Νașterea Mântuitorului în iconografie

Biserica noastră ortodoxă a păstrat și a continuat neschimbată tradiția artei iconografice, așa cum a păstrat și tradiția imnografiei, a muzicii și a arhitecturii. Și spunând neschimbată, înțeleg că nu i-a îngăduit să decadă de la caracterul său duhovnicesc, așa încât să dea naștere unor opere carnale și laice, după cum s-a întâmplat în biserica apuseană. Așa-numita Renaștere în Italia a fost de fapt renașterea idolatriei, adică a cultului omului trupesc care nu cunoaște ce este frumusețea duhovnicească. Artiștii care au lucrat de-a lungul Renașterii erau în cea mai mare parte oameni lipsiți de simțire religioasă, fără credință, care abordau temele religioase doar ca un prilej pentru a-și dovedi măiestria în cele ce țin de naturalețe și artă carnală. Italienii înșiși recunosc aceasta cu privire la marii lor artiști, din moment ce au drept icoane făcătoare de minuni doar pe cele vechi bizantine care s-au găsit în țara lor și ar râde dacă le-ar spune cineva că Rafael, Tițian, Andrea del Sarto, Veronese, Tintoretto și alți maeștri ai Renașterii au pictat icoane făcătoare de minuni (adică icoane pe care să le cinstească creștinii).

Așadar, ca să spunem lucrurilor pe nume, în Renaștere nu au făcut iconografie, adică pictură religioasă cu încărcătură duhovnicească, de aceea și operele pe care le-au creat maeștrii de atunci sunt teatrale, ostentative, lipsite de suflu mistic, de duh, fără să aibă nici o legătură cu simpla și smerita religie a lui Hristos. În timp ce iconografia ortodoxă a păstrat vechea curăție duhovnicească până în anii cei mai din urmă. Dar și la noi a început să decadă această artă de la înălțimea simplității duhovnicești, vrând să creeze și în bisericile noastre opere goale pe dinăuntru și teatrale, fiindcă necredința, îngâmfarea și încăpățânarea de a ne asemăna celorlalți întru cele rele, ne-a orbit cu totul. Celor care nu au credință în inima lor le plac aceste opere carnale și lipsite de duh, fiindcă trupul admiră trupul și nu vrea să vadă lucruri duhovnicești, nici nu le poate simți. Lucru contrar se întâmplă cu oamenii care au simțit dulceața credinței; aceștia nu găsesc nimic de esență în operele care au fost create și încă sunt create pentru a arăta măiestria deșartă a unuia sau a altuia pictor, pe care le explică o „profesoreasă” plină de slavă deșartă numită „estetica”.

Nașterea lui Hristos este înfățișată în icoanele bizantine cu sfințenia duhovnicească cu care aceasta este istorisită în Evanghelie. Cu alte cuvinte, este reprezentată ca taină, în timp ce pictura laică de care am vorbit o redă drept un scenariu și nimic altceva. Priviți o astfel de pictură, cum ar fi cea a lui Correggio sau a lui Murillo, și veți simți, veți înțelege ce spun. În icoanele noastre, Nașterea este reprezentată într-un mod simplu și adânc, fără ornamente artificiale și sentimentalisme deșarte. Toate sunt simple și smerite, dar în aceste forme simple există acel suflu religios, care este de necuprins pentru cei necredincioși, fiind „ca o adiere de vânt lin”.

Tiparul iconografic al Nașterii la zugravii bizantini este următorul: În mijloc este o peșteră îngrădită de stânci ce par a fi transparente, ca de cristal. Înăuntrul deschizăturii sale întunecoase este o iesle, iar în ea se află un Prunc înfășat, Hristos; pe deasupra sa Îl ating ușor cu răsuflarea un bou și un asin sau un cal.

Naşterea Domnului – mozaic de la Mânăstirea Cuviosului Luca (secolul X)

Maica Domnului este întinsă lângă Pruncul său pe o rogojină, așa cum se obișnuiește în Răsărit. În partea de sus, la dreapta este ceata Îngerilor în rugăciune (deisis), în timp ce în stânga un alt înger, cu aripile întinse, vorbește cu păstorii, spunându-le vestea cea îmbucurătoare. În partea de jos, în dreapta, este reprezentat bătrânul Iosif șezând pe o piatră și meditând, cu capu-și sprijinit pe mână, după Evanghelia care zice „a voit s-o lase în ascuns”, întrucât nu dorea să o vădească pe Fecioara Maria care născuse fără ca acel copil să fie al lui. În fața sa stă un cioban bătrân sprijinit în toiag, îmbrăcat cu piei de oaie, care îi vorbește ca și cum ar vrea să îl mângâie sufletește. În stânga stă așezată o bătrână care ține în brațele sale Pruncul nou născut gol, încercând cu mâna apa caldă dintr-o scăldătoare, în timp ce o fiică de țăran, cu maramă pe cap, toarnă apă pentru a scălda pruncul. În jurul lor și deasupra pe stânci pasc oi, stau întinși și doi – trei câini ciobănești. Un cioban mulge oile. În spatele peșterii se văd între munți cei trei magi călare pe cai, unul pe un cal alb, altul pe un murg, iar altul pe un roib. Maica Domnului este zugrăvită și în genunchi, dar aceasta cred că aduce a influență francă. Scena cu femeile care scaldă Pruncul este luată din Evangheliile apocrife. Este curios cum zugravii bizantini, care erau întru totul ortodocși, pun în icoanele lor scene despre care nu este scris în Evanghelie, luându-le din cărți ce nu sunt canonice.

La Mystras, în moscheea Karie Djami și în alte locuri sunt zugrăvite episoade din viața Maicii Domnului luate din așa-numita Evanghelie a lui Iacov, care nu este canonică. Dar acestea sunt zugrăvite în reprezentări ale Intrării în Biserică a Maicii Domnului, a Buneivestiri, a vieții lui Ioachim și a Anei etc. În ceea ce privește Nașterea Mântuitorului se află scris în Evangheliile apocrife că de îndată ce pe Fecioara Maria au cuprins-o durerile, Iosif s-a dus să găsească o moașă și a aflat pe o bătrână pe nume Salomeea, aceasta fiind cea care a scăldat Pruncul. În unele fresce vechi este scris chiar și numele acesteia, Salomeea. În cele mai frumoase reprezentări iconografice, Maica Domnului este înfățișată întinsă, cu capul sprijinit pe mână, iar expresia ei este dulce și melancolică, fapt ce aduce multă zdrobire de inimă. În unele icoane am văzut zugrăviți ochi deasupra peșterii, ca și cum aceasta ar fi vie, după cum sunt înfățișați, totodată, sub formă de vultur, norii care îi aduc pe Apostoli la Adormirea Maicii Domnului sau Iordanul în icoana Botezului Domnului sub formă de bătrân, marea ca o crăiasă a apelor, iar izvoarele râului ca un om de piatră care varsă apa din gura sa ș.a. Erminia zugravilor, după Dionisie de Furna, scrie despre tiparul iconografic al Nașterii: „Peșteră și într-însa, la partea cea dreaptă, Născătoarea de Dumnezeu punând în iesle pe Hristos înfășat ca un Prunc; și Iosif îngenuncheat de-a stânga, avându-și mâinile încrucișate la piept. Și dinapoia ieslei un bou și un asin, uitându-se la Hristos. Și dinapoia Preasfintei Fecioare și a lui Iosif, păstorii ținând toiege și uitându-se cu mirare la Hristos; și dinafară de peșteră oi și păstori, unul zicând cu fluierul, și alții uitându-se în sus cu frică; și deasupra lor un înger îi binecuvintează. Și dinspre cealaltă parte, magi cu îmbrăcăminte împărătească, călări pe cai și arătându-și steaua unul altuia. Și deasupra peșterii, mulțime de îngeri…”

Naşterea Domnului – mozaic de la Mânăstirea Dafni (secolul XI)

Cele mai frumoase icoane ale Nașterii pe care ni le-au lăsat evlavioșii noștri iconari din vechime sunt în primul rând mozaicurile din Mănăstirea Dafniou și de la Cuviosul Luca, opere de excepție pentru cel care are simțul artei bizantine și nu dorește scenarii și demonstrații [artistice] goale. Altă frumoasă icoană a Nașterii se află în Mănăstirea Peribleptos, Mystras, poate cea mai frumoasă, precum și alta în Mănăstirea Pantanassa. Renumită este și scena Nașterii din moscheea Kahrie, Constantinopol (vechea Mănăstire Chora), din Mănăstirea Întâmpinarea Domnului, Meteora, din Mănăstirile Dionisiu și Dochiaru din Sfântul Munte, precum și cea din Mănăstirea Sfântul Pavel, Mănăstirea Schimbarea la Față, Meteora sau de la Mănăstirea Varlaam, opera lui Fragkos Katelanos. Există și alte frumoase reprezentări ale Nașterii în vechi paraclise, toate urmând același tipar pe care l-am expus. Mulțime de scene ale Nașterii împodobesc vechile manuscrise, precum cele două care se găsesc la Mănăstirea Iviru. Mâna mea păcătoasă s-a învrednicit să zugrăvească câteva scene ale Nașterii pe lemn și două fresce, una în paraclisul de familie al lui Gh. Pesmazoglou, Kifisia, iar cealaltă, de mari dimensiuni, în biserica Izvorul Tămăduirii din Liopesi.

Photis Kontoglou, Cinci studii pentru scriitori și iconari, ed. Sf. Măn. Hatziphoti, „Krytikon Phyllon”, Atena, 1975, p. 51-54.