Stindardul liturgic al lui Stefan cel Mare, restaurat şi expus la Iaşi

Luni, 26 noiembrie 2012, ora 13.00, la Muzeul Unirii a avut loc vernisajul expoziţiei „Stindardul Liturgic al lui Ştefan Cel Mare”. Expoziţia a fost organizată de Complexul Muzeal Naţional „Moldova” din Iaşi în colaborare cu Muzeul Naţional de Istorie a României din Bucureşti.

Această valoroasă piesă este expusă publicului ieşean după o laborioasă restaurare care a durat şapte ani şi jumătate. După ce anul trecut a fost expus pentru prima dată, după aproape un deceniu, la Muzeul Naţional de Istorie a României, stindardul liturgic al lui Ştefan cel Mare a fost găzduit, pentru câteva săptămâni la Muzeul Naţional de Arheologie şi Istorie a Moldovei de la Chişinău, apoi la Muzeul Judeţean de Istorie şi Arheologie Prahova – Ploieşti. Expoziţia de la Chişinău a fost marcată de un număr record de vizitatori care au trecut pragul muzeului. Stindardul a mai fost expus în cadrul proiectului „Exponatul lunii” (iulie, 2011) la Muzeul Naţional de Istorie a României din Bucureşti. Cercetările ulterioare şi rigorile tehnice, impuse de itinerarea peste hotare, au făcut posibilă realizarea, în jurul acestei capodopere a broderiei bizantine târzii, a unei expoziţii ce a fost prezentată deja la muzeele din Târgovişte şi Piatra Neamţ.

Piesa centrală a expoziţiei este o preţioasă broderie lucrată în tradiţia bizantină care conservă o reprezentare rară a Sfântului Mare Mucenic Gheorghe aşezat pe un tron. Deoarece imaginea reprezintă un sfânt militar, care era şi patronul armatei Moldovei, s-a acreditat ideea că broderia ar fi un steag militar, care l-a însoţit în lupte pe marele voievod. Broderia s-a păstrat la Mănăstirea Zografu din Muntele Athos (Grecia), care are hramul Sfântul Gheorghe şi unde Ştefan cel Mare este ctitor.

Sfântul Mare Mucenic Gheorghe, icoană de la Mănăstirea Zografou

Cercetătorii muzeului nu s-au mulţumit doar cu puţinul care se ştia despre stindard, ci au întreprins o cercetare amănunţită, în urma căreia s-a putut reconstitui istoria descoperirii şi readucerii în atenţia comunităţii ştiinţifice (şi nu numai), la sfârşitul secolului al XIX-lea şi începutul secolului XX, a stindardului aflat atunci la Mânăstirea Zografu.

Situată în partea nord-vestică a peninsulei athonite, Mănăstirea Zografu a fost întemeiată în veacul al XI-lea de trei călugări bulgari veniţi din Ohrida (Macedonia). În 1436, mănăstirea Zografu a fost arsă de cavalerii catolici din insula Rodos a Sfântului Ioan Ierusalimiteanul, care, asemenea catalanilor, au făcut mult rău mănăstirilor din Sfântul Munte. Ştefan cel Mare, domnul Ţării Moldovei (1457-1504), este cel ce a rezidit şi a întemeiat din nou Sfânta Mănăstire Zografu, precum o dovedesc două documente: cel dintâi, din 10 mai 1466, în care Ştefan Vodă se numeşte ctitor al sfintei mănăstiri, dându-i un ajutor anual de 100 de galbeni ungureşti, şi al doilea, din 13 septembrie 1471, prin care Ştefan Vodă dă spitalului (bolniţei) întemeiat de el un ajutor de 500 de aspri pe tot anul. În anul 1495, Ştefan Vodă a refăcut şi trapeza sfintei mănăstiri.

În anul 1500 Ştefan cel Mare a dăruit ctitoriei sale, mănăstirea Zografu, acest steag reprezentându-l pe Sfântul Mare Mucenic Gheorghe. Inscripţia de pe steag, prin cuprinsul ei, ne arată că este un steag bisericesc. După canon, steagul bisericesc, cunoscut în genere sub denumirea slavă de prapor, reprezintă pe faţa întâi Botezul Domnului sau Învierea Domnului, iar pe faţa a doua hramul respectiv al sfintei biserici. Steagul bisericesc poartă crucea şi a apărut din timpul împăratului Constantin cel Mare. Informaţii preţioase cu privire la steagul bisericesc găsim la vestitul istoric bisericesc, Eusebiu de Cezareea († 340).

După unele mărturii, steagul dăruit de Ştefan cel Mare ctitoriei sale reprezenta pe faţa întâi, care s-a pierdut, Învierea Domnului, cu troparul respectiv în limba slavonă. Pe faţa a doua se află icoana Sfântului Gheorghe Purtătorul de biruinţă, ocrotitorul sfintei mănăstiri. Steagul are mărimea 1 metru lungime şi 90 cm lăţime. Icoana Sfântului Gheorghe este artistic brodată, pe atlas roşu deschis, cu fire de aur şi argint şi mătase: albă, verde şi roşie. Haina deasupra cenuşie, bătând în verde. Haina dedesubt, verde. Aripile balaurului verzi. Sfântul Gheorghe este aşezat pe tron, pe o pernă roşie, trăgând spada din teacă şi zdrobind sub picioarele lui balaurul cu trei capete, ce se încolăceşte pe sub tron. Doi îngeri, coborând din cer, îi aduc: cel din dreapta o sabie; iar cel din stânga, un scut încrustat cu pietre scumpe, şi-i pun pe cap o frumoasă coroană cu nouă colţuri, împodobită şi ea cu două rânduri de pietre scumpe. În jurul capului sfântului şi pe marginea icoanei sale se află următoarea inscripţie în limba greacă: Sfântul Gheorghe din Capadocia. Icoana este încadrată pe margini de această inscripţie slavonească, în litere de aur:

„O, îndelung răbdătorule şi de biruinţă purtătorule, mare mucenice Gheorghe, cela ce la nevoi şi necazuri eşti grabnic apărător şi fierbinte ajutător, şi celor întristaţi bucurie nespusă, primeşte de la noi şi această rugăminte a smeritului robului tău, a domnului Io Ştefan Voievod, cu mila lui Dumnezeu domn Ţării Moldovei; şi-l păzeşte pe el neatins în acest veac şi în cel viitor, (ni rugăciunile celor ce te cinstesc pe tine, casate proslăvim pe tine în veci, amin! Şi s-a făcut în anul 7008 (1500), iar al domniei lui anul al 43-lea”

Tradiţia mănăstirii spune că steagul acesta a fost ţesut de mâna Domniţei Elena, fiica lui Ştefan Voievod.

„Cel mai preţios odor” donat de domnitorii români la Athos, steagul a rămas la Zografu nu mai puţin de 417 ani. În primăvara anului 1917, pe când România se afla în război, prin efortul consulului general român la Salonic, G.C. Ionescu, şi cu ajutorul generalului francez Maurice Sarrail, Regatul Român a „recuperat” praporul de la Mănăstirea Zografu.

Consulul G.C. Ionescu văzuse steagul nestricat încă din 1903, iar în 1914 l-a întrebat pe stareţul de la Zografu care ar fi preţul pentru restituirea către România. Acesta a cerut moşia Dobrovăţul din judeţul Iaşi, moşie care fusese dăruită mănăstirii de către Ştefan cel Mare şi care i-a fost luată la secularizarea averilor mănăstireşti (1863). Consulul mai semnala că la Mănăstirea Zografu se mai afla un steag, un prapur, care ar fi fost tot de la Ştefan cel Mare, precum şi o icoană a Sfântului Gheorghe.

Iniţiativa recuperării preţiosului odor i-a aparţinut lui Ion I. C. Brătianu (1864-1927). Acesta, în calitatea de preşedinte al Consiliului de Miniştri şi ministru al afacerilor străine, a trimis la 15 februarie 1917 următoarea telegramă Legaţiei României de la Atena: „Faceţi tot ceea ce este posibil pentru a obţine drapelul lui Ştefan cel Mare”. Un demers a venit la 26 februarie şi din partea secretarului general al Ministerului de Război, generalul Burghele, care s-a adresat Ministerului Afacerilor Străine (MAS) pentru a face demersurile în vederea aducerii în ţară.

Pe 4 martie 1917, Nicolae N. Filodor , prin-ministrul României la Atena, a comunicat vicepreşedintelui Consiliului de Miniştri Tache Ionescu, că fusese informat de consulul României la Salonic, D. Buracu, despre existenţa unui steag care a aparţinut domnitorului Ştefan cel Mare la Mănăstirea Zografu din Muntele Athos, aflată atunci sub ocupaţia trupelor ruse. Lucrurile au intrat pe un făgaş favorabil. Astfel, pe 6 martie 1917, ministrul N. Filodor a expediat telegrama nr. 121, prin care informa că, în urma intervenţiei la generalul francez Maurice Sarrail, comandantul armatelor aliate din Salonic, şi cu concursul amintitului căpitan Gidel, generalul a dat ordin detaşamentului franco-rus din Sfântul Munte să ia drapelul şi să-l expedieze la Statul Major francez. Nu mult după aceasta, pe 14 martie, generalul francez a ajuns deja în posesia drapelului. Pe 8/21 aprilie 1917, Legaţia României din Atena informa Preşedinţia Consiliului de Miniştri că primise drapelul încă de la 13 martie. De Buna-Vestire consulul general al României la Salonic, G.C. Ionescu, comunica faptul că generalul francez i-a predat drapelul, pe care consulul îl păzeşte şi aşteaptă ordine de la autorităţile române competente. Gidel şi Ditch au fost decoraţi cu „Coroana României” în grad de comandor.

Epopeea aducerii în ţară a steagului începe de fapt la 1 aprilie 1917. MAS i-a răspuns consulului Ionescu să trimită drapelul la bordul unui vas de război francez, la Legaţia României de la Paris. Pe 29 aprilie, a fost luat în primire la Paris de ministrul Alexandru Em. Lahovary. El a propus atunci să-l depună la o bancă, fiind periculos să expedieze „acest preţios trofeu de aici la Iaşi”, ţara fiind atunci sub ocupaţia Puterilor Centrale. Nu există informaţii despre locul unde s-a aflat steagul în perioada scursă până la sfârşitul războiului. Mult după aceasta, pe 20 noiembrie 1919, Dimitrie Onciul, directorul Arhivelor Statului, a întrebat MAS unde se află drapelul, iar la 6 decembrie, ministrul nostru la Paris, Raoul Bossy, a menţionat că obiectul fusese încredinţat curierului Koslinsky, de la Corpul II Armată. Dar, ajuns la Bucureşti, curierul nu l-a dus la MAS, ci la Ministerul de Război, aşa cum a informat, oe 26 decembrie 1919, şeful de cabinet de la Secretariatul General, lt.-col. Skelety. În cele din urmă, pe 22 februarie 1920, Ministerul de Război preciza că steagul ştefanian a fost înaintat Marelui Stat Major, pentru a fi depus la Muzeul Militar, unde şi-a găsit, în sfârşit, locul.

Astăzi stindardul se păstrează la Muzeul Naţional de Istorie, după ce, până în 1970, a fost expus la Muzeul Militar Naţional „Regele Ferdinand I” din Bucureşti. A părăsit muzeul găzduit în fostul Palat al Poştei doar de trei ori, fiind expus la Muzeul Metropolitan din New York, apoi la Londra, pentru ca, în aprilie-mai 2009, să ajungă la Muzeul de Istorie din Suceava.

Toate acestea vor putea fi găsite în cadrul expoziţiei „Stindardul liturgic al lui Ştefan cel Mare”, care este deschisă la Iaşi până pe 13 decembrie 2012 şi poate fi vizitată de marţi până duminică între orele 10.00 – 17.00.