Sfântul Efrem Sirul

Sfântul Efrem Sirul s-a născut cam pe la anii 300 după Hristos în regiunea oraşului Nisibe, în partea de nord a Mesopotamiei. Părinţii săi au fost creştini evlavioşi, trăind din lucrarea pământului. Sfântul a avut parte de o creştere în duhul Evangheliei Domnului şi al credinţei muceniceşti, după cum însuşi ne-a lăsat mărturie, zicând: „Am văzut vecini trăind în evlavie, am auzit de mulţi care au pătimit pentru Hristos; am fost de faţă când părinţii mei l-au mărturisii pe Hristos înaintea judecătorilor, sunt din neam de mucenici”.

Sfântul Efrem Sirul, manuscis athonit, sec. al XIII-lea

În zilele tinereţii lui, prin peşterile munţilor din părţile acelea trăiau mulţi sihaştri. Purtarea de grijă a lui Dumnezeu l-a determinat pe tânărul Efrem să se retragă din lume: rătăcind prin munţii Nisibiei, a cunoscut pe un sihastru cu numele Iacob şi oprindu-se la el, a devenit ucenicul lui. Pilda vieţii Sfântului Iacob şi înţelepciunea aceluia l-au ajutat pe Efrem să-şi agonisească desăvârşirea vieţii prin duhul muceniciei, al dragostei şi al iubirii de oameni.

Sfântul Iacob ajungând Episcop al Nisibiei, a luat cu sine în slujba bisericii, şi pe ucenicul său, preacuviosul Efrem. Când împăratul Constantin cel Mare a întrunit întâiul Sinod al creştinătăţii în oraşul Niceea la anul 325, Sfântul Iacob a plecat la Sinod însoţit de Efrem, care cu multă îndrăzneală şi putere a apărat dreapta învăţătură, împotriva necinstitorilor de Hristos.

La moartea lui Constantin cel Mare, regele Sapor II al Perşilor a voit să cucerească pentru sine cetatea de graniţă a Nisibiei. A ţinut-o împresurată aproape două luni. Cu toată îmbărbătarea Sfântului Iacob şi a preacuviosului Efrem, poporul ajunsese în deznădejde. Atunci, Efrem luând binecuvântare de la Sf. Iacob, s-a apropiat de zidurile cetăţii şi a început să se roage cu lacrimi şi cu evlavie adâncă. Şi iată minunea cerului! Un nor de insecte s-a năpustit asupra armatei lui Sapor, oameni şi vite de-a valma au început să alerge peste ţarină, despresurând cetatea.

Sfântul Iacob s-a săvârşit din viaţă la anul 338, iar Sfântul Efrem s-a retras în oraşul de naştere al mamei sale, numit Amida, în părţile de miazănoapte ale Mesopotamiei, unde a rămas multă vreme. De acolo s-a dus în oraşul Edessa, vestit pentru oamenii învăţaţi. Efrem, însetat după ştiinţa Scripturilor, s-a oprit într-o zi la poarta Edesei, unde l-a întâmpinat o femeie care, după chip şi haine, se arăta a fi o desfrânată. Femeia l-a privit drept în ochi, iar Sfântul Efrem a înfruntat-o, zicându-i: „de ce nu priveşti în pământ, cum s-ar cuveni unei femei neruşinate?” Femeia însă, i-a răspuns: „Eu trebuie să privesc la tine, pentru că femeia din coasta bărbatului este luată; tu nu trebuie să priveşti la femeie, însă, ci în pământ, pentru că bărbatul din pământ este luat”. Efrem s-a mirat de răspunsul femeii şi a dat slavă lui Dumnezeu, Care prin buzele unei păcătoase l-a învăţat că nici păcătoşii nu trebuie să fie dispreţuiţi.

În Edessa, lipsa l-a silit să-şi caute de lucru şi a intrat lucrător la o baie. Timpul liber îl întrebuinţa pentru suflet, în rugăciuni şi în discuţii cu cunoscătorii Sfintelor Scripturi. A cunoscut un călugăr din sihăstriile Edessei, pe nume Iulian. S-a retras împreună cu Iulian în sihăstrie, ocupându-se toată vremea cu cititul şi scrisul. În scurtă vreme, tâlcuirile şi compunerea cântărilor evlavioase au ajuns la cunoştinţa clerului şi a învăţaţilor din Edessa, care au început, în cete, să-l caute pe sfânt în pustie. Slava aceasta era grea de purtat pentru smerenia călugărului Efrem, care a fugit să se ascundă în adâncimea unui alt munte. În drum i s-a arătat un înger, zicându-i: nu pune lumina sub obroc, ci aşează-o în sfeşnic. Primind acest semn, s-a reîntors la chilia sa, ba a început să se coboare şi în oraş, unde a început să propovăduiască dreapta credinţă a Evangheliei, iar prin imnele lui, cântate de credincioşi, să-l învingă pe ereticul Bardesan. Pentru școala vestită a Edessei, în care se cultiva învăţătură şi înţelepciunea creştinească, Sfântul Efrem a suferit cumplite prigoane şi bătăi de la mânia ereticilor.

Sfântul Efrem Sirul, frescă, Mănăstirea Dionysiou, sec. al XVI-lea

Râvna călugăriei l-a îndemnat să călătorească până în ţara Egiptului, căutând să vadă viaţa monahicească de acolo. S-a abătut şi pe la Sfântul Vasile cel Mare, al cărui nume era vestit şi în mare cinste printre apărătorii Ortodoxiei. Sfântul Vasile l-a hirotonit pe Sfântul Efrem întru diacon.

Întorcându-se în Edessa, şi-a petrecut restul zilelor în singurătate numai cu Domnul şi îngerii Lui. S-a săvârşit la anul 373, lăsând Bisericii moştenire pilda vieţii sale sfinţite, comoara învăţăturilor sale scoase din înţelepciunea Sfintelor Scripturi, cântările pline de duhul evlaviei şi rugăciunile străbătute de nefăţarnica smerenie, cea care cu adevărat ridică omul la cele dintru care nu mai este cădere.

Cunoscuta rugăciune cu care ne mângâiem în vremea posturilor „Doamne şi Stăpânul vieţii mele! Duhul trândăviei, al grijilor multe, al iubirii de stăpânire şi al grăirii în deşert nu mi-l da mie…” ne-a lăsat-o tot Sfântul Efrem Sirul.

***

Sfântul Efrem a fost un scriitor prolific: peste patru sute de imne au ajuns până la noi, şi se ştie că pe vremuri existau mai multe, dar s-au pierdut. El a fost autorul unor omilii în versuri şi a unor opere în proză; acestea din urmă includ tratate împotriva unor diverşi ereziarhi şi comentarii biblice. Dacă operele sale polemice prezintă astăzi mai ales un interes istoric, comentariile biblice conţin multe intuiţii profunde. Dintre comentariile existente la cărţile Vechiului Testament, cel mai important este la Facere. Cel mai accesibil dintre comentariile Sfântului Efrem este la Diatessaron sau la armonizarea siriacă a celor patru Evanghelii. Celelalte comentarii la cărţile Noului Testament, la Faptele Apostolilor şi la Epistolele pauline au supravieţuit numai în traducere armeană (situaţie valabilă şi pentru unele dintre imne şi omiliile în versuri). La mijloc între proză şi poezie sunt două opere în proză artistică: o lucrare relativ amplă intitulată Despre Domnul nostru şi o epistolă adresată unui anume Publius, reprezentând o meditaţie asupra Judecăţii de Apoi.

Cele mai importante lucrări ale Sfântului Efrem Sirul sunt marile cicluri de imne (madrashe). Pe aceste poeme lirice cu imagini extrem de vii, de o mare sensibilitate și expresivitate lingvistică, dar şi de o deosebită profunzime a gândirii, se bazează reputaţia sa de poet excepţional. Cel mai extins din aceste cicluri e alcătuit din Imnele despre credinţă (87 de imne), cele despre Nisibe (77 de imne), împotriva ereziilor (56 de imne), despre feciorie (52 de imne), despre Biserică (52 de imne), şi despre Naştere (28 de imne); cicluri mai mici includ Imnele despre Paradis (15 imne), despre Postul Mare (10 imne), despre Răstignire şi despre Înviere (35 de imne).

Un spirit ascetic de umilinţă, lacrimi şi jale, cu un puternic accent penitenţial şi eshatologic, caracterizat de frica de Dumnezeu şi gândul la Judecata de Apoi, respiră operele sale rămase în limba greacă, în număr considerabil. Acestea s-au bucurat de o largă circulaţie în lumea bizantină înainte de a fi editate la Roma, în trei tomuri groase, de către faimosul erudit maronit J.S. Assemani (1732, 1736, 1746). Acest corpus pseudo-efremian grec a fost tradus integral la sfârşitul secolului XVIII și în limba română de dascălul de la Neamţ, schimonahul Isaac, fiind publicat tot aici sub îngrijirea schimonahului Iosif în trei tomuri masive în anii 1818, 1819, 1823 (ele au fost reeditate şi în secolul nostru, o ultimă ediţie transliterată şi „diortosită” a traducerii paisiene a Corpusului grec fiind publicată recent (1996-1998) de către Diac. Ioan I. Ică Jr..

Adormirea Sfântului Efrem Sirul, icoană pe lemn, Grecia, sec. al XV-lea

Sursa: Diac. Ioan I. Ică Jr., O teologie poetică a misterului pascal, în volumul Sfântul Efrem Sirul, Imnele Păresimilor, Azimelor, Răstignirii şi Învierii, Ediţia a doua, Studiu introductiv şi traducere de diac. Ioan I. Ică Jr., Editura Deisis, Sibiu, 2010, pp. 5-6.