Sfântul Grigorie Palama, Omilie la Intrarea Maicii Domnului în Biserică – Partea 2

1. Dar pentru ce nu împletesc în cununa fecioriei strălucirea supralumească, ci rămân încă la cei ce au strălucit pe pământ? Dar fiindcă, Fecioară fiind, avea să-l nască pe Cel prin fire mai presus de toate, după vrednicie, a fost încă din copilărie şi fără de asemănare mai înaltă încă şi decât minţile cele supracereşti. Căci despre care dintre îngeri s-a spus vreodată ceea ce s-a spus despre ea care era încă un copil că „va pofti Împăratul frumuseţea ta” (Ps. 44:11). Căci oare nu mai curând îngerii doreau, precum este scris[1] (I Petru, 1:12), să privească la cele la care ne-a fost dat nouă să privim prin ea? Şi despre preaînalta ierarhie a acestora, Isaia scrie că „şi Serafimii stăteau în cerc în jurul Lui” (Is. 6.2), în vreme ce David despre ea anume scrie „şi a stătut împărăteasa de-a dreapta Ta” (Ps. 4:9). Vezi deosebirea de stări? Din acestea să înveţi şi deosebirea ierarhiei lor; căci Serafimii stau în jurul lui Dumnezeu, dar aproape de Însuşi Acela stă numai Împărăteasa a toate, aceea care aproape de Dumnezeu Însuşi fiind, este preamărită şi lăudată de El şi Care o mărturiseşte pe ea ca în faţa unor puteri din jurul Său, zicând precum este spus în Cântarea Cântărilor „ce frumoasă eşti cea aproape de Mine”(Cântarea Cântărilor, 4:1-7), mai strălucitoare decât lumina soarelui, mai  înfloritoare decât raiul şi mai preaînfrumuseţată decât toată zidirea cea văzută şi nevăzută. Dar nu numai aproape de El, ci şi de-a dreapta Lui, după cuviinţă: Căci acolo unde şi Hristos Însuşi a şezut în ceruri, „de-a dreapta, adică de-a dreapta măririi”(Evr. 1:3; 8:1). Acolo şade şi ea însăşi: nu numai fiindcă doreşte şi este dorită la rându-i mai mult decât toţi, prin însăşi rânduiala firii, ca o mamă, ci şi fiindcă cu adevărat este şi Tron al Lui. Iar unde stă Împăratul acolo se află şi tronul.
2. Pe acest tron şi Isaia l-a văzut în mijlocul Heruvimilor şi l-a descris ca „preînălţat şi ridicat” (Is. 6:1), arătând prin aceasta că Maica Domnului s-a preaînălţat mai presus de puterile cele cereşti. Căci, dacă îndată după ea,  rânduiala cea preaînaltă a ierarhiilor celor mai presus de lume a primit starea a doua, Maica Domnului, în virtutea vredniciei ei, nu are nicidecum starea a doua. Căci dacă minţile îngereşti, erau, prin comparaţie, inferioare ei, şi dacă, potrivit firii, ea era „cu puţin micşorată faţă de îngeri” (cf. Ps. 8:5), acum i-a întrecut în chip covârşitor[2]. Aşadar, precum după discul soarelui nu avem nici un alt luminător care să se arate al doilea ca belşug de lumină, afară numai de lună, deşi strălucirea ei este cu mult mai neînsemnată, în acelaşi mod, socotesc că nu este nimic altceva, după Maica Domnului care să fie socotit al doilea în dumnezeieştile străluciri afară numai de Serafimi. Dar celor care cercetează cu amănunţime, rangurile mult inferioare vredniciei ei, aceştia se arată precum lumina unei candele faţă de a unei torţe. Fiindcă şi profetul îi arată pe înşişi îngerii slăvind pe Dumnezeu, prin ea, şi zicând „binecuvântată fie slava Domnului de la tronul Lui” (Iez. 3:12). Iar David în altă parte, adunând la sine mulţimea cetelor izbăvite[3] şi armonizate prin ea, ca nişte sunete diferite din neamuri diferite, face să răsune o cântare atotarmonioasă şi melodioasă, zicând „pomeni-voi numele tău, întru tot neamul şi neamul, pentru aceasta neamurile toate se vor mărturisi ţie în veac şi în veacul veacului” (Ps. 44:20-21).
3. Vezi cum toată zidirea laudă pe această Maică Pururea-Fecioară şi aceasta nu în ani  număraţi, ci în veac şi în veacul veacului? Este de aici de înţeles că aceea nu va înceta în tot veacul să facă bine la toată făptura şi nu mă refer numai la făptura noastră, ci şi la înseşi ordinele cele nematerialnice şi mai presus de fire. Fiindcă împreună cu noi şi acelea numai prin ea se împărtăşesc şi se ating de Dumnezeu de însăşi însăşi fiinţa cea neatinsă, aceasta Isaia o arată în chip prealuminos. Căci l-a văzut pe Serafimul acela luând cărbunele aprins de pe jertfelnic nu în chip nemijlocit, ci l-a luat cu ajutorul unui cleşte prin care a atins buzele profetului, dăruindu-i curăţire (Is. 6:6). Iar acest chip al cleştelui era acelaşi lucru cu măreaţă aceea privelişte, vedere pe care a văzut-o şi Moise în rugul aprins şi nemistuit (Ex. 3:3). Cine nu vede că acea Fecioară Maică este şi rugul acela şi cleştele, cea care a primit în pântece dumnezeiescul foc fără de ardere şi la această zămislire slujind şi arhanghelul, unind cu neamul omenesc pe Cel Care a ridicat păcatul lumii prin ea. Şi prin negrăita unire ne-a curăţit pe noi.
4. Aşadar, numai ea este hotarul între firea cea zidită şi cea nezidită şi nimeni nu poate veni la Dumnezeu afară numai prin ea şi prin mijlocirea Celui Ce S-a născut din ea. Şi nimic din darurile cele de la Dumnezeu nu se pot dobândi decât numai prin ea, fie că este vorba despre îngeri, fie că este vorba de oameni. Căci precum prin geamul felinarelor de pe pământ, sau prin orice altceva transparent lucrat, nu este cu putinţă cuiva să privească lumina însăşi, nici să se împărtăşească măcar şi de o rază de acolo, afară numai prin mijlocirea flăcării înseşi, la fel tinderea [noastră] către Dumnezeu, precum şi purcederea de la El a vreunuia dintre toate darurile Sale, este tuturor neapropiată şi neajunsă, afară numai prin această purtătoare de Dumnezeu şi de Dumnezeu strălucită, ca un adevărat sfeşnic luminos, care este Pururea-Fecioara, „căci Dumnezeu este în mijlocul ei şi nu se va clinti” (Ps. 45:5).
5. Iar dacă darurile sunt reciproc împărţite după măsura iubirii de Dumnezeu, şi Cel Ce iubeşte pe Fiul este iubit la rându-i de Fiul şi de Însuşi Tatăl (Ioan 8:42; 14:23; I Cor. 8:4) şi se face pe sine sălaş de taină pentru Amândoi Care vin să locuiască şi să petreacă în suflet, după stăpâneasca făgăduinţă (II Cor. 6:16), cine l-ar putea iubi mai mult pe Acesta decât Maica Lui şi nu numai fiindcă Acesta este Fiul Unul născut, ci şi fiindcă a fost născut fără de soţ, încât să fie, prin însuşi acest fapt şi prin fire, îndoit mai iubitoare, fiindcă [dragostea ei] nu este împărţită cu nici un soţ? Şi iarăşi, cine ar fi mai mult iubită decât Maica Lui de către Unul Născut Fiul ei care a venit în chip de negrăit din ea la plinirea veacului, precum la începutul veacului a ieşit din Singur Tatăl? Căci cum să nu se înmulţească, pe lângă starea cuvenită ei, şi fireasca cinstire către ea de la Cel Ce a venit ca să plinească Legea? Iar dacă una este iubirea Tatălui şi a Fiului şi cinstirea de la amândoi dimpreună şi de la Duhul, dar şi împreună-lucrarea lor (O! haruri mai presus de minte ale Fecioarei!), atunci Maica Domnului poartă înlăuntrul sufletului ei, întreagă şi nedespărţită, Treimea cea nezidită, dintre ale Cărei [ipostasuri] pe Unul l-a primit în pântece fără de sămânţă şi, rămânând Fecioară, a născut fără durere.
6. Aşadar, precum numai prin ea apropiindu-Se de noi, „S-a arătat pe pământ şi cu oamenii împreună a locuit” (Baruh 3:38), mai înainte de ea fiind nevăzut şi neapropiat tuturor, la fel şi în veacurile următoare nesfârşite, orice dumnezeiască purcedere a luminii revelate, orice descoperire a tainelor celor mai dumnezeieşti şi orice vedere duhovnicească a tuturor harurilor sunt de necuprins în afara ei. Căci ea însăşi fiind cea dintâi care primeşte plinătatea Celui Ce pe toate le plineşte, îl face cu putinţă de cuprins tuturor, împărtăşindu-L, după puterea fiecăruia, după asemănarea şi măsura curăţiei fiecăruia. Căci ea însăşi este vistiernicul şi împărţitoarea bogăţiei dumnezeirii şi către ea privesc şi de ea ascultă şi ei i se supun ierarhiile cele preaînalte ale Heruvimilor, şi, mai presus de toate, într-atât însetează de ea fără încetare, pe cât de mult tind către izvorârile de lumină care vin prin ea şi către împărtăşirea negrăitelor şi dumnezeieştilor obârşii ale harurilor. Şi după ea, toate puterile cele inteligibile inferioare lor se adapă, în mod corespunzător stării lor, din dumnezeiasca dragoste şi din strălucirea izvorului dumnezeirii. Şi după ele, şi pe noi (şi nu numai pe noi ci, simplu, pe toţi şi pe toate), ne uneşte, pe măsura dorului dumnezeiesc, în chip nepătimitor, cu această Fecioară cu adevărat dumnezeiască şi cu nematerialnica şi nesfârşita dragoste şi, prin tinderea neabătută către înălţimea cea neclătită, ne uneşte cu starea cea fericită şi cu limpezimea dumnezeieştii iluminări.
7. Dar fiindcă această rânduială veşnică din ceruri statorniceşte ca ordinele inferioare să se împărtăşească prin cele superioare de Cel Ce le-a zidit pe acelea întru fiinţă, mai mare fără de asemănare decât toate este Fecioara Maică prin care se împărtăşesc toţi cei care la rându-le împărtăşesc pe alţii de Dumnezeu şi intră în însuşi locaşul cel necuprins. Adică, toţi câţi Îl cunosc pe Dumnezeu şi toţi câţi Îl preamăresc pe El, şi pe ea o preamăresc după Dumnezeu. Căci ea însăşi este pricina celor de mai înaintea ei şi Apărătoarea celor dimpreună cu ea şi dăruitoarea celor veşnice. Ea însăşi este subiectul atâtor profeţii, temeiul Apostolilor, întărirea mucenicilor, temelia învăţătorilor. Ea însăşi este slava celor de pe pământ, bucuria celor din ceruri, podoaba a toată zidirea. Ea este începutul, izvorul şi rădăcina negrăitelor bunătăţi, ea este culmea şi desăvârşirea a toată sfinţenia.
8. O! Fecioară dumnezeiască! Cum voi grăi toate câte le ai? Cum voi potoli dorul? Cum te voi preamări pe tine care eşti comoara slavei? Când numai şi pomenirea numelui tău sfinţeşte, numai şi simpla tindere a minţii către tine face mintea mai limpede, ridicând-o către dumnezeiasca înălţime, întru tine se lămureşte ochiul minţii, întru tine este străluminată mintea prin venirea Duhului Sfânt, căci te-ai făcut vistiernică şi cuprindere a harurilor nu pentru a le păstra pentru tine însăţi, ci ca pe toate se le umpli de har. Căci vistiernicul comorilor celor nedeşertate le are în păstrare spre a le împărţi, căci la ce ar folosi să fereci o comoară care nu se împuţinează? Aşadar, dă-ne şi nouă bogăţiile tale, o, Stăpână, şi, deşi nu le putem cuprinde, fă-le cuprinse şi astfel să le împarţi după măsura fiecăruia. Căci numai tu singură nu le-ai primit cu măsură şi toate au fost date în întregime în mâinile tale.
9. Aş putea astfel urma la nesfârşit. Însă trebuie, cred, să scurtez cuvântul pentru ca apoi să mă îndemn iarăşi a-l duce mai departe, dacă aş putea, privind şi numai de la distanţă, să întrezăresc ceva din cele lăuntrice nepătrunse şi să le exprim în cuvinte, şi să le cânt, şi să le grăiesc. Dumnezeu să ne fie ajutător! Căci noi ne sprijinim pe neputinţa firii şi suntem lipsiţi de tăria cuvântului; căci multe şi mari  sunt dificultăţile şi cu neputinţă de trecut, dacă nu ar veni ajutor dumnezeiesc de sus. Haideţi, dar, toţi câţi ne-am adunat acum să sărbătorim pe Mireasa Pururea-Fecioara care este acum în ceruri în cele mai nepătrunse, rugându-ne să ne sprijine ea cuvântul, ca să putem intra în cămara cea de nuntă, împreună să petrecem în iatacul de nuntă, să contemplăm cele nepătrunse. Căci prin Ea toate ni se deschid nouă, toate câte sunt în cer sus şi toate câte sunt pe pământ jos.
10. Aşadar, să vedem cum peste acele preînchipuiri [ale Vechiului Testament] s-a suprapus plinirea lor, cum  din acea Scriptură umbrită s-a adus la săvârşire chipul însuşi al adevărului. A intrat în Sfânta Sfintelor cea vremelnică, cea care era însăşi Sfânta Sfintelor cea veşnică. A intrat cortul cel nefăcut de mână omenească al Cuvântului, chivotul cel cuvântător şi însufleţit al pâinii vieţii care ne-a fost cu adevărat trimisă nouă din cer – întruchipare vie a chivotului aceluia făcut de mână omenească, ducând vasul care ţinea mana, vas care adună roua de dimineaţă preschimbând-o în chip al hranei, prin dumnezeiasca şi creatoarea prefacere, care pentru cei nedesăvârşiţi şi neiniţiaţi în tainele cu adevărat dumnezeieşti, fiindcă era adusă de sus, a fost numită pâine îngerească, dar pentru cei obişnuiţi cu cele dumnezeieşti şi pentru cei care cunosc în dumnezeiescul duh, este ca un chip al adevărului ce avea să vie întrupat din această Fecioară. A intrat în Sfânta Sfintelor cartea vieţii primind negrăit întru sine, nu doar un chip al cuvântului, ci Însuşi Cuvântul Tatălui, ale Cărui table ale Legii aveau întipărite în ele doar un chip neînsufleţit al cuvântului (Evrei 10, 1). A intrat pomul cel pururea înfloritor din care a răsărit floarea cea fără de prihană care ne-a dăruit nouă viaţa cea nestricăcioasă – pom al cărui chip este toiagul lui Aaron, care, prin cei ce aveau să se odrăslească din el, [în pământ] fără de apă[4] (Numeri 17:32-40), mai dinainte a vestit naşterea din Fecioară fără de sămânţă.
11. Dar în aur a fost îmbrăcat aproape tot Templul (III Regi, 6:20-22) şi tot în aur curat a fost ferecat şi sfântul chivot şi cu aur a fost mult strălucit (Ex. 25:11). Dar oare, într-un chip diferit, nu este mai strălucitoare [ca aurul] frumuseţea feciorelnică, de care Dumnezeu Însuşi este iubitor? Sau voiţi mai curând să vedeţi un semn din cer al celor grăite? Chipuri de îngeri îmbrăcaţi în aur stăteau împrejurul chivotului, umbrindu-l (Ex. 25:19). Dar în jurul adevăratului chivot  [care e Maica Domnului] nu stau chipuri de îngeri, ci înşişi îngerii şi ceea ce este încă mai mult, e faptul că nu doar umbresc, ci slujesc, pregătind cele rânduite pentru hrană, hrană care nu se poate grăi în ce fel era, într-atât era de minunată, încât covârşea vestita mană şi hrana adusă lui Ilie ( III Regi, 17:6). Şi mărturie pentru aceasta stă însuşi faptul că mana pe care a purtat-o văzduhul când a fost ninsă din cer, venind prin poruncă dumnezeiască – „pâine cerească a mâncat omul”- (Ps. 77:25) este pomenită în Psalmi de David care o spune, cântând dumnezeiască cântare, dar şi prin faptul că prin aceasta a văzut mai dinainte hrana cu adevărat cerească a Fecioarei acesteia. Pe de o parte, avem mana care pogora din cer prin văzduh în fiecare dimineaţă, pe de altă parte, cea adusă de înger în fiecare zi, ca una mai tainică şi mai desăvârşitoare şi proprie Lui şi de o fire cu El, şi de o fire mai bună ca mana, pe cât este îngerul mai bun ca văzduhul. Iar lui Ilie i-a slujit un corb (III Regi 17:6) care este o zburătoare ce-şi urăşte puii, de aceea se şi spune despre ea că este un simbol al celor lipsiţi de dragoste pentru cei de acelaşi neam cu dânşii.
12. Aşadar, îngerul binevestitor este fără îndoială un simbol limpede al petrecerii îngereşti în Sfânta Sfintelor a Fecioarei încă la această vârstă, înger care a slujit-o,  rânduind pentru ea minunea care avea să fie, dar care, după cum era şi cuvenit, nu a umbrit-o. Căci pe aceasta avea să o umbrească nu înger, nu arhanghel, nici chiar cete de Heruvimi sau de Serafimi, ci însăşi puterea enipostaziată a Celui Preaînalt. Dar ceea ce este şi mai minunat, e că nu prin furtună sau în vreun nor (Iov 38:1), nici prin întuneric sau prin foc (Ex. 3:2-4; 19:18; 20:21; Deut. 4:12-15), nici vorbindu-i în adiere de vânt lin (III Regi 19:12, Iov 4:16) precum altădată şi în vreun alt chip [li S-a arătat] celor ce s-au învrednicit la vremea lor, ci, în chip cu totul nemijlocit şi în afara oricărui văl, puterea Celui Preaînalt a umbrit pântecele cel feciorelnic, nefiind nimic între Cel Ce umbrea şi cea umbrită, nici văzduh, nici eter, nici orice altceva din cele sensibile sau mai presus de acestea. Iar aceasta nu este simplu umbrire, ci desăvârşită unire. Dar fiindcă este firesc ca ceea ce umbreşte să-şi imprime propria formă şi propriul caracter în cel umbrit, a fost nu doar simplă unire, ci şi plămădire în pântece. Iar ceea ce s-a plămădit în pântece din ambele, adică din puterea Celui Preaînalt şi din preasfântul şi feciorelnicul pântece, era Cuvântul lui Dumnezeu făcut trup. O! dar la ce adâncă taină am pogorât cuvântul nostru!
13. 13.  Dar ieşind de acolo (căci nu este cu putinţă ca ceva muritor sau vreun cuget cu totul mărginit să ajungă la o atât de mare adâncime) să revenim la subiectul nostru de dinainte.  A intrat, aşadar, Fecioara în Sfânta Sfintelor. Şi privind în jur cu atenţie, de îndată ce a văzut, s-a răpit de încântare, socotindu-o un locaş potrivit pentru ea, şi îndată, prin frumuseţea celor văzute, ochiul minţii i s-a deschis spre frumuseţile cele nevăzute, încât nu a mai socotit nicidecum plăcut nimic dintre frumuseţile cele pământeşti. Aşadar, ridicându-se mai presus decât nevoile firii şi decât  plăcerile simţurilor şi, socotind pe cele plăcute ochilor la vedere nevrednice de a fi privite şi pe cele bune de mâncat, vrednice a fi trecute cu vederea, cea dintâi şi singură s-a arătat desăvârşit neabătută întru toate de tirania pusă asupra noastră prin ele şi de atunci a stat ca un trofeu de biruinţă împotriva aceluia. Şi aceasta, nevoindu-se nu doar o singură dată de dimineaţa până seara, nici pentru rodul vreunui pom (Fac. 3:2-9), ci vreme de mulţi de ani, şi împotriva conceperii înseşi [în minte] a feluritelor, sau mai curând, a nenumăratelor patimi care sunt întinse în suflet ca o momeală de începătoriile întunericului cărora numai această fiică a lui Dumnezeu le-a pus capăt, dispreţuindu-le până în sfârşit, şi aceasta de la o vârstă fragedă, câştigând drept răsplată din ceruri, pe drept cuvânt, faptul de a primi hrana prin înger, prin care s-a întărit cu firea, fapt care mărturiseşte vrednicia petrecerii cereşti a acesteia. Mai mult decât atât, ca să spun iarăşi, în chip şi mai potrivit, ceva care să corespundă vredniciei Miresei Pururea-Fecioarei, ea s-a arătat de la început Împărăteasă a cerurilor având toate minţile cereşti slujitoare ei.
14. 14.   Prin urmare, trăia ca în rai într-un locaş retras de lume, sau mai curând ca în curţile cereşti, fiindcă Sfânta Sfintelor nepătrunsă este un chip al acelora. A trăit, aşadar, nevoindu-se şi ducând o viaţă lipsită de griji şi în lepădare de toate lucrurile, lipsită de întristare, nepărtaşă nici uneia dintre patimile firii, mai presus decât orice plăcere care nu este fără de chin, trăind numai pentru Dumnezeu, fiind numai de Dumnezeu cercetată, numai cu Dumnezeu hrănindu-se, şi numai de Dumnezeu păzită, care avea să Se sălăşluiască întru cele ale noastre prin ea, pururea numai către El privind şi ea, făcându-L pe Dumnezeu propria ei hrană, şi numai de Dumnezeu lipindu-se fără de încetare.
15.  Căci a ascultat cu atenţie şi cu cea mai adâncă înţelegere scrierile lui Moise şi descoperirile celorlalţi profeţi, o dată cu tot poporul dinafară care se aduna în fiecare sâmbătă precum era rânduit prin Lege şi a auzit şi ea despre Adam şi Eva şi de toate ale lor, despre creaţia din nimic, de sălăşluirea în rai, porunca dată lor, sfatul cel aducător de moarte de la cel viclean, furtul săvârşit prin el, izgonirea din rai din pricina lui, şi lepădarea din viaţa cea nestricăcioasă şi trecerea la viaţa aceasta cu multe chinuri şi a văzut viaţa aceasta nenorocită desfăşurându-se de-a lungul timpului şi făcându-se din ce în ce mai rea şi pe om care a fost zidit după chipul şi asemănarea lui Dumnezeu şi făptura mâinilor Lui l-a văzut înstrăinându-se de Făcătorul lui şi asemuindu-se tot mai mult uneltitorului răutăţii care l-a zdrobit (vai ce nebunie nesăţioasă şi putere plină de răutate împotriva noastră! Vai de împietrirea inimilor noastre, vai de aplecarea noastră către cele pământeşti fără de pocăinţă!), nefiind nimănui cu putinţă a stăvili  această împreunată putere ucigătoare de oameni şi nestăpânită înclinare a neamului omenesc către iad. Şi fiindcă acestei Fecioare, Copila lui Dumnezeu, auzind şi văzând totodată toate acestea, i-a fost milă de neamul omenesc şi voind să afle un antidot lecuitor pentru atâtea patimi a ştiut să se întoarcă cu tot cugetul către Dumnezeu, şi primind a mijloci pentru noi şi să Îl constrângă pe Cel Neconstrâns şi neîntârziat să Îl tragă către noi, pentru ca Însuşi să se facă Mijlocitor pentru blestemul nostru şi să pună stavilă focului care arde sufletele şi să-i facă neputincioşi pe cei potrivnici şi să întoarcă înapoi binecuvântarea şi să strălucească lumina cea nepătrunsă şi să lege de Sine Însuşi făptura Sa şi să o vindece de boală.
16.  Căci Fecioara cea plină de daruri, cugetând astfel întru sine, cu cea mai mare cuviinţă, s-a pus în chip minunat pe sine chezăşie pentru toată făptura, chezăşie mai bună decât orice cuvânt. Căci, căutând cum ar vorbi cu Dumnezeu mai convingător şi mai adevărat, la Care a venit chezaşă din proprie investitură sau mai curând, prohirisită de Dumnezeu, şi arătându-se iubitoare a tot chipul virtuţii şi a cuvintelor Legii şi a celor aflate prin raţiune şi a celor ce ţin de fiecare dintre acestea şi întorcându-se apoi iarăşi de la oricare dintre cele cunoscute prin cea mai înaltă ştiinţă [omenească], ca şi cum le-ar pecetlui, pentru a căuta ce anume este cel mai propriu lui Dumnezeu şi care având însuşi caracterul de acolo al Lui, a ştiut să le întipărească în minte pe cele folositoare pentru acest scop,  înlăturând orice scriptură materială. Şi fiindcă nimic de acest fel nu a văzut dintre cele descoperite oamenilor mai înainte de ea care să tindă desăvârşit spre această cunoaştere, se arată începătoare a celor mai mari şi mai desăvârşite, caută, experiază şi transmite celor de după ea o practică mai înaltă decât cunoaşterea şi o cunoştinţă pe atât de diferită de cea îndeobşte bâjbâită mai înainte, pe cât este închipuirea diferită de adevăr.
17.  Dar să asculte toţi cu luare-aminte măreţia tainei, căci voi grăi cuvântul cel de folos pentru tot cuprinsul creştinătăţii, sau mai degrabă pentru cei care s-au lepădat de lume, cuvânt prin care, oricine va gusta din bunătăţile acelea viitoare, va sta împreună cu îngerii şi va avea cetăţenia în ceruri, dacă va voi să se nevoiască, după putere, după pilda celei dintâi şi singur, Mireasa Pururea-Fecioara care a fost rânduită din pruncie să se lepede de lume în chip mai presus de lume. Căci tot chipul exterior al virtuţii, atât cât se afla mai dinainte de ea, a fost predat laolaltă oamenilor celor aleşi şi numai la suprafaţă, iar bunele moravuri  împodobeau, bine rânduind, casele şi cetăţile, dar lucrarea lăuntrică a virtuţii [pentru ea însăşi], rămânând închisă pentru aceştia, îi făcea [uşor] să se abată. Însă în cealaltă parte [cea lăuntrică] a acesteia, care este mai înaltă decât toate cele enumerate, stă toată cunoaşterea prin care scrutăm raţiunile firii şi contemplăm, atât cât este cu putinţă, analogiile, formele şi cantităţile sufletului însuşi şi a celor nedespărţit delimitate de materie.
18. Şi chiar dacă teologhisim şi chiar dacă filosofăm despre cele desăvârşit despărţite de materie, care este şi prima filosofie a învăţăceilor Elinilor sau, mai curând, a părinţilor şi întâistătătorilor acestei arte, voi spune că nu cunosc nici o formă mai veche a ei, decât contemplarea; dar şi contemplarea, chiar de ar avea ceva din adevăr, este lipsită de dumnezeiasca vedere (theoptía) şi sunt tot atât de despărţiţi de grăirea cu Dumnezeu, pe cât de mult diferă faptul de a-L avea [pe Dumnezeu] de faptul de a-L cunoaşte. Fiindcă a spune ceva despre Dumnezeu nu este acelaşi lucru cu a-L avea pe El Însuşi; căci, pe de o parte, faptul de a vorbi despre Dumnezeu are trebuinţă de cuvânt, adică de putinţa de a fi comunicat, iar pe de altă parte, de asemenea şi tot potrivit acestei arte [de a cugeta], nu este de ajuns numai să Îl aibă cineva, ci, avându-L, trebuie să şi împărtăşească cunoştinţa Lui. Dar [contemplaţia filosofică] are încă nevoie şi de silogismele de materie diversă şi de constrângerile demonstraţiilor şi de exemplele din lumea creată, pe care le adună toate sau cea mai mare parte a lor prin văz şi prin auz, are nevoie de aproape toată cunoştinţa frământată [în cuget] în lumea aceasta, câtă ar fi, de înţelepţii veacului acestuia, chiar dacă aceştia nu ar fi desăvârşit curăţiţi cu sufletul şi cu viaţa. Iar cât priveşte faptul de a ne înrudi[5] cu Dumnezeu, în adevăr, aceasta este din rândul celor cu neputinţă, dacă mai înainte nu devenim şi noi, prin curăţire, în afara noastră sau, mai curând, mai presus de noi înşine, şi lepădând, pe de o parte, tot ceea ce ţine de simţuri, să fim dincolo de simţirea sensibilă, iar pe de altă parte, ridicându-ne deasupra raţionamentelor, silogismelor şi toată cunoştinţa şi deasupra gândirii înseşi, să devenim cu totul ai energiei dumnezeieşti printr-o percepţie inteligibilă, pe care Solomon mai dinainte a numit-o dumnezeiască simţire (Pilde, 1:7), să dobândim astfel necunoaşterea mai presus de cunoaştere, adică [simplitatea] mai presus de orice formă şi închipuire a faimoasei filosofii, dacă într-adevăr scopul acelei părţi deosebite a ei, [care este contemplarea], ar fi într-adevăr cunoaşterea.
19.   Aşadar, tocmai acest lucru căutându-l Fecioara (căci era de ultimă trebuinţă să se întâlnească cu solii aceia către care aducea chezăşia) a aflat călăuză care duce la sfânta isihie care este oprirea lucrării minţii şi retragerea din lume, uitarea celor de jos, iniţierea în tainele cele de sus, lepădarea cugetării pentru aflarea a ceea ce este mai bun; această practică drept singură adevărată, temeiul însuşi al adevăratei contemplări, al adevăratei vederi dumenezeieşti (theoptía), şi ca să spunem mai propriu, singurul chip al adevăratei bune aşezări din suflet. Căci, pe de o parte, virtutea este ca un leac atottămăduitor pentru bolile sufleteşti şi pentru patimile cele rele înrădăcinate în suflet din uşurătate, iar pe de altă parte, contemplarea este rodul însănătoşirii sufletului, fiind ca un sfârşit şi un chip îndumnezeitor, căci prin aceasta s-a lucrat îndumnezeirea omului, iar nu prin vreo analogie întâmplătoare de raţiuni sau viziuni[6] (căci aceasta este pământesc şi omenesc), ci prin petrecerea în isihie. Fiindcă, prin aceasta, nimicim pe cele de jos şi tindem către Dumnezeu până la sfârşitul vieţii, stăruind zi şi noapte în rugăciuni şi cereri, în catul de sus al minţii ne apropiem de fericita şi neapropiată firea aceea.
20. Şi astfel, cei care şi-au curăţit inima prin sfânta isihie, Îl contemplă în ei înşişi pe Dumnezeu ca într-o oglindă, prin lumina cea mai presus de minte şi de simţire care este unită cu aceştia în chip de negrăit. Şi mărturia concentrată a acestei isihii care este cea mai folositoare şi care îi sălăşluieşte împreună cu Dumnezeu pe cei care se folosesc de ea mai presus de orice, este Fecioara aceasta care a petrecut în isihie, ca să spunem aşa, încă din fragedă pruncie. Şi numai ea între toţi şi încă de când era doar un copil, s-a retras la linişte în chip mai presus de fire, ea singură între toţi l-a purtat în pântece fără de sămânţă pe Cuvântul şi Dumnezeul-Om.
21. Dar să insistăm acum puţin asupra cuvântului, ca să fie mai uşor de înţeles această mare taină pentru cei care au urechi. Eu preaslăvesc cu laude modul acela de vieţuire care îi ajută pe cei ce ascultă să descopere calea mântuirii. Şi chiar dacă s-ar întâmpla ca ceva din cele spuse să fie greu de înţeles şi nu uşor de cuprins din pricina împrăştierii minţii, socotesc că nu trebuie să îl aruncăm afară pe unul ca acela din curţile sfinte. Fiindcă nici noi nu ne abatem din calea care duce la viaţă, doar fiindcă este strâmtă şi îngustă (Mat. 7:13, Luca 13:24) Veniţi, aşadar, o! oameni cu suflet nobil, toţi câţi nu puneţi înaintea aurului greu de dobândit, ţărâna cea uşor de aflat, şi adunându-vă mai curând fiecare mintea în voi înşivă, precum îşi strâng veşmintele în jurul lor cei care merg printr-o trecătoare strâmtă şi ridicaţi-vă totodată la înălţimea gândirii. Fiindcă pentru cei care se târăsc pe pământ nu le sunt accesibile nici măcar treptele de jos ale acestei înălţimi ameţitoare. Dar pentru cei care şi-au depărtat mintea de cele materiale şi care, crezând cu tărie, cugetă în sine la viaţa Maicii Domnului după chipul şi asemănarea lui Dumnezeu petrecută de ea în Sfânta Sfintelor nepătrunsă şi râvnind ceva dintre cele de acolo şi sârguindu-ne după putere să mergem împreună acolo, îndată veţi avea, şi nu de departe, preafericit darul acela al celor curaţi cu inima, de a vedea, în chip nevăzut, răsplătirile firii celei nemuritoare.
22. Căci omul este lumea aceasta mare concentrată într-una mică, punctul de întâlnire al universului întreg, încununarea a toată zidirea lui Dumnezeu, fiindcă a fost adus întru fiinţă cel mai de pe urmă, precum şi noi când alcătuim cuvântări facem epiloguri. Căci oricine poate să vadă întregul univers ca pe o carte a Cuvântului autoipostatic. Aşadar acest om care reuneşte întru sine mintea şi simţirea într-una, pentru a amesteca cele neamestecate cu cea mai bună înţelepciune, S-a folosit, ca de nişte mijlocitori, de cele mai subtile legături ale celor înalte, adică de imaginaţie, opinie şi gândire. Şi, precum la tetrada simţurilor noastre corespunde tetrada elementelor lumii acesteia, aerul, focul, şi apa, iarăşi aerul şi apoi pământul, tot astfel  a unit pe cele contrare şi le-a împăcat pe cele potrivnice, fără să lase la o parte nici puterile cele care se atrag şi se armonizează reciproc. Şi astfel pe cât este mare universul acesta în raport cu cantitatea, tot atât de mare este omul în raport cu calitatea. Iar cât priveşte relaţia, sunt în comuniune unul cu altul, unul covârşind prin mărime, iar celălalt prin inteligenţă. Şi se împreună unul tezaurizându-l pe celălalt precum într-o casă mare s-ar afla un lucru cu mult mai de preţ decât casa care îl conţine şi precum într-un palat împărătesc (nu un împărat – căci aceasta ar fi ceva muritor) s-ar afla un potir împărătesc, palatul fiind construit din pietre mari, ieftine şi uşor de găsit, iar celălalt, vasul acela împărătesc, din pietre mici, dar scumpe, nestemate şi greu de aflat.
23. Dar cu cât este mai bună mintea decât cerul, care [mintea] este icoana lui Dumnzeu şi care vede pe Dumnezeu şi numai ea dintre toate cele din lume, dacă voieşte, poate să fie dumnezeu, ridicând după sine şi trupul smereniei? Dar cu cât depăşeşte simţirea pământul, căci nu numai percepe măsurile, feluritele cantităţi şi calităţi ale acestuia, ci şi pe cele cereşti le atinge prin cunoaştere, percepând diferitele mişcări ale planetelor şi cunoaşte periodicitatea polimorfă, conjuncţiile şi opoziţiile astrelor cele de multe înţelesuri, şi de aici, s-a pus început, ca să zic aşa, pentru întreaga cunoştinţă a eterului? Şi cele dintre cer şi pământ sunt inferioare ca vrednicie faţă de limita dintre minte şi simţire, deşi potrivit analogiei raţiunilor lor sunt acelaşi lucru, dar din punctul de vedere al celor care le cuprind, diferă foarte mult. Căci simţirea este o putere iraţională, cunoscătoare şi perceptivă prin simţuri când [obiectele] sunt prezente, iar imaginaţia sau puterea imaginativă îşi are începutul de la aceasta [simţire], lucrează cele ale simţirii şi ale simţurilor atunci când obiectele lipsesc. Iar minte ar putea fi numită, de vreme ce lucrează în afara acestora, dar este totodată pasivă ca una care nu este în afara celor împărţite. Iar opinia, una – care îşi are obârşia în imaginaţie -, este iraţională, dar cealaltă, – care vine din gândire -, dimpotrivă, nu este astfel, căci această facultate se poate naşte din ambele. Iar intelectul este totdeauna raţional, dar procedează cu amănunţime, sfârşind în opinia cea după raţiune. Toate acestea ţin împreună şi lucrează prin cel dintâi organ sufletesc care este duhul (pnéυma) sufletesc care se află în creier. Şi nu există nimic care să fie organ al minţii, ci mintea este o substanţă suficientă sieşi, care este activă prin sine, chiar dacă se coboară pe sine însăşi la viaţa intelectivă desfăşurată în suflet[7].
24. Dar pentru ce am luat în discuţie acestea şi am făcut aceste distincţii acum? Şi pentru care pricină mai întâi am alcătuit această clasificare a felurilor virtuţilor, iar apoi a puterilor sufleteşti? Fiindcă seminţele acelora sunt de aici şi de aici îşi au ele existenţa. Aşadar, de Dumnezeu înţelepţită Fecioara nu a avut a rodi doar de la acelea cea mai înaltă asemănare cu Dumnezeu, şi-a cercetat puterile sufleteşti dacă nu cumva ar putea afla vreo cale prin care ar dobândi unirea cu Dumnezeu. Şi fiindcă aplecările spre cele sensibile le-a aflat cu totul nepotrivite, ca unele care erau iraţionale întru totul, iar opinia şi gândirea, deşi puteri raţionale, totuşi nu întru totul desprinse de jugul simţurilor, adică de închipuire, ba încă lucrând prin duhul sufletesc ca printr-un organ, a înţeles în chip înţelept, ceea ce şi Apostolul a spus după aceea „că omul sufletesc nu primeşte cele ale duhului” (I Cor. 2:14) şi a căutat o vieţuire mai presus de acestea şi cu adevărat după minte şi cu totul neamestecată cu cele de jos, însetând după Dumnezeu în chip mai presus de fire şi după unirea supralumească cu El. Fiindcă precum nu este cu putinţă cuiva să înseteze doar după lumina sensibilă fără a înseta şi de soare, la fel stau lucrurile şi aici.
25.  Astfel, în chip potrivit şi firesc, a găsit drept cel mai înalt lucru numai sfântul şi dumnezeiescul eros ca fiind unica substanţă desăvârşită şi cu totul neîmpărţită dintre cele ale firii noastre. Aceasta culegând pe cele după gândire, în care îşi au fundamentul cele ale ştiinţei care procedează, cam în chipul animalelor şerpuitoare, când prin sinteză, când prin analiză sau discernere, prin care unifică şi discerne, precum genul în raport cu speciile[8]. Căci dacă pentru acestea şi prin acestea, mintea coboară la viaţa cea multiplă, având de mai înainte energiile necesare pentru toate acestea, are fără îndoială şi o altă energie superioară care lucrează de la sine, căreia îi stă în putinţă a subzista prin sine. Însă mintea, fiindcă şi ea este o parte a trupului şi a toate câte sunt ale trupului, este unită şi cu el, dar prin purtarea de grijă a dumnezeiescului har care o susţine, ea poate să se ridice deasupra regimului acestuia al multiplicităţii şi diversităţii care o face să se târască  pe pământ. Căci precum, desigur, şi un călăreţ, are, în chip diferenţiat, o energie mai bună decât cea de a ţine frâiele nu numai când descalecă de pe cal, ci şi când este călare sau în car, are această energie de la sine însuşi, afară numai dacă el însuşi, voind aceasta, s-ar dărui cu totul grijii frâielor.  Aşadar şi mintea dacă nu s-ar întoarce în întregime şi pururi la cele de jos, ar avea cea mai bună şi mai înaltă energie, şi anume, de la sine însăşi, prin care, şi numai prin ea, s-ar uni cu Dumnezeu, deşi ar fi cu mult mai greu pentru ea, prin legătura pe care o are prin fire cu trupul şi fiind împiedicată de cunoştinţele trupeşti şi de relaţiile felurite şi greu de ignorat, cu cele pământeşti care vin din grijile vieţii.
26. Aşadar de acestea, depărtându-se  Preacurata Fecioară încă de la începutul vieţii, a ieşit dintre oameni şi fugind de viaţa aceasta plină de pricini, a ales o viaţă nevăzută tuturor şi fără de relaţii [cu lumea], petrecând în cele nepătrunse, unde, dezlegându-se de orice legătură materială, scuturându-se de orice relaţie şi înălţându-se mai presus chiar de orice grijă faţă de propriul trup, şi-a unificat mintea prin întoarcerea către sine, prin paza minţiişi prin dumnezeiasca rugăciune neîncetată. Şi prin aceasta a devenit în întregime ea însăşi, stând mai presus de felurimea gândurilor prihănite şi, în chip simplu, mai presus de orice formă, a deschis o nouă cale comună şi negrăită către cer, ca să spunem aşa, tăcerea minţii. Şi, alipindu-şi mintea acesteia, a depăşit toate făpturile zidite şi a văzut o mai mare slavă a lui Dumnezeu decât cea arătată lui Moise (Ex. 16:11; 22:16. 33:18) şi harul dumnezeiesc, care nu cade deloc sub puterea simţurilor, care este vederea sfântă şi plină de bucurie a sufletelor şi minţilor neprihănite. Şi, împărtăşindu-se de această sfântă privelişte, Fecioara, după sfinţii imnografi, devine nor prealuminat al ploii celei cu adevărat vii, strălucirea Zilei celei de taină şi car de foc al Cuvântului dumnezeiesc.
27.  Căci în afara venirii harului, nu ar fi nici o minte care să afle dumnezeiasca simţire, nici nu ar putea vedea sau nici nu ar putea deveni cu adevărat subzistentă prin propria energie, după cum nici ochiul, [având în sine însuşi putinţa de a vedea], în afara luminii, nu ar putea avea percepţia luminii. Căci şi pentru cele veşnice, adică pentru cele de un chip cu Dumnezeu, El este lumină şi nimic altceva decât lumină, şi precum este soarele pentru cele sensibile, la fel este Dumnezeu pentru cele inteligibile. Şi iarăşi, precum vederea, când este în lucrare, devine însăşi lumina şi se uneşte cu lumina  şi cu lumina vede şi vede mai întâi de toate lumina care izvorăşte tuturor celor care au capacitatea de a vedea, în acelaşi chip, şi cel ce se împărtăşeşte de energia dumnezeiească şi fiind însuşi prefăcut prin dumnezeiasca prefacere, se face întreg el însuşi cum este lumina şi este împreună cu lumina şi vede, în chip cunoscător, împreună cu lumina pe cele care, în afara unui asemenea har inefabil, ar fi tuturor cu neputinţă de văzut, devenind nu numai mai presus de simţirile trupeşti, ci şi mai presus de tot ceea ce poate fi cunoscut de noi şi de cei care sunt mai presus de noi prin puterea naturii[9]. Căci cei care şi-au curăţit inima, pe Dumnezeu Însuşi Îl văd, după fericirea nemincinoasă a Domnului („Fericiţi cei curaţi cu inima că aceia vor vedea pe Dumnezeu” (Mat. 5:8). Iar Cel Care este Lumină, după cuvântul cel mai grăitor de Dumnezeu al lui Ioan, fiul tunetului, (Ioan, 8:12; 9:5; 12:46) se sălăşluieşte în cei care Îl iubesc pe El şi sunt iubiţi de El şi îi luminează El însuşi, potrivit făgăduinţei Lui (Ioan, 14:23). Se arată, ca într-o oglindă, minţii curăţite, El fiind în Sine nevăzut, căci o astfel de formă nu se poate vedea în oglindă, precum este cu totul cu neputinţă a vedea oglinda şi, totodată, şi pe cel care a făcut oglinda. Căci acum, Dumnezeu este văzut de cei care s-au curăţit prin dumnezeieasca dragoste, iar atunci, zice Apostolul, va fi văzut „faţă către faţă” (I Cor. 13:12).
28. Dar cine L-a iubit mai mult pe Dumnezeu decât cea pe care noi azi o cântăm cu sârguinţă? Şi cine a fost mai iubită de Dumnezeu decât ea? Şi oare care altă făptură este mai curată decât ea sau care a mai fost de aceeaşi curăţie sau aproape de ea, în curăţie? Pentru aceasta şi fiind desăvârşită prin cele mai înalte contemplaţii, lucrând pe cele înalte şi fiind unită cu Dumnezeu în acest chip, şi fiind singura între cei din veac care s-a asemuit cu El, şi-a adus chezăşia aceasta în chip mai presus de fire pentru noi şi, prin aceasta, a dus la împlinire nu numai faptul că a dobândit această înălţare a minţii mai presus de cuvânt, ci, folosindu-se de aceasta pentru noi toţi, prin îndrăznirea către Dumnezeu, a lucrat ceva mare şi mai presus de toată măreţia. Şi nu numai că a devenit după asemănarea lui Dumnezeu, ci şi pe Dumnezeu L-a făcut după asemănarea oamenilor şi nu numai convingându-L, ci şi zămislindu-L fără de sămânţă, L-a născut, în chip negrăit fiind formată prin har de Dumnezeu (de aceea a şi fost numită „plină de har” de arhanghel), dar L-a şi format cu fire omenească pe Dumnezeu (fapt pentru care i s-a binevestit „bucură-te!”) ( Luca 1:28).
29. Cine va grăi minunile tale, Fecioară? „Şi cine va face auzite toate laudele tale” (Ps. 105:2), Copila lui Dumnezeu? Căci ai devenit Maică a lui Dumnezeu, ai unit mintea cu Dumnezeu, ai unit pe Dumnezeu cu trupul şi L-ai făcut pe Dumnezeu, Fiul Omului şi pe om, fiul lui Dumnezeu, ai împăcat lumea cu Cel Ce a făcut lumea, iar cu fapta, ne-ai învăţat pe noi că se cuvine oamenilor cu adevărat a-l contempla pe Dumnezeu, nu doar prin simţire sau prin raţiune, (căci aceasta ar fi cu puţin mai bun decât cele necuvântătoare), ci, dimpotrivă, că este cu mult mai bine să Îl contemplăm prin curăţia minţii şi prin participarea dumnezeiescului har prin care să ne hrănim de frumuseţea cea dumnezeiască nu prin cugete, ci prin nematerialnice atingeri.
30. Dar ne-ai dăruit nouă şi aceasta, de a-L vedea pe cel Nevăzut în chipul şi asemănarea noastră, să ne apropiem în materie de Cel Nematerial şi Inefabil. L-ai hrănit cu hrana noastră pe Cel Ce este hrana îngerilor; ne-ai hrănit şi pe noi prin Cel ce îi hrăneşte pe îngeri cu hrana cea adevărată, cerească şi nestricăcioasă, şi pe oameni i-ai făcut de împreună-petrecere cu îngerii sau mai degrabă, i-ai învrednicit de cinstiri încă mai mari, luând în pântece de la Duhul Sfânt, ai născut, în chip străin, o formă divino-umană şi de-o-fiinţă cu dumnezeiasca fire, şi ca să spunem aşa, ai făcut, negrăit, firea cea omenească co-părtaşă dumnezeirii.
31. Căci se spune că împăratul Eusebie – fiindcă se pare că acesta îşi are numele din fapte – aşadar, se spune că acesta, când cei din jurul lui au fost odată biruiţi de sete, ridicându-şi dreapta către Dumnezeu zise: „cu această mână cu care nu am luat viaţă îl rog pe Dătătorul de viaţă”[10], şi îndată nori grei s-au adunat din senin şi o ploaie repede a început să cadă de sus. Iar pentru cei care o cinstesc în adevăr, Împărăteasa Fecioară, care şi-a ridicat mintea în Sfânta Sfintelor nepătrunsă, lepădându-se de toate cele de jos, în chip desăvârşit, sau, mai curând, nefiind unită cu acelea nici o clipă,  zice: „cu mintea aceasta, te rog, la care nimic din cele pământeşti nu s-a urcat”, a făcut pământul cer. Nu a chemat norii care au ascultat de mulţi alţii, în multe rânduri, prin rugăciune, ci pe Însuşi Acela Care adună norii de la marginile pământului. Şi nici nu a călăuzit sufletele la ceea ce este vremelnic, prin ploaie, ci ne-a născut nouă însăşi Comoara tuturor bunătăţilor, Izvorul cel veşnic care ne izvorăşte nouă nedespărţit fiind din sânurile Tatălui, Cuvântul cel Veşnic care şade mai presus de bolţile cele cereşti, Care ne dăruieşte nouă de acolo apa vieţii şi hrana care înveşniceşte şi fii ai lui Dumnezeu îi face pe toţi cei care se împărtăşesc de ea, dar nu simplu cu numele, ci îi face astfel prin comuniunea cu dumnezeiescul Duh (o, negrăită dăruire!) celor care prin împărtăşirea cu trupul şi sângele lui Dumnezeu se unesc cu El şi unii cu alţii.
32. Aşadar, să păzim cu Dumnezeu şi unii cu alţii unirea, lucrată în noi în chip sfânt prin legăturile dragostei. Să privim pururea către Părintele nostru ceresc. Să lepădăm de la noi pământul, ca să nu fim din pământ pământeşti, ca omul cel dintâi, ci precum omul de-al doilea, Domnul din ceruri (I Cor. 15: 47). „Sus să avem inimile” către El. Să contemplăm această mare vedere duhovnicească: firea noastră cea creată, înveşnicită împreună cu El prin nematerialnicul foc al dumnezeirii şi să lepădăm hainele cele din piele pe care le-am îmbrăcat prin cădere, să stăm în Sfânta Sfintelor arătându-ne noi înşine pământ sfânt prin virtute şi prin tinderea neabătută către Dumnezeu, astfel încât să avem îndrăznire la Dumnezeu care vine în foc şi să alergăm la El ca să fim luminaţi, şi să ne înveşnicim împreună cu El, luminaţi fiind spre slava Luminii celei Preaînalte, a celei mai Înalte Stăpânii-de-o-strălucire în trei sori.
33. Căreia se cuvine toată slava, stăpânia, cinstea şi închinăciunea, acum şi în vecii fără de sfârşit. Amin.

Sursa: Omilii, volumul 3 (35-63) / Sfântul Grigorie Palama, trad. Parascheva Grigoriu – Bucureşti: Editura Fundaţiei Anastasia, 2007, pp. 235-290.