Sfânta Scriptură în viaţa duhovnicească

Viaţa duhovnicească cuprinde tot ceea ce face, trăieşte, primeşte şi împreună-lucrează omul cu Dumnezeu în sânul Bisericii lui Hristos pentru a dobândi mântuirea, adică pentru a se îndumnezei. Viaţa duhovnicească are început în cristelniţa Botezului şi se arată treptat, în măsura împlinirii poruncilor lui Hristos, fiind tocmai viaţa Lui în noi. Dar după cum El „sporea cu înţelepciunea, cu statura şi cu harul la Dumnezeu şi la oameni” (Lc. 2, 52), tot aşa şi viaţa duhovnicească a mădularelor trupului Său tainic va fi o creştere spre ţinta pe care ne-a arătat-o Sfântul Pavel: „starea bărbatului desăvârşit, măsura vârstei deplinătăţii lui Hristos” (Efes. 4, 13). Viaţa, prin însăşi natura ei, presupune un dinamism şi o mişcare. Cu atât mai mult, viaţa duhovnicească este dinamică, o luptă, o alergare la ţintă şi o urmărire necurmată a desăvârşirii (cf. Filip. 3, 12-14).

Sfântul Grigorie de Nyssa scrie că „două sunt lucrurile care îl apropie pe om de Dumnezeu. Unul e cugetarea nerătăcită despre Cel ce este cu adevărat, ca să nu cadă prin socoteli rătăcite în păreri păgâne şi eretice despre Dumnezeu. […] Iar celălalt e gândul curat ce alungă din suflet toată simţirea pătimaşă”[1].

Aşadar, pentru o viaţă duhovnicească care să fie încununată de Dumnezeu cu har şi cu mântuire, avem nevoie de ortodoxia credinţei şi de o vieţuire ascetică. Între acestea două, ca între două ziduri de pază şi apărare, omul va putea să înainteze în siguranţă în cunoaşterea lui Dumnezeu şi în sfinţenie.

Sfânta Scriptură are, potrivit Tradiţiei Bisericii Ortodoxe, un loc şi un rol precise în viaţa duhovnicească a oricărui creştin, mirean sau cleric. Sfântul Siluan Athonitul scrie în acest sens: „Citiţi dumnezeieştile Scripturi, în care viază harul care vă va îndulci, şi aşa veţi cunoaşte pe Domnul şi-I veţi fi robi Lui cu bucurie, ziua şi noaptea.” [2]

Acest sfat duhovnicesc cuprinde în sine un anume tip de raportare a noastră la Sfintele Scripturi. Această raportare se întemeiază pe credinţa în inspiraţia Scripturilor, inspiraţie care face din Biblie o carte vie şi duhovnicească, în sensul cel mai limpede al cuvântului. Citirea Scripturii este căutarea întâlnirii cu Persoana lui Iisus Hristos. Vedem deci, că ceea ce am schiţat în capitolele anterioare ca fiind concepţia Bisericii despre Sfânta Scriptură, întemeiază întrebuinţarea specifică a Scripturii, proprie doar Bisericii. În plus, nu ajunge să ştim că Evanghelia „este prezenţa lui Dumnezeu-Cuvântul, Domnul nostru Iisus Hristos”, după cuvântul Sfântului Atanasie al Alexandriei[3], ci trebuie să şi facem strădania ascetică de a ne întâlni cu El, Cel care ne grăieşte în ea. Sfântul Siluan, în cuvântul pe care l-am citat, înfăţişează tocmai această lucrare a Scripturilor care, citite în duh de rugăciune şi de pocăinţă, dau o cunoaştere directă a Domnului.

Aşadar, în privinţa locului Sfintei Scripturi în viaţa duhovnicească reţinem trei lucruri:
a) înţelegerea vieţii duhovniceşti ca o creştere a staturii duhovniceşti spre cea a bărbatului desăvârşit;
b) încadrarea acesteia între ortodoxia credinţei şi ascetismul vieţuirii;
c) caracterul ontologic al prezenţei prin har a Domnului în Sfânta Scriptură.

Dintre Părinţii care au descris cel mai bine dinamica vieţii duhovniceşti şi împletirea în iureşul ei a celor trei elemente amintite, ne vom opri asupra Cuviosului Calist Catafigyotul. În scrierea sa Despre viaţa contemplativă, el arată foarte detaliat locul Scripturii în fiecare etapă a vieţii duhovniceşti. Pentru Cuviosul Calist, ca şi pentru restul Părinţilor, viaţa duhovnicească este o „vieţuire după minte”, lăuntrică, tainică, în care, privind spre Hristos „prin împărtăşire de Duhul de-viaţă-făcător, mintea îşi primeşte şi ea, zi de zi, creşterea cuvenită ei, întărindu-se în unitatea, simplitatea şi starea ei de îndumnezeire”[4]. Fiindcă mintea, nous-ul omului, este tronul harului şi al Dumnezeirii în om[5], starea minţii va caracteriza starea duhovnicească, „odată ce fără a se îndumnezei mintea, omul nu se poate îndumnezei”[6]. Prin „minte”, Sfinţii Părinţi nu înţeleg ceea ce înţelegem noi astăzi. Pentru ei, mintea nu e doar îngusta raţiune ce funcţionează după principiile logice ale lumii căzute. Sfera minţii e mult mai vastă şi, din punct de vedere biblic şi patristic, ea e sinonimă cu duhul omului sau cu inima sa. Căderea a sfărâmat unitatea minţii şi a rupt raţiunea de inimă şi, de atunci, omul îşi caută unitatea originară, se caută pe sine[7].

Viaţa duhovnicească este, prin urmare, o reîntoarcere a noastră în noi înşine, o rezidire a noastră, o unire a raţiunii cu inima, unde învăţăm legile lumii dumnezeieşti pentru care am fost zidiţi. În ceastă căutare, citirea Scripturii are o lucrare îndoită la nivel ontologic şi la nivel de informaţie, de învăţătură.

La nivel ontologic, citirea Sfintei Scripturi lucrează adânc asupra duhului omului, născând în el un simţământ al prezenţei lui Dumnezeu, dându-i adică o anumită cunoaştere printr-o „atingere” a lui Dumnezeu, iar la nivel de transmitere a învăţăturii, Scriptura întemeiază orice dogmă formulată sau formulabilă de către Biserică. Între cele două nivele există o foarte strânsă legătură şi dependenţă. Tâlcuirea Scripturii, pe care se întemeiază activitatea învăţătorească a Bisericii, nu poate fi desprinsă de legătura duhovnicească pe care tâlcuitorul trebuie s-o aibă cu Hristos. Fără aceasta, „teologia” sa va fi fără Duh, moartă, demonică, fiindcă „nimic nu este mai sărac decât mintea care, stând afară de Dumnezeu, filosofează despre Dumnezeu”[8].

În cele ce urmează, în prezentul articol ne vom ocupa numai de primul nivel, cel ontologic.

La acest nivel se dă lupta pentru despătimire şi sfinţire. În această luptă, una dintre patimile minţii ce se împotrivesc vieţii duhovniceşti, sau unul din cei trei „uriaşi” care-l împiedică pe om să înainteze este neştiinţa (agnoía)[9]. În viaţa duhovnicească, neştiinţa înseamnă necunoaşterea atât a lui Dumnezeu cât şi a voii Lui, adică a învăţăturii mântuitoare a Evangheliei. Or, tocmai în aceste două direcţii ţinteşte citirea Sfintei Scripturi. Pe de o parte, ne dă învăţătura mântuirii, pe de alta, ne dă un har care-i este imanent ei, deoarece este inspirată şi dumnezeiască. Sfântul Maxim Mărturisitorul spune că „mintea este fără formă prin ea însăşi şi fără întipăriri. Forma ei constă fie în iluminarea Sfântului Duh, cunoaştere care e rodul virtuţilor, fie în neştiinţa a cărei cauză sunt patimile”[10].

Aşadar, mintea poate avea două stări: una duhovnicească, în care ea are „forma” dată de har prin intermediul virtuţilor, alta, a neştiinţei, care înseamnă lipsa atingerii minţii cu harul dumnezeiesc şi a cunoaşterii directe a lui Dumnezeu. Din această pricină, citirea Sfintei Scripturi trebuie făcută împreună cu ducerea unei vieţi creştine în sânul Bisericii, de împlinire a poruncilor, de strădanie pentru dobândirea sfintelor virtuţi, astfel încât mintea noastră să se poată cumineca întru simţire cu Cuvântul cel viu al lui Dumnezeu prin Scriptură. Altfel, omul va avea doar „cunoştinţa care îngâmfă” (1 Cor. 8, 1) şi care, în tradiţia duhovnicească a Bisericii, se cheamă tot neştiinţă.

Potrivit Cuviosului Calist, cuvintele duhovniceşti, şi mai cu seamă cele ale Sfintei Scripturi, „obişnuiesc să facă mintea să propăşească şi să înainteze, şi o înalţă în această înaintare până acolo unde cuvântul nu mai ajunge”, adică până la lucrarea ce se săvârşeşte în tăcere, adică rugăciunea extatică[11]. De ce au cuvintele Scripturii o aşa de mare înrâurire asupra minţii? – Pentru că sunt insuflate de Duhul Sfânt. Şi de ce Scriptura ridică mintea de la grăire şi împrăştiere spre tăcere? – Pentru că, „odată ridicată mintea în ţinutul ascunzimii dumnezeieşti, ea [mintea] păstrează în mod natural tăcerea”[12].

Desigur că această răpire în „ascunzimea dumnezeiască” este rodul unei îndelungi vieţuiri întru paza grijulie a poruncilor Domnului şi întru linişte şi retragere. Dar, până la această răpire de care foarte puţini se învrednicesc, există o scară de stări şi forme ale rugăciunii în care mintea se întoarce tot mai mult din împrăştierea cea din afară spre interior, unde sălăşluieşte Hristos. Tocmai în acest proces de adunare a minţii, Scriptura ajută mintea să primească tot mai mult o formă duhovnicească şi să se izbăvească de amintita neştiinţă. Mintea fiind pururea în mişcare, ar fi o greşeală să încercăm să o oprim. Folosim însă energia acestei mişcări şi, cu ajutorul cuvintelor de Dumnezeu insuflate ale Scripturii, o îndreptăm spre cele dumnezeieşti. Câştigul este dublu: pe de o parte, ne hrănim cu cuvintele Domnului şi-I aflăm voia; pe de alta, mintea, în mod analog cu profunzimea meditaţiei şi a adunării atenţiei la cele citite, capătă o formă tot mai aptă pentru primirea harului şi se împărtăşeşte de el, „atingându-se de poala hainei lui Hristos”. Aşa începe omul să gândească, să vadă, să vorbească duhovniceşte, în consonanţă cu cele citite în Scriptură şi în duhul Scripturii. Aşa, „prin stăruinţă cu înaintarea vremii, ducând o viaţă de linişte şi fără tulburare şi cugetând numai la cele dumnezeieşti, prin mijlocirea Scripturii şi a lucrurilor văzute, îşi face drept îndeletnicire să privească zidirea, pe cât e cu putinţă, duhovniceşte, în conglăsuire cu Scriptura”[13].

În ceea ce priveşte modul în care trebuie citită Scriptura, Sfântul Calist precizează că trebuie făcut duhovniceşte, adică în sânul Tradiţiei Bisericii: „Atât zidirea, cât şi Scriptura s-au desfăşurat prin cuvântul lui Dumnezeu şi, privite duhovniceşte, întăresc mintea şi toate puterile ei spre vederea şi înţelegerea lui Dumnezeu”[14]. Insistăm asupra adverbului duhovniceşte (pnevmatikós), care priveşte legătura noastră cu Scriptura şi lumea întreagă. Acest adverb arată că doar o asemenea legătură cu Scriptura va avea ca rod o înaintare a noastră în har, „în cunoaşterea voii Lui, întru toată înţelepciunea şi priceperea duhovnicească” (Col. 1, 9). Or, în afara Tradiţiei duhovniceşti a Bisericii, nu e cu putinţă a citi duhovniceşte Scriptura. De aceea, orice erezie îşi poate găsi „temeiuri” Scripturare, dar, fiind ruptă de tradiţia duhovnicească a Bisericii, nu mai poate citi Biblia duhovniceşte şi, prin urmare, nici nu ajunge la o cunoaştere autentică, directă a lui Dumnezeu sau, după cuvântul Cuviosului Calist, la „simţirea prezenţei dumnezeieşti”[15].

A citi duhovniceşte Scriptura nu este posibil fără rugăciune. De ce? – Pentru că doar rugăciunea, înţeleasă de Sfântul Calist ca rugăciunea lui Iisus, în care atenţia e fixată spre adâncul inimii, trezeşte harul baptismal care va „boteza” raţiunea şi o va înduhovnici. „De voim să ne îndeletnicim cu contemplarea lui Dumnezeu din Scriptură şi zidire […] să căutăm întâi să aflăm vistieria dinăuntru inimii noastre”[16].

Avem de-a face, deci, cu două lucrări ale minţii (raţiunii) în urcuşul ei spre Dumnezeu, în curăţirea şi înduhovnicirea ei. Prima este înspre exterior, unde mintea, citind Scriptura, capătă o oarecare „formă” duhovnicească şi se împărtăşeşte de har. A doua este spre înăuntru, spre „cămara” de taină (cf. Mt. 6, 5), unde se află Hristos prin Botez şi Sfintele Taine. Fiecare din aceste două mişcări se sprijină pe cealaltă, îşi trage puterea din cealaltă şi dă putere celeilalte. Avem o mişcare ciclică a minţii care, în condiţiile actuale, nu poate stărui neîncetat în rugăciune şi, de aceea, i se dă şi o lucrare duhovnicească în afară, legată de cea lăuntrică, spre care trimite şi din care se hrăneşte, pe care o luminează şi din care se întăreşte.

Întreaga viaţă a creştinului e văzută de Sfântul Calist ca o luptă pentru a ajunge în Adevărul dumnezeiesc cel unic. Despre El dau mărturie zidirea, Scriptura şi Duhul. Avem aici o gradaţie ce corespunde gradului de iniţiere în tainele rugăciunii şi, mai ales, gradului de unire cu Dumnezeu. Dacă la început cunoaştem de departe pe Dumnezeu, din lumea făcută de El, progresăm apoi în cunoaşterea Lui prin Scriptură. Dar forma cea mai înaltă a cunoaşterii Lui este unirea cu El, când Duhul Însuşi se roagă în noi. Această ultimă zonă e pregătită de celelalte şi cere tăcere, fiindcă „cei ce au înaintat, trebuie să ajungă de la grăire la tăcere, întrucât au înaintat la contemplarea simplă, fără chip şi fără formă”[17].

Aşadar Scriptura şi citirea ei meditată corespund unei staturi mijlocii în viaţa duhovnicească, ea prilejuieşte minţii o împărtăşire de har, putere şi cunoştinţă şi mijloceşte contemplaţia. Intrarea minţii în contemplaţie nu ţine de voia noastră, dar e pregătită de vieţuirea ascetică, de rugăciune şi de citirea Scripturii.

Harul cu care este îmbibată Scriptura dă şi el o cunoaştere fără cuvinte a lui Dumnezeu. Acest fel de cunoaştere a fost numit de Sfântul Grigorie de Nyssa „simţire a prezenţei lui Dumnezeu”[18]. O asemenea simţire duhovnicească e sămânţa pe care o cultivăm apoi prin rugăciune. Astfel, drumul minţii de la citirea duhovnicească a Scripturii la rugăciune şi contemplaţie e ca o trecere a minţii de la „cele multe” din jurul lui Dumnezeu şi despre Dumnezeu, la unitatea ei în Dumnezeu. Mai întâi, această stare e ca „o intuire simplă şi de o clipă”[19] ce poate apărea chiar şi la citirea Scripturii. Apoi, dacă prin stăruinţă şi atenţie mintea înaintează pe această cale şi în această direcţie, atunci ajunge treptat la o cunoaştere tot mai adâncă a lui Dumnezeu. „Înaintând însă în văzduhul dumnezeiesc şi preaslăvit, mintea e răpită de la lucrarea înţelegerii [discursive] tot mai des, spre starea fără de chip, fără calitate şi fără formă, pătrunzând repede înlăuntrul inimii, prin puterea mai presus de fire a Duhului”[20].

 Citirea şi înţelegerea Scripturii e legată deci de viaţa duhovnicească în Biserică, prin Care „cunoaştem cele dăruite nouă de Dumnezeu” (1 Cor. 2, 12). Aşa, cuvintele vor fi în mod real, experimental, „duh şi viaţă” (In. 6, 63) şi vom cunoaşte în ele pe Dumnezeu.