21 decembrie – de la Apocalipsă citire ?

În ultima vreme, au revenit “previziunile” unui iminent “sfârşit al lumii”. De acastă dată, “proorocii mincinoşi” se bazează pe calendarul maiaş, al civilizaţiei sudamericane dispărute acum vreo 1500 de ani.

Aceste noi „profeţii” alarmiste susţin că sfârşitul lumii va veni pe 21 decembrie 2012, atunci când vor avea log „evenimente şi minuni”, printre care se menţionează: o serie de mari cutremure, de nivel 13 (!!!) pe scara Richter, mişcări violente ale plăcilor tectonice şi ale banchizelor polare, creşterea nivelului mării între 30 şi 100 de metri, serii de tsunami, vânturi cu viteze între 800 şi 3200 de km pe oră, inundarea tuturor ţărmurilor, deplasarea polilor magnetici şi multe alte evenimente catastrofale.

Previziunile apocaliptice nu sunt un fenomen nou; mii de cazuri de panică au fost consemnate în istorie, provocate fiind de evenimente astronomice pe deplin înţelese abia în zilele noastre. Eclipse de soare, comete strălucitoare, ploi de meteoriţi, toate acestea au constituit în trecut cauze ale răspândirii unor profeţii teribile şi a unui alarmism incontrolabil. Acest alarmism cu totul nejustificat a avut, de multe ori, consecinţe sociale şi psihologice neprevăzute, mulţi oameni ajungând până la sinucidere.

Astăzi, la începutul secolului al XXI-lea, epocă a raţiunii, ştiinţei şi a înaltei tehnologii, alarmiştii şi „profeţii” sfârşitului lumii încă mai reuşesc să terorizeze lumea, împrăştiind-uşi prejudecăţile lor superstiţioase. În mai 1910, de exemplu, apariţia cometei Halley, în ciuda asigurărilor făcute de astronomii vremii, a bulversat întreaga lume. Milioane de oameni au ajuns să înnopteze pe străzi şi în pieţe, aşteptând sfârşitul, care, în cele din urmă nu a venit.

Mai recent, în februarie 1962, un nou val de panică a cuprins pe mulţi, atunci când astrologi indieni au „prevăzut” sfârşitul lumii, bazându-se pe asocierea poziţiei planetelor şi a unei eclipse de Soare vizibile din Oceanul Pacific. Astfel, în India, milioane de oameni s-au adunat pentru a se purifica. În Anglia, iubitorii de OZN-uri au urcat pe dealuri pentru a cere ajutor prietenilor de pe Marte şi de pe Venus, iar în Arizona, membrii unei grupări religioase s-au refugiat într-un sat despre care spuneau că va fi singurul loc ce va scăpa de distrugere. Ziarele şi posturile de radio înregistrau o avalanşă de apeluri telefonice care cereau informaţii cu privire la iminentul sfârşit.

Atunci când, în fine, ziua anunţată a catastrofei – 4 februarie 1962 – a venit, nu s-a petrecut nimic neobişnuit: nici inundaţii, nici incendii, nici cutremure, nici tsunami, nici război nuclear. Sfârşitul lumii fusese amânat ! Ar fi fost de aşteptat ca „profeţii” sfârşitului să-şi fi învăţat lecţia; totuşi, în 1982, au lovit din nou.

Ziarele vremii anunţau noi „profeţii”, noi catastrofe, precum şi sfârşitul lumii în data de 10 martie 1982, odată cu reeditarea unei cărţi scrise în 1974, „Influenţa lui Jupiter”. În această carte, cei doi autori „prevedeau” distrugerea oraşului Los Angeles de către un cutremur extrem de puternic, dar seisme ar fi urmat să aibă loc pe întreaga planetă. Din punctul lor de vedere, planetele ar fi urmat să se alinieze de aceeaşi parte a Soarelui pe 10 martie 1982.

Această ciudată aliniere planetară ar fi urmat să pună în mişcare forţe teribile care ar fi determinat Soarele să emită în spaţiu cantităţi uriaşe de particule încărcate. Aceste particule, în contact cu atmosfera Pământului, ar provoca precipitaţii şi vânturi nemaiîntâlnite care, la rândul lor, ar tulbura mişcarea de rotaţie a Pământului, activând zonele sensibile seismic, dintre care una este falia San Andreas din California. Această falie, cu o lungime de 1350 de km, într-adevăr, în 1906 a produs în San Francisco un mare cutremur, urmat de incendii, 700 de persoane pierzându-şi viaţa. Conform „previziunilor” din 1982, seismul aşteptat ar fi însemnat sfârşitul oraşului Los Angeles.

Diverse agenţii de presă au preluat aceste „informaţii” iar mii de ziare din întreaga lume le-au publicat pe prima pagină. Astrologi, speculanţi religioşi şi tor felul de prezicători şi alarmişti şi-au primit partea lor de „cinste”. Şi ce nu au „prognozat”: molime, cutremure, inundaţii şi alte feluri de cataclisme biblice. În ciuda intervenţiilor repetate şi responsabile ale oamenilor de ştiinţă calificaţi, nu puţini au fost aceia cărora le-a tremurat inima. Se dădeau şi se primeau telefoane, şi ce nu se auzea în acele zile ! În cele din urmă, aşa cum era şi firesc, nu s-a-ntâmplat nimic: din nou, catastrofa anunţată nu a avut loc.

Odată cu iminenta venire a anului 2000,lucrurile au luat-o înspre mai rău. Au fost mulţi cei care, eronat, au luat anul 2000 drept începutul unui nou secol şi al unui nou mileniu. Cu cât ne apropiam de această cifră fatidică, miturile şi poveştile fanteziste nu făceau decât să se înmulţească. Şi ce nu ne-au auzit urechile în legătură cu acest an 2000: toate felurile posibile de interpretări eshatologice, îmbinând fantasticul cu realitatea, până şi sosirea extratereştrilor salvatori !

Desigur, cei mai mulţi oameni nu sunt interesaţi de astfel de baliverne. Cu toate acestea, existenţa unui element real în toată această isterie a sfârşitului nu ar fi putut să ne lase indiferenţi. Ce susţineau aceste „noi Cassandre” despre „iminentul” sfârşit al lumii? Conform cu cele scrise de-a lungul vremii, diverşii şarlatani, pseudo-profeţi şi astrologi „prevedeau” că la data de 5 mai 2000, cele cinci planete vizibile cu ochiul liber (Mercur, Venus, Marte, Jupiter şi Saturn), împreună cu Soarele şi Luna se vor afla într-o anume aliniere cu Pământul, exercitând astfel, uriaşe forţe gravitaţionale asupra planetei noastre.

Ei, bine, chiar a avut loc un astfel de eveniment astronomic atunci ? Pentru a răspunde acestei întrebări, ar trebui să explicăm, mai întâi, ce înseamnă „întâlnire a planetelor”.

Planetele, în mişcările lor de revoluţie în jurul Soarelui, par să se mişte pe cer [pe cerul vizibil de pe Pământ] de la Apus spre Răsărit. Planetele care se găsesc mai aproape de Soare par să se mişte mai repede, pe când cele mai îndepărtate se deplasează mai încet. Din acest motiv, o planetă pare să o ajungă din urmă pe o alta şi să o depăşească. Această „ajungere din urmă” şi „depăşire” o numim întâlnire a două planete.

Aşadar, nu este deloc nefiresc să se observe faptul că o planetă îşi opreşte cursul şi îşi schimbă direcţia spre Apus. Observarea acestor mişcări le-a dat mult de furcă anticilor. Astăzi, însă, ştim că planetele nu-şi schimbă, de fapt, niciodată direcţia. Ceea ce se petrece este, însă, faptul că Pământul, în mişcarea sa de revoluţie în jurul Soarelui, „depăşeşte” o planetă aflată pe o orbită exterioară, iar atunci acea planetă pare să se întoarcă înapoi. La fel ca toate planetele, astfel şi Jupiter şi Saturn, cele mai mari planete, se mişcă spre Răsărit. Jupiter are o viteză de revoluţie mai mare decât a lui Saturn, fiind mai aproape de Soare decât Saturn. Datorită diferenţei de viteză, Jupiter şi Saturn se pot întâlni şi „depăşi” o dată la 20 de ani. Acelaşi lucru se petrece şi cu restul planetelor, la diferite intervale de timp regulate.

La date de 6 aprilie 2000, de exemplu, Marte şi Jupiter se întâlniseră, într-adevăr, „depăşindu-se”. La data de 5 mai 2000, însă, nu a avut loc vreo asemenea „întâlnire”. În acea zi, cele 7 corpuri cereşti din sistemul nostru solar vizibile cu ochiul liber şi bine cunoscute încă din Antichitate (Soarele, Luna, Mercur, Venus, Marte, Jupiter şi Saturn) se aflau toate de-o parte a Pământului, dar această concentrare a lor nu avea nimic de-a face cu ceea ce am numit mai înainte „întâlnire a planetelor”. Toate aceste corpuri cereşti se găseau concentrate pe o întindere de mai mult de 25 de grade (25^ο53′, mai exact). După cum vă daţi seama, presupusa „aliniere” a planetelor nu era deloc o aliniere, ci mai degrabă o grupare.

O grupare similară a planetelor a avut loc şi la data de 5 februarie 1962, atunci întinderea fiind mai mică, de 15^ο8′, dar suprapusă cu o eclipsă de Soare, lucru pe care catastrofiştii l-au considerat de mare periculozitate. Şi totuşi, nici măcar atunci nu se petrecuse nimic ! Acest fenomen al grupării planetelor este, de altfel, ceva foarte des întâlnit. În ultimii 1000 de ani, de exemplu, au avut loc 10 grupări similare, dar pe o întindere mai mică, a planetelor Marte, Jupiter, Saturn şi a Soarelui.

Toate aceste grupări a planetelor, nu au absolut nici o legătură cu aliniere reală, pentru că o aliniere de acest gen este posibil să aibă loc o singură dată la 86 urmat de 36 de zerouri de miliarde de ani. Desigur, acest lucru nu se va întâmpla nici la data fatidică de 21 decembrie 2012, după cum prevăd noile „prognoze” catastrofice.

Chiar dacă, prin absurd, am presupune că planetele ar apuca vreodată să se alinieze, ar putea ele să influenţeze Soarele astfel încât să provoace mari cutremure pe planeta noastră ? Răspunsul este facil: chiar dacă am avea o astfel de aliniere perfectă de-o parte a Soarelui, mareea provocată asupra acestuia nu ar depăşi 1 mm în înălţime.

Dacă facem comparaţie între această maree ipotetică şi erupţiile care au loc frecvent la suprafaţa soarelui, expulzând miliarde de tone de plasmă la sute de mii de kilometri depărtare de suprafaţa Soarelui, atunci această maree de 1 mm ar fi chiar un fleac.

Ştim cu toţii că Luna provoacă maree substanţiale pe pământ. De la o distanţă de 385 000 de kilometri, masa Lunii acţionează dinamic asupra planetei noastre. Pământul, însă, are un diametru de 13000 de kilometri; Luna exercită o influenţă semnificativ mai mare asupra părţii Pământului celei mai apropiate de Lună, mai slab asupra centrului, şi încă şi mai slab asupra părţii opuse. În partea cea mai apropiată de Lună, apa se ridică la un nivel destul de înalt, în vreme ce în partea opusă a Pământului, nivelul apei scade similar.

Pământul rotindu-se o dată pe zi, valul şi depresiunea de apă se află în mişcare. Nivelul mării creşte şi scade cu un metru, un metru şi jumătate, în vreme ce în unele golfuri şi estuare înălţimea variază şi mai mult. Şi la fel cum Luna influenţează oceanele, la fel influenţează şi scoarţa terestră. Acest lucru nu este uşor de observat, pentru că scoarţa nu e lichidă şi nu se deformează uşor. Totuşi mareele scoarţei terestre pot ating în unele locuri până la 18 cm.

Forţele gravitaţionale ce apar între două corpuri depind de două lucruri: masa corpurilor şi distanţa dintre ele. Cu cât masele corpurilor vor fi mai mari, cu atât mai mari vor fi şi forţele gravitaţionale pe care le vor exercita corpurile respective. Cu cât distanţa dintre corpuri este mai mare, cu atât mai slabe vor fi forţele gravitaţionale. Dacă, de exemplu, dublăm distanţa dintre două corpuri, forţele gravitaţionale scade de patru ori în intensitate, iar mareele devin de opt ori mai slabe. Forţele gravitaţionale depind de pătratul distanţei (x²), în vreme ce marele, de cubul distanţei (x³). Dacă distanţa dintre două corpuri creşte de zece ori, gravitaţia scade de 100 de ori (10×10), iar mareele, de 1000 de ori (10x10x10).

Astfel, dacă ştim masele a două corpuri (să zicem, a Pământului şi a altei planete), precum şi distanţa dintre ele, putem calcula cu uşurinţă atât forţele gravitaţionale, cât şi mareele. Nu este deloc nefiresc faptul că cea mai mare influenţă asupra Pământului (prin forţe gravitaţionale şi maree) o exercită Luna, pentru că, deşi este un corp mic, se găseşte cel mai aproape de Pământ. Soarele, deşi are o masă mult mai mare decât cea a Lunii, datorită faptului că distanţa dintre Pământ şi Soare este mult mai mare, exercită asupra Pământului o maree de o intensitate de două ori mai mică decât cea exercitată de Lună.

În urma calculelor efectuate, suma forţelor gravitaţionale exercitate asupra Pământului de toate planetele din sistemul nostru solar nu depăşeşte 1,7% din forţa gravitaţională exercită de Lună, iar în privinţa mareelor exercitate de aceste planete, acestea sunt cu totul insignifiante. O carte pe care o aveţi aproape exercită asupra dumneavoastră o forţă gravitaţională mai mare decât restul planetelor din sistemul solar.

Ar fi posibil ca aceste slabe forţe, însumate forţei gravitaţionale a Lunii, să producă vreun efect nefast asupra planetei noastre ? Răspunsul este un categoric „nu” ! Nu uitaţi că Luna, în fiecare lună, pe durata mişcării ei eliptice în jurul Pământului, se găseşte ba mai aproape, ba mai departe de Pământ. Această fluctuaţie a distanţei la care se găseşte Luna ajunge la 10 % odată la fiecare două săptămâni, atunci când, aflându-se la perigeu, se găseşte la 363.000 km de Pământ, în vreme ce la apogeu se află la 405.000 km. Acest lucru înseamnă că pe parcursul a 14 zile, intensitatea influenţei Lunii asupra Pământului fluctuează, şi chiar numai această diferenţă este mai mare decât efectul însumat al influenţelor celorlalte planete. Şi cu toate acestea, până acum Pământul n-a păţit nimic!

Asta înseamnă că pe 21 decembrie 2012 nu va avea loc niciun cutremur catastrofal undeva în lume? Nu chiar, pentru că seismele pot avea loc la orice oră, datorită mişcărilor scoarţei terestre şi a plăcilor tectonice. Dar, dacă ar vaea loc, nu va fi datorat „alinierii” sau influenţei planetelor.

Atunci când, la un moment dat, va veni sfârşitul Pământului, fiţi siguri că acel sfârşit va veni într-un mod pe care pseudo-profeţii şi astrologii vremii noastre nici nu şi-l pot imagina.