Schimbările în viaţa duhovnicească [Didahii athonite]

Chiar dacă ne găsim în vremea iernii, ieri am avut o zi frumoasă, scăldată în soare. Am prins curaj, văzând că vremea s-a înmuiat, dar astăzi vedem că s-a schimbat din nou şi s-a pornit vântul, iar acum nu mai putem ieşi afară la muncă. Suntem nevoiţi să ne adăpostim înăuntru până va trece această situaţie, despre care ştim că este temporară. Această descriere a schimbărilor vremii este valabilă şi pentru viaţa duhovnicească. Întorsăturile şi alterările sunt fenomene de tranziţie. După cădere, omul şi-a pierdut, din nefericire, personalitatea, devenind supus alternanţei. Înainte de cădere, Harul Sfântului Duh îi era casnic. Omul trăia conform firii, în afara oricăror necesităţi, fiind „Domn peste toate”, peste timp, peste loc, peste posibilităţi şi mijloace, nefiind supus nici unei forme de alterare, pentru că avea o personalitate deplină; râvna de a deveni Dumnezeu, de la diavolul fiind, după cum spune vrednicul de pomenire Părintele Iustin Popovici, nu doar că nu l-a făcut să devină Dumnezeu, ci l-a transformat într-un diavol mai special. De atunci, omul este pe deplin supus alterărilor; acestea i-au devenit o caracteristică ineluctabilă, iar el nu mai are autoritate asupra nimic din ceea ce ţine de personalitatea sa, aşteptând să vadă ce se va întâmpla în următorul moment. Omului i-a rămas doar capacitatea logică, cu ajutorul ei născocind diverse modalităţi de a scăpa de pericolele ce decurg din alterări. Ceea ce am expus constituie o importantă filosofie, extrem de utilă mai ales nouă, monahilor, din moment ce viaţa noastră constă în studierea extrem de atentă a conştiinţei. Nu am pus sub control consecinţele faptelor pentru a scăpa de sub tirania lor, ci am preluat controlul şi asupra cauzalităţii.

În vremea Harului, Iisus ne-a învăţat să scoatem rădăcina răului. În vremea Legii mozaice, era pedepsită consecinţa, rodul, fapta. Noi trăim în perioada Harului. Nu aşteptăm ceasul împlinirii faptelor rele pentru a le opri, ori suntem atenţi să nu le mai săvârşim. Noi, monahii, suntem atenţi încă de la naşterea gândului, încă din vremea „atacului”, ca să folosim limbajul Părinţilor, astfel încât să dezrădăcinăm înseşi plantele care dau roade rele, adică păcatele după lucrare. Pentru a reuşi acest lucru, trebuie să avem multă fineţe în abordarea schimbărilor. Alterările, după cum am mai spus, sunt precum condiţiile meteorologice: nu sunt permanente, ci temporare. Ele nu trebuie să înspăimânte pe nimeni, într-atât încât să-l facă să-şi schimbe cursul vieţii. Marinarii sunt un exemplu bun: ei nu-şi neagă calitatea de marinari atunci când marea se face iad, când vine furtuna. Ce fac ei ? Îşi leagă corabia strâns de chei şi aşteaptă. După aceea, îşi continuă viaţa şi nu-i preocupă chestiunea furtunii. La fel şi noi, nu ne înspăimântăm atunci când avem iscusinţa mânuirii alterărilor. Prin intermediul schimbărilor, satana încearcă să ne provoace teamă, să ne segmenteze parcursul. Abordându-le cu oarecare fineţe, adică ştiind că sunt elemente intruzive şi temporare, atunci nu ne concentrăm asupra lor, ci, precum marinarii, legăm bine corabia şi aşteptăm să treacă furtuna, iar apoi continuăm. Vedeţi şi în citirile pe care le facem la trapeză, Părinţii aproape că nu dau vreo greutate chestiunii gândurilor, aşa-ziselor atacuri. Îndeosebi marele învăţător al discernământului, Avva Pimen, ne tâlcuieşte exact această chestiune subţire. Pentru noi, care suntem departe de pricini, alterările sunt cu adevărat ridicole, pentru că nu ne pot face nimic. Noi ne găsim, cu adevărat, în mijlocul realităţii. Care realitate ? A faptului că am auzit chemarea. Ne-a chemat Iisus al nostru prin cuvântul profetic al lui Isaia: „Ieşiţi din mijlocul lor şi vă osebiţi, zice Domnul, şi de ce este necurat să nu vă atingeţi şi Eu vă voi primi pe voi şi voi fi vouă tată, şi veţi fi Mie fii şi fiice” (2Cor. 6, 17-18). Iar noi am ascultat chemarea, fiecare la vârsta şi în situaţia particulară în care se află, după cum a rânduit Harul lui Dumnezeu şi „am ieşit din mijlocul lor”. Din mijlocul cui ? Al pricinilor, nu al oamenilor. Vai de mine ! Oamenii ne sunt fraţi, nu ne vatămă; ţinem legătura cu oamenii. Am ieşit, după cuvântul lui Iisus al nostru, din mijlocul pricinilor lui mammona, care simbolizează legea firii căzute, legea poftei. Am ieşit de acolo, iar această „necurăţie”, trup al mammonei, nu o atingem… Nu suntem preocupaţi de chestiuni vicioase şi de pofte. Am rămas departe de pricini nu doar pentru moment, ci ne-am făcut locaş şi colibă în pustie, precum sălbăticiunile, şi facem răbdare aici, nădăjduind în mila lui Dumnezeu, încredinţaţi fiind că Acela care ne-a chemat este credincios făgăduinţelor Lui.

Astfel, dacă am fi un pic atenţi, diavolul ar scoate foarte puţine de la noi, pentru că, după cum zic Părinţii care cercetează cu amănunţime aspectul practic al vieţii noastre, cea mai mare parte a relelor pe care le putem pătimi se datorează acestui soi de pricini şi pretexte. Simţurile şi mijloacele şi legile firii, din cauza a nenumărate pretexte pe care le înşiră satana, se prefac în pricini de cădere pentru noi. Acum, când ne găsim în afara acelora, satana este dezbrăcat de puterea sa. Harul dumnezeiesc, prin Crucea lui Iisus al nostru, l-a despuiat, căci „vrăjmaşului i-au lipsit de tot săbiile” (Ps. 9, 6). Iar Iisus ne spune că „vine stăpânitorul acestei lumi şi el nu are nimic în Mine”, precum şi „îndrăzniţi, Eu am biruit lumea” şi, fireşte, şi pe diavolul. Nemaiputând să ne provoace direct prin esenţa lucrurilor, în care se găsesc pricinile ce ne impulsionează, [diavolul] încearcă prin intermediul schimbărilor să readucă [în minte] amintiri vechi, pentru a ne tulbura, pentru a ne întrerupe isihia şi concentrarea asupra scopului nostru. Care este scopul nostru ? Să uităm trecutul şi să îmbrăţişăm viitorul, să uităm viaţa cea veche, a omului vechi al păcatului şi al abuzului, şi să îmbrăţişăm „viaţa cea nouă”. Să imităm exemplul lui Iisus al nostru şi al Sfinţilor noştri Părinţi, ai căror următori suntem.

Fundamentul vieţii monahului este fecioria. Am părăsit pricinile şi provocările pentru că scopul nostru este nevinovăţia şi fecioria. De feciorie sunt strâns legate ascultarea şi tăierea voii, adică supunerea, urmând apoi, în mod firesc, slujirea, smerita cugetare, blândeţea, tăcerea, rugăciunea şi toate cele pe care ni le-au predat Părinţii noştri şi cu care ne ocupăm şi noi. Mulţumită lui Hristos, fiecare dintre noi, mai mult sau mai puţin, are puterea de a ţine la distanţă acele pricini; până aici pot răzbate capacitatea şi efortul omului, altceva nu putem face. Rădăcinile relelor vor fi scoase dinlăuntrul nostru, iar în locul lor vor fi răsădite rădăcinile bunătăţilor, ajungând să rodească înăuntrul nostru gândurile cele bune şi virtuţile, acest lucru, însă, nu depinde de noi. Ne este dor de el, îl aşteptăm, îl nădăjduim, îl credem, dar nu ne stă în putere. El ne va fi dat doar de Harul lui Dumnezeu, pe care îl aşteptăm. Nu se găseşte sub controlul nostru. Avem sub control doar ferirea de tot ceea ce este numit păcat. Cu puterea pe care o avem, ne putem aşeza la marginile binelui şi ale virtuţii.

Acest lucru, mulţumită lui Hristos, îl facem, mai mult sau mai puţin. Până aici se întinde capacitatea noastră. Toate celelalte le aşteptăm prin credinţă, iar când va veni Harul, ni le va da. Diavolul, aşadar, nu ne poate nedreptăţi, dar poate tulbura apele şi înşela monahul, începând să-l scoată dintru rânduielile lui de bază. Care sunt acestea ? Curăţia, supunerea şi ascultarea. Atunci când monahul le ţine pe acestea nedenaturate, diavolul nu-i poate face vreun rău.

Dinspre nevinovăţie nu-l poate răni, căci lipsesc pricinile. Un monah trebuie să fie cu totul fără de minte, încât să cadă în înşelare şi să intre între relele dobândite şi să născocească moduri de a găsi plăcere în necurăţie şi alte consimţiri, de care şi numai să ne aducem aminte este o ruşine. Una din pricinile cele mai importante care stau în drumul celor ce caută să urmeze cu stricteţe fecioria este sexul opus. Atunci când e prezentă această pricină, e clar că avem de-a face cu un complot împotriva nevinovăţiei noastre. Orişice incită aducerea aminte a acestui fel de plăcere ne este cu totul străin. Asupra monahului adevărat, Harul are o atât de mare influenţă, încât astfel de gânduri i se par de râs. Dacă, cumva, îngăduie Dumnezeu să vină asupra noastră acest război, există un oarecare motiv: fie pentru că ne-am lăsat deoparte îndatoririle şi ne-am predat lenevirii şi acediei, iar Harul caută astfel să ne trezească, fie pentru că a venit ceasul să primim cununa nevinovăţiei, pecetea desăvârşită a fecioriei, îngăduit fiind satanei să ne ispitească, pentru ca noi să dovedim cu fapta opţiunea noastră sinceră pentru curăţie. Iar în acest război, Dumnezeu va da şi puterea de care este nevoie: „dar credincios este Dumnezeu; El nu va îngădui ca să fiţi ispitiţi mai mult decât puteţi, ci odată cu ispita va aduce şi scăparea din ea, ca să puteţi răbda” (1Cor. 10, 13).

Ajungem acum la a doua îndatorire a noastră, a monahilor: supunerea şi ascultarea. După cum ştiţi, prin răzvrătire a avut loc căderea fiinţelor raţionale, îngeri şi oameni. Când Iisus al nostru a venit să repună în echilibru cele căzute, nu a binevoit, nu a iconomisit, nu a întreprins, nu a hotărât să facă întoarcerea prin alt loc decât prin poarta ascultării, pentru că, dacă ar fi făcut întoarcerea altfel, ar fi lăsat impresia că a greşit creându-ne. Dar Dumnezeu le-a făcut pe toate „bune foarte”. Într-un cuvânt al său, Sfântul Neofit Zăvorâtul, tâlcuind expresia „bune foarte”, zice: „şi cum ar fi fost cu putinţă, Preabune Stăpân, să faci Tu un lucru greşit, care să nu fie bun foarte ? Căci Tu eşti izvorul oricărei bunătăţi. Tu eşti bunătatea cea mai înaltă: ar fi fost cu putinţă să greşeşti şi să faci un lucru care să nu fie bun precum eşti Tu ?”.

Aşadar, cele făcute „bune foarte” de Dumnezeu nu puteau fi schimbate de către diavol, de către om sau de către alt factor. Venind Iisus al nostru, ca Domn a toate, a avut puterea de a modifica până şi legea creaţiei, pentru că „El a zis şi s-au făcut, El a poruncit şi s-au zidit” (Ps. 32, 9). El este artizanul; cu toate acestea, pentru a dovedi desăvârşirea slavei Sale dumnezeieşti, a arătat că întoarcerea trebuie să se petreacă pe acolo pe unde s-a făcut căderea. Silindu-se, din dragoste, să poarte propria noastră fire, să rabde o astfel de chenoză, cu totul de necuprins pentru cugetarea fiinţelor raţionale, El ne arată în mod practic că restabilirea noastră poate fi înfăptuită numai prin ascultare. Noi, monahii, care deţinem zestrea desăvârşirii evanghelice, suntem cu adevărat imitatorii lui Iisus al nostru. De aceea, după curăţie, am promis supunerea şi ascultarea. Dacă monahul rămâne supus, diavolul nu va putea vreodată să-i facă vreun rău, nici prin schimbări, nici prin boli, nici prin pericole, nici prin temeri, nici prin vreun alt fel de provocare raţională sau iraţională. Acesta este motivul pentru care monahul ascultător nu primeşte gândul propriu. Satana nu poate să se-nfăţişeze şi să vorbească faţă către faţă, nici măcar să ia diverse forme şi să ne înşele. Desigur, ceva face el, dar în ce mod ? Cu viclenie, prin intermediul cugetării. Dacă mintea izvorăşte propriile ei gânduri şi le aruncă pe ecranul conştiinţei, le separă şi decide asupra lor, diavolul, cu proiectorul lui propriu, îşi aruncă cugetarea vicleană asupra aceluiaşi ecran. Mintea, neexperimentată fiind şi neputând pricepe, vede imaginea şi nu discerne cine a aşezat-o acolo. O ia drept propria ei cugetare, pentru că acest gând vine în mod viclean. El nu zice direct „mănâncă, dormi, leneveşte, fură, minte, râzi”, pentru că dacă ar spune aceste lucruri pe faţă, omul nu ar asculta. Omul, fiind bun prin fire, nu urmează răutăţii pe faţă decât dacă e pervertit. [Gândul] vine ca o propunere pozitivă, spunând „sunt fără chef, mai bine să mă duc să dorm”; şi altele, nenumărate. Când vin acestea, cel ce se supune în mod autentic se problematizează imediat. Orice gând ar veni înăuntrul meu, bun sau rău, îl voi înştiinţa pe Gheronda. Astfel, se găseşte în limitele supunerii şi ascultării. Dacă diavolul vede că [monahul] supus acţionează astfel, slăbeşte. Încercaţi şi o să vedeţi. Dacă aveţi vreun gând fin, persistent, de îndată ce vă veţi decide „mă duc să-i spun lui Gheronda, şi voi face ce-mi va spune”, imediat va dispărea.

Alterările, din nefericire, există şi ele modifică dispoziţia [sufletească]. Un om are bună dispoziţie, este râvnitor, „trăieşte în duh”, dar deodată se posomorăşte, simte o uscăciune, o acedie, şi-şi pierde tot cheful. Atunci vine şi pretextul pozitiv de a face puţină iconomie. Pentru că este indispus, să mănânce un pic mai mult, ceva mai acătării, să se odihnească mai mult decât e rânduit, să renunţe la canon. Monahul, însă, îşi zice: „nu voi face nimic din toate astea; îl voi întreba pe Gheronda”. În acest fel, el nu se pune în pericol. Dacă fiecare om s-ar supune rânduielii iconomiei, ar ajunge într-o mare de ispite, l-ar cuprinde deznădejdea, descurajarea, ar ajunge să fie stăpânit de conştiinţă şi şi-ar pierde liniştea, ajungând până la a fi silit trupeşte să-şi abandoneze rânduiala, iar sufleteşte, să nu-şi mai aducă aminte de Dumnezeu, şi zdruncinându-i, astfel, atât lumea trupească, cât şi cea sufletească. Dacă omul este atent, transferă tot ceea ce-l preocupă şi îl presează Bătrânului său, acoperindu-se de către Harul ascultării şi al supunerii, datorită căruia nu mai poate cădea în diversele capcane ale satanei. Acolo unde satana nu poate pătrunde, toate lucrurile sunt fireşti şi paşnice, pentru că noi, creştinii, avem în proprietate pacea lui Iisus al nostru: „pace vă las vouă, pacea Mea o dau vouă” (Ioan 14, 27) şi „iată, Eu cu voi sunt în toate zilele” (Matei 28, 20). Acestea sunt lucruri date, nu sunt cuvinte goale.

Aşadar, rămânând în rânduiala ascultării şi a îndatoririlor, deţinem continuitatea prezenţei Harului lui Iisus al nostru şi suntem în pace. Toate acestea ne vor îmbogăţi experienţa purtării războiului. Dacă veţi învăţa aceasta, problema este rezolvată. Nimeni nu ne poate face nimic, pentru că ne-am urmat parcursul cu prudenţă şi cu circumspecţie. Nu ne temem de nici un factor care urmăreşte să ne întrerupă drumul pentru că, foarte simplu, nu are vreun drept [să facă aceasta], „căci mai mare este cel ce este în voi, decât cel ce este în lume” (1Ioan 4, 4).

Întrebare: Gheronda, în afara celor pe care ni le-aţi spus, ce altceva mai trebuie să facem atunci când intervin aceste alterări ?

Răspuns: Am spus mai înainte: omul trebuie să înveţe arta războiului. Cel mai important dintre toate este, fireşte, răbdarea, lucru pe care ni l-a pus în vedere şi Iisus: „cel ce va răbda până la sfârşit se va mântui” (Matei 10, 22) şi „prin răbdarea voastră veţi dobândi sufletele voastre” (Luca 21, 19). Pentru că răbdarea este aceea care va scoate realitatea la iveală. Şi pentru că schimbările sunt constituite din urcuşuri sau coborâşuri, ele nu sunt reale. Nici starea ascendentă, nici cea descendentă, nu sunt reale, nici valul Harului, care-l răcoreşte pe om şi-l mângâie, nu este permanent, la fel cum nu sunt permanente deznădejdea şi uscăciunea. Valoarea lor o vom înţelegem doar întru îngăduinţă, întru răbdare. Continuând să rabde, omul aşteaptă mila lui Dumnezeu, iar aceasta va veni şi-l va înştiinţa.

Alterările sunt provocate de multe lucruri, fie de-a dreapta, fie de-a stânga, având un singur scop: folosul, avantajarea omului. Domnul vieţii şi al morţii, îngăduind să vină toate cele care vin peste om, o face judecând cu dreptatea Lui, care este totdeauna înspre folosul omului. Dragostea şi purtarea de grijă a lui Dumnezeu sunt, la fel ca toate deplinătăţile dumnezeieşti, cu totul desăvârşite. Dumnezeu nu este schimbător, astfel încât vreo hotărâre de-a Lui să pricinuiască răutate. Dumnezeu este doar bunătate, dragoste, virtute, compătimire, milostivire. Astfel, şi pe cei pe care îi iubeşte, şi pe cei pe care îi pedepseşte, îi pedepseşte conform însuşirilor Lui, cu dragoste.

Dumnezeu, din dragoste şi spre folosul omului, pe care îl iubeşte într-atât, încât „pe Însuşi Fiul Său nu L-a cruţat” (Romani 8, 32), îngăduie [să vină] schimbarea sau ispita asupra omului.

Sursa: Gérontos Iosíf, Didahés apó to Áthona, „Psihofelí Vatopaidiná” 8, Ed. Ierás Megístis Monís tou Vatopaidíou, Ágion Óros 1999.