ocupă cineva, cu atât mai mare pagubă poate face dacă nu este atent. De aceea, harisma duhovniciei nu este dată oricui de către Biserică. Este nevoie de multă atenţie, atât în privinţa vârstei, cât şi în privinţa integrităţii şi experienţei, pentru a putea deveni cineva duhovnic. Altfel, va fi responsabil pentru multe suflete.

Dacă nu dă dovadă de discernământul necesar, poate duce pe cineva la nevroză ori, mai rău, la deznădejde.

Desigur, Dumnezeu este Cel Care poartă de grijă, e adevărat… Iar cel care nădăjduieşte în El, chiar şi un duhovnic nevrednic, nu va fi lepădat de El. Dar vai acelora care se fac pricină de sminteală pentru vreun credincios. Mai bine acelora să nu se fi născut, după cum a zis chiar Hristos.

Copiii trebuie să apeleze la psiholog?

Αceastă întrebare arată o prejudecată. Îmi aduce aminte de unii cărora le place să exorcizeze răul zicând că psihiatrii îi înnebunesc pe copii, ca şi cum am spune că acel copil care arde de febră nu trebuie dus la pediatru ca să nu se lipească vreo boală de el! Nu zic să nu vă alegeţi medicul în care aveţi încredere. Bineînţeles, să o faceţi, dar aşa cum o faceţi şi pentru multe alte lucruri… Nu cumva apelezi la vreun avocat cu ochii închişi? Sau la constructorul care-ţi va construi casa?

Să apeleze, aşadar, atunci când există motiv sau chiar suspiciunea vreunei tulburări psihologice. Şi o spun aceasta pentru că mulţi aşteaptă să le ajungă cuţitul la os pentru a intra în acţiune!

Pot să vă mărturisesc că cooperarea cu medicul specialist este încununată de succes în marea majoritate a cazurilor. Atunci când aşteptăm ca timpul să vindece rănile psihologice, atunci este foarte probabil să creăm cicatrici care vor determina personalitatea copilului şi dăm posibilitatea pornirilor reprimate să iasă la iveală mai târziu într-un mod dureros pentru tânărul om.

Cât de mult influenţează ereditatea comportamentul unui copil?

Eterna întrebare a părinţilor… Când ni se pare că există probleme, le atribuim eredităţii şi nu propriului nostru demers educativ. Din câte arată studiile ştiinţifice, mediul ambiant are rolul decisiv în majoritatea cazurilor.

Acest lucru nu înseamnă faptul că ereditatea nu are vreo importanţă. Dar chiar dacă am avea cea mai bună ereditate, dacă ambientul este negativ, copilul nu va avea o evoluţie bună. Pe de altă parte, şi cea mai urâtă ereditate, dacă se găseşte într-un mediu propice, într-o atmosferă de familie, caldă şi beneficiază de o creştere bună, sunt extrem de convins că poate fi neutralizat! (Vreau să menţionez aici exemplul copiilor luaţi din condiţii familiale groaznice şi altoiţi într-o familie nouă, echilibrată: au devenit alţi oameni.)

Aşadar, conduita şi comportamentul nostru faţă de copii este totul, iar acest lucru înseamnă că putem să îi formăm potrivit principiile noastre, astfel încât mâine să devină oameni fericiţi şi utili societăţii. Mai mult, mulţumiţi cu ei înşişi şi cultivaţi spiritual.

Sursa: P. Antónios I. Stylianákis, medic – psiholog pediatru, Apokríseis se ypéfthynous goneís, ed. Apostolikí Diakonía, pp. 7-15.