Rolul amăgirii în viaţa păcătoasă

Psihologia contemporană, şi bineînţeles, psihologia abisală, ne face cunoscut în multe feluri faptul că autoamăgirea este o funcţie psihodinamică a personalităţii umane.

Faptul că acest tip de psihologie accentuează rolul funcţional al diferitelor mecanisme psihice inconştiente în adâncul personalităţii umane, ne ajută să înţelegem cum, de multe ori, se întâmplă să acţionăm în afara voinţei noastre, să cădem în înşelări, halucinaţii, fantezii şi iluzii, adică în situaţii care pot fi caracterizate drept amăgitoare, tocmai pentru că ne împing să facem estimări false asupra realităţii în care trăim.

În multe cazuri, atunci când formulăm o opinie sau exprimăm ceea ce gândim, suntem siguri că ceea ce spunem în momentul respectiv „ne aparţine”, în sensul că este sincer şi constituie expresia conştiinţei noastre personale. Cu toate acestea, conform cu principiile de bază ale psihologiei abisale, complicitatea „mecanismelor” psihice inconştiente la formularea unui gând sau elaborarea unui raţionament facă ca gradul absolut al conştiinţei personale să fie pus la îndoială. Astfel, psihologia abisală „pune pe tapet” problema gradului şi a calităţii autoamăgirii noastre în domeniul restrâns sau extins al existenţei.

Sentimentul autoamăgirii se întâmplă să fie sesizat de oricine atunci când, în anumite situaţii, este luat pe neaşteptate de vreo surpriză legată de comportamentul şi de faptele proprii.

– „Cum de mi-a trecut aşa ceva prin cap ?”

– „Cum am putut să fac aşa ceva, când nici măcar nu am avut intenţia ?”

– „Cum de nu am prevăzut ce ar fi trebuit să fac într-o situaţie atât de limpede ?”

– „Cum de m-a convins atât de uşor ?”

Cineva îşi pune genul acesta de întrebări atunci când se trezeşte cu vreo surpriză şi se convinge pe propria piele că s-a amăgit !

Psihologia (ca metodică ştiinţifică de cercetare a problematicii abisale a conştiinţei de sine umane), dar şi experienţa directă, ne descoperă natura amăgitoare a funcţionării conştiinţei noastre şi ne indică faptul că omul se găseşte, de obicei, sub stăpânirea unei autoamăgiri mai vaste şi mai adânci decât crede ! Cu alte cuvinte, se înşeală atunci când, adeseori, crede că doar în momentele când conştientizează o autoamăgire, s-a găsit în această situaţie de amăgire. Se pare că iluzionarea are loc în mult mai multe ocazii decât suntem capabili să realizăm. Astfel, dacă nu vrem să ne amăgim într-un mod inconştient, într-adevăr, trebuie să acceptăm că autoamăgirea este o funcţiune psiho-dinamică a personalităţii umane !

La această concluzie poate ajunge oricine cu uşurinţă atunci când urmăreşte fenomenologia amăgirii în viaţa păcatului, aşa cum o găsim descrisă în Vechiul Testament. Cu adevărat, trăirea în păcat, în imaginea ei primară, paradisiacă, scoate în evidenţă acţiunea amăgirii ca pe un element psiho-dinamic de prim rang al comportamentului uman. Să urmărim expresia funcţională a acestui element, începând de la cel dintâi păcat.

După cum este cunoscut, Eva, apărându-şi fapta călcării poruncii lui Dumnezeu, susţinea că „şarpele m-a amăgit şi am mâncat” (Fac. 3,13). Ea declară în acest mod că a suferit o amăgire. Mâncarea din fructul oprit a fost, aşadar, rod al amăgirii !

Într-adevăr, şarpele nu este sincer atunci când poartă acel dialog cu Eva. Minte cu neruşinare pentru a construi metodic („satanic”) o amăgire care să aducă repede rezultatul scontat: călcarea voii lui Dumnezeu. Elementele structurale ale amăgirii satanice în cea dintâi ipostază a trăirii păcatului sunt următoarele:

1. Minciuna. Porunca lui Dumnezeu era aceasta: „Din toţi pomii din rai poţi să mănânci,  dar din pomul cunoştinţei binelui şi răului să nu mănânci, căci în ziua în care vei mânca din el, vei muri negreşit” (Fac. 2,16-17). Formularea aceste porunci de către şarpe este, însă, aceasta: „Dumnezeu a zis El, oare, să nu mâncaţi roade din orice pom din rai ?” (Fac. 3,1) Încă de aici, Eva se găseşte undeva între adevăr şi minciună. Pentru că nu cunoaşte ambele perspective, acceptă adevărul măsluit cu un strop de minciună: „Numai din rodul pomului celui din mijlocul raiului ne-a zis Dumnezeu: Să nu mâncaţi din el, nici să vă atingeţi de el, ca să nu muriţi !” (Fac. 3,3). Propoziţia subliniată exprimă cu siguranţă experierea minciunii şarpelui în spaţiul conştiinţei Evei. Este spus adevărul, dar într-o manieră falsificată, care arată felul înşelător prin care conştiinţa omenească îl recunoaşte. Acesta este elementul critic al construcţiei amăgirii în tot acest proces al făptuirii păcatului.

2. Sugestia. Şarpele, în momentul în care Eva a început să vadă adevărul prin prisma opacă a minciunii, se exprimă în mod deplin: „Nu, nu veţi muri !” (Fac. 3,4). Motivul acesta este unul care găseşte ecou în conştiinţa bulversată a Evei şi de aceea el îi este sugerat. Ea devine receptivă la influenţă mult mai substanţială !

3. Transformarea minciunii în adevăr. Amăgirea se desăvârşeşte prin prezentarea minciunii drept adevăr. „Dar Dumnezeu ştie că în ziua în care veţi mânca din el vi se vor deschide ochii şi veţi fi ca Dumnezeu, cunoscând binele şi răul” (Fac. 3,5). Prin aceste cuvinte amăgitoare ale şarpelui, Eva se convinge de valoarea pozitivă a fructului oprit. Îl percepe ca pe un adevăr demn de a fi experiat, care poate să-i recunoască menirea omenească.

4. Experierea directă (amăgitoare) – mascare a realităţii. Porunca lui Dumnezeu cu privire la interzicerea mâncării fructului pomului „cunoaşterii binelui şi răului” constituia cadrul realităţii în care ar fi trebuit să evolueze cea dintâi pereche de oameni. Realitatea lor imediată ar fi trebuit să fie valoarea categorică, „negativă”, a fructului oprit. Dar această realitate este obturată de prisma înşelătoare pe care a creat-o dialogul cu şarpele. Astfel, Eva ajunge să vadă acel fruct ca înzestrat cu proprietăţi pozitive (valori). „ femeia, socotind că rodul pomului este bun de mâncat şi plăcut ochilor la vedere şi vrednic de dorit” (Fac. 3,6). Mintea omenească devine deplin realistă. Realitatea imediată devine pentru ea, realitatea supremă. Îşi pierde, însă, simţul străvederii şi devine mărginită la ceea ce văd ochii trupeşti. Şi tocmai datorită acestui mod de a vedea lucrurile, nemaiputând vedea dincolo de lungul nasului, împlineşte deplin acceptarea realităţii înşelătoare prin delectarea senzorială de fructul ce reprezenta respectiva realitate. Eva, dincolo de evaluarea pozitivă a copacului interzis, „ a luat din rodul lui şi a mâncat şi a dat bărbatului său şi a mâncat şi el” (Fac. 3,6).

Prin mâncarea aceasta s-a săvârşit experierea iluziei, omul adamic ajungând la o cunoaştere care, pe de o parte, constituia însăşi ratificarea iluziei, iar pe de alta, conţinea sămânţa trezirii din acea înşelare. Astfel, Eva a reuşit să-şi formuleze judecata personală în legătură cu chestiunea experierii păcatului: „Şarpele m-a amăgit şi eu am mâncat” (Fac. 3,13). A fost o victorie pentru conştiinţa umană faptul că, chiar după cădere, ea putea îngloba conştientizarea iluziei, conştiinţa autoiluzionării !

Psihologia contemporană, pentru că studiază tărâmul inconştientului, ne dă posibilitatea de a cerceta mai în adâncime problema autoamăgirii. Din acest motiv, această psihologie se dovedeşte, de multe ori, utilă în tentativa înţelegerii calităţii vieţii duhovniceşti pe care susţinem că o trăim. Mistificarea vieţii duhovniceşti din cauza presiunii „mecanismelor” psihice non conştiente se prezintă ca fiind cea mai adâncă şi mai periculoasă criză a personalităţii umane. Acest lucru semnifică faptul că problemele „interioare” ale omului constituie întotdeauna premisa oricărui simptom „exterior” al problemei. De aceea, orice om, fie credincios, fie necredincios, trăiesc în aceeaşi măsură şi cu aceeaşi intensitate problematica umană. Consecinţa acestei încredinţări este faptul că atât omul credincios, cât şi cel necredincios trebuie să înţeleagă rolul păcatului şi al inconştientului în elaborarea amăgirii care le mistifică conştiinţa de sine. Karl Jung are dreptate atunci când scrie următoarele: „astăzi, oamenii dispreţuiesc religia şi obiectul ei, elementara păcătoşenie, de aceea s-au pierdut în mare parte în inconştient şi nu mai cred nici într-una, nici în cealaltă”.

Trezvia, în concluzie, nu este problema doar a omului duhovnicesc, ci şi a aceluia care, autoiluzionat, crede că el nu este un om religios.

Sursa: Ioánnis Kornarákis,Psihologikés prooptikés se thémata pnevmatikís zoís, ed. Kyriakidis, Thessaloníki, 1990, pp. 207-212