A treia Romă ?

Secolele XV-XVI – perioada de reorganizare a Bisericii Ortodoxe Ruse, obţinerea autonomiei administrative și teoria celei de a Treia Rome

Această perioadă a Bisericii Ruse se caracterizează printr-o treptată dobândire de facto a independenței față de Patriarhia Constantinopolului, însă doar sub aspectul alegerii Mitropolitului Rusiei, nu și în ceea ce privește subordonarea administrativă. Alegerea Mitropolitului urma să aibă loc, potrivit hotărârii Sinodului local de la Moscova (1459), „sub insuflarea Duhului Sfânt, în acord cu Canoanele Sfinților Apostoli și a Sfinților Părinți și după porunca Domnului nostru, marele cneaz Vasile Vasilievici”. Concentrarea în mâna cneazului a puterii efective în actul alegerii mitropolitului nu avea nici susținere canonică, nici cutumiară, dar a influențat profund raporturile pe care țarul urma să le dezvolte cu fiecare dintre capii Bisericii Ruse. Cu toate acestea, hotărârea în cauză vizează nu numai scindarea Mitropoliei [Ruse] în Mitropolia Moscovei și cea a Kievului, ci și creșterea impresionantă a puterii Statului. Astfel, marele Cneaz rus, după eliberarea Rusiei de sub dominația mongolilor (1462) și după destrămarea Imperiului Bizantin sub turci (1453), trecea drept singurul suveran ortodox și apărător al celor de o credință cu el.

Într-adevăr, conducătorii Moscovei, după biruința lui Dmitri Donskoi la Kulikovo (1380), apăreau drept singurii conducători ai Rusiei, care să poată reorganiza și dezvolta statul rus. Suveranii Ivan al III-lea (1462-1505) și Vasili al III-lea (1505-1533) au reușit să supună cnezatele învecinate, Iaroslav (1463), Rostov (1474), Novgorod (1478), Tver (1485), Viatka, Pskov (1510), Riazan (1517), Novgorod-Severskii și Starodub (1523). Astfel, Alexandru Jagiellon, Marele Duce al Lituaniei, a fost nevoit să cedeze, în urma războaielor lipsite de izbândă purtate cu Cnezatul Moscovei (1492-1494, 1500- 1503, 1507, 1522), orașele Desva și Soig (1503), respectiv Smolensk (1522), în timp ce lui  Ivan al III-lea îi fusese recunoscut, mai înainte, titlul de cneaz „al întregii” Rusii (1495). Hoarda de Aur a tătarilor se destrămase ca urmare a disputelor pe plan intern, dar hanul de drept al acesteia, Astrahan, a fost nevoit să lupte împotriva hanilor Kazan al V-lea și Kassimov ai Crimeii, de obicei aliați cu Moscova. Ultima încercare fulgerătoare a tătarilor de a impune rușilor vechiul sistem de taxe (1480) nu s-a bucurat de suportul militar necesar și a eșuat, statornicindu-se, astfel, definitiv, totală independență națională  [a Rusiei] în fața oricărei pretenții tătare.

Conștientizarea independenței și dezvoltarea Statului, respectiv trezirea conștiinței naționale a rușilor, au întreținut un bizar fanatism șovin și religios. Căderea Constantinopolului și căsătoria țarului Ivan al III-lea cu Sofia Paleologina, nepoata ultimului împărat bizantin (1472), l-au condus pe Ivan la ideea că el era moștenitorul de drept al împăraților bizantini. Pe plan religios, semnarea de către reprezentanții Bisericii Mame a unirii la Sinodul de la Ferrara-Florența (1438-1439) a întreținut în mod deliberat ideea potrivit căreia Patriarhia Constantinopolului ar fi căzut de la dreapta credință, motiv pentru care Moscova a trecut în unele cercuri monastice drept străjuitoare a curăției credinței ortodoxe și drept noua capitală liberă, necucerită, a lumii creștine ortodoxe. Astfel, mitropolitul Zosima, de exemplu, pe fondul unei logoree ecleziastice, îl numea pe țarul Ivan al III-lea „nou împărat (țar) Constantin al Noului Constantinopol”, adică Moscova.

Aceste frământări spirituale lesne de înțeles din anumite cercuri monastice şi laice din Rusia s-au dezvoltat, desigur, în raport cu ideologia politică a Bizanțului, din care se adăpase viața politică și religioasă a Rusiei. Desigur, declinul și căderea Bizanțului a dat naștere unei crize mai generale valabile pentru toată teologia politică a Bisericii Ortodoxe, care avea drept ax principal ideologia imperială romeică și credința creștină. Supunerea de către turci a aproape tuturor popoarelor ortodoxe, mai puțin a Rusiei, care abia se eliberase de sub stăpânirea mongolă, a lăsat fără acoperire teologia politică a Bisericii și a dovedit zadarnică ideea romeică, din moment ce statul otoman, eterodox, nu legiferase nici una dintre revendicările de succesiune a Bizanțului. Ca urmare, Rusia ar fi putut cultiva doar sub aspect politic revendicări asemănătoare, dar nu dispunea și de condițiile bisericești necesare pentru consolidarea teologiei politice a ideii imperiale. Într-adevăr, nu numai că nu dispunea de un tron patriarhal sau de autocefalie bisericească, dar era supusă din punct de vedere bisericesc, aflându-se în jurisdicția administrativă canonică a Patriarhiei Ecumenice.

În această stare de lucruri, este lesne de înțeles faptul că așa-numita teorie a celei de a Treia Rome a avut întotdeauna drept nucleu cu precădere persoana țarului, iar nu Biserica Rusă, în timp ce Vechea și Noua Romă aveau asociată nu numai expresia absolută a puterii politice, ci și pe a celei bisericești. Cu toate acestea, teoria a luat amploare în cadrul unor cercuri monastice. Cronica rusă apărută la 1512, având drept sursă scrierile cronicarului bizantin Konstantínos Manassís, accentua în mod edificator faptul că, după căderea Constantinopolului (1453), „toate împărățiile bine-credincioase ale Serbiei, Bosniei, Albaniei și multe altele, au fost cucerite pentru păcatele noastre, iar cu îngăduința lui Dumnezeu au fost pustiite și robite necredincioșilor turci, însă pământul nostru rusesc, prin mila dumnezeiască și cu rugăciunile Preacuratei Născătoare de Dumnezeu și a tuturor Sfinților Făcători de minuni, se întinde, întinerește și prinde putere. Fie ca Hristos, Domnul îndurărilor, să îi îngăduie să sporească, să prindă putere și să se întindă în veci de veci”.

Numele monahului Filotei din Pskov a fost pus în directă legătură cu dezvoltarea teoriei celei de a treia Rome: „Sunt un om de la țară, am învățat cititul și scrierea, dar n-am studiat operele adânci ale grecilor. Nu i-am citit pe ritori sau pe astronomi, nu m-am născut în Atena și nu am discutat cu filosofii înțelepți, am citit, însă, cărțile sfintei [noastre] credințe”. Cu toate acestea, monahul Filotei, vorbind de statul rus și de țar, accentua faptul că acesta „este singurul țar creștin în întreaga lume. El ține frâiele tuturor sfintelor Tronuri [ale vechilor Patriarhii], ale Sfintei Biserici Ecumenice, care în loc de Roma sau de Constantinopol, se află la Moscova, orașul cel cu dumnezeiască ocrotire…” Ca urmare, țarul, iar nu Biserica Moscovei este prezentat drept sprijinitorul de seamă și unic al teoriei, din moment ce „…sufletul romanilor este rob al diavolului din pricina folosirii azimilor, în timp ce agarenii, deși au cucerit imperiul grec, nu au pervertit credința și nu i-au obligat pe greci să se lepede de ea. Așadar, imperiul romeu este de nebiruit, fiindcă puterea romeică este simbolul Domnului”. Într-adevăr, monahul Filotei, în epistola sa către țarul Vasili Ivanovici, subliniază faptul că „vechea Romă a căzut în erezia lui Apolinarie. Agarenii au zdrobit porțile celei de a doua Rome cu bardele lor, dar cea de a Treia Romă, cea de astăzi, […] strălucește ca soarele”. În continuare, cneazul subliniază faptul că „două Rome au căzut, cea de a Treia însă stă în picioare, iar o a patra nu va mai exista”.

Este evident faptul că dezvoltarea teoriei celei de a Treia Rome se referă în principal și exclusiv la perspectiva politică și desigur, nu la cea bisericească a ideii romeice, de aceea a și fost asociată întotdeauna diverselor pretenții nutrite de unii conducători ambițioși ai popoarelor ortodoxe (bulgari, sârbi, ruși ș.a.), care urmăreau permanentizarea revendicărilor ocazionale de a-l înlocui sau a-i succeda împăratului bizantin la conducerea tuturor popoarelor ortodoxe, atât înainte, cât și după căderea Constantinopolului (1453). Perspectiva bisericească nu ținea seama de formula  inexistentă și fictivă „Prima – A Doua – A Treia Romă”, ci de formula împământenită de tradiția canonică și de practica bisericească de-a lungul istoriei, „Vechea – Noua Romă”, care a rămas întotdeauna de neîncălcat în contextul acestor teorii, pe de o parte deoarece tăgăduirea sa nu era posibilă sub aspect teoretic și practic, lucru care ar fi contravenit hotărârilor Sinoadelor Ecumenice și conștiinței bisericești a Bisericii Ortodoxe, iar pe de altă parte, deoarece nici una dintre Bisericile Ortodoxe locale în parte nu dispunea de prerogativele necesare pentru îndreptățirea unei astfel de pretenții. Într-adevăr, perspectiva bisericească a teoriei era un element periferic, un satelit al teoriei politice, din moment ce nu exista condiția prealabilă necesară, şi anume criteriul organizării la nivel de Patriarhie a respectivului popor, organizare cerută în virtutea unei fundamentări teoretice și, desigur, nu pentru tăgăduirea sau răsturnarea ordinii canonice încetățenite în sânul Bisericii Ortodoxe.  În acest sens, atât perspectiva principală, cea politică, cât și cea bisericească, secundară, a noii teorii a „celei de A Treia Rome” funcționau întotdeauna prin raportare la Patriarhia Ecumenică și la vechile Patriarhii ale Răsăritului, fapt confirmat, de exemplu, nu numai de-a lungul crizei din timpul Patriarhului Nicon al Rusiei (1666), ci și odată cu desființarea Patriarhiei Ruse (1720), ca urmare a cererii adresate de țarul Petru cel Mare Patriarhiei Ecumenice.

Pentru a putea promova revendicările impuse de teori celei de a Treia Rome, trebuiau îndeplinite anumite condiții prealabile necesare: pe de-o parte, destrămarea Imperiului Bizantin, iar pe de altă parte, căderea în erezie a Patriarhiei Ecumenice, deoarece numai astfel puteau fi ocolite piedicile în vederea promovării acestei idei. Căderea Patriarhiei Ecumenice în erezie, însă, nu putea fi adeverită în mod obiectiv, din moment ce Biserica Rusă era supusă oficial și printr-o rânduială statornică directei supravegheri spirituale a acesteia, motiv pentru care și ideile monahilor ruşi, deși nu găseau o expresie eclesiastică oficială, nu le displăceau țarilor Rusiei. Desigur, chestiunea a rămas deschisă și a stârnit discuții în cercurile monastice, alimentând continuu atât polemica împotriva Patriarhiei de Constantinopol, cât și duhul bolnăvicios al unui conservatorism absolut sau a unei intoleranțe religioase antielene manifestată de unele orientări monastice, după cum vom vedea în cazul Sfântului Maxim Grecul. Așadar, teoria „celei de a Treia Rome”, după cum s-a arătat neoficial în scrierile principale amintite, dar și în altele, exprimă atât trezirea conștiinței naționale a Rusiei, cât și influența sa asupra conștiinței de sine ortodoxe. Cu toate acestea, teoria nu a cunoscut un mare răsunet în credința poporului și în practica Bisericii Ruse, deoarece nici statul rus nu își formase încă propria conștiință de sine religioasă, puternică prin ea însăși[1].

Fără îndoială, această teorie a fost cea care a constituit fundamentul mândriei ruse, dar și alte istorii locale păstrează același duh, cum ar fi, de exemplu, aceea despre icoana Maicii Domnului din Tikhvin, care, potrivit tradiției, a fost lucrată la porunca Patriarhului Gherman al Constantinopolului. În timpul perioadei iconoclaste (727-843), acesta a trimis-o la Roma, dar după o sută treizeci de ani icoana s-a întors în Constantinopol, pentru ca mai apoi, cu șaizeci de ani înainte de căderea acestuia, să vină în chip minunat la Tikhvin. Asemănătoare este și istoria rusă despre Mitra albă (belui Klobuk) sau camilafca, ce reprezintă o prelucrare slavă a falsului edict Donatio Constantini. Mitra albă fusese acordată, potrivit acestei istorisiri, Papei Silvestru, însă din pricina ereziei apolinariste în care căzuseră regele Carol cel Mare și papa Formosus, aceasta s-a mutat în chip minunat în Constantinopol. Patriarhul ecumenic Filotei a poruncit, cu toate acestea, potrivit tradiției, ca mitra să fie mutată la Novgorod, spunând: „În cea de a Treia Romă, care este Rusia, strălucește harul Duhului Sfânt. Cunoaște, o, Filotee, că toate împărățiile creștine își ajung sfârșitul și se unesc în împărăția cea una a Rusiei… Domnul îl va ridica pe Țarul rus deasupra tuturor neamurilor și mulți stăpânitori ai celorlalte neamuri se vor supune împărăției sale. Vrednicia Patriarhiei va trece în continuare din acest oraș împărătesc în ținutul rusesc pentru a fi pusă sub stăpânirea sa, iar țara se va numi Sfânta Rusie”. Este lesne de înțeles faptul că aceste istorii în duh eshatologic zdruncinau, pe de o parte conștiința în ceea ce privește credincioșia Patriarhiei Ecumenice față de Ortodoxie, iar pe de altă parte, hrăneau viziunile naționaliștilor ruși, care, în orice caz, nu puteau fi expuse sau susținute și în mod oficial. Ivan al IV-lea cel Groaznic (1533-1584) este încoronat țar de mitropolitul Macarie al Moscovei pe 16 ianuarie 1547 după modelul bizantin propriu unor astfel de ceremonii, însă încoronarea sa va fi recunoscută oficial de Patriarhul Constantinopolului, Ioasaf, potrivit împământenitei tradiții bizantine, abia în anul 1561.

Edificator este faptul că întreaga formulă a teoriei fusese întemeiată pe criterii greșite și fictive, deoarece în tradiția canonică există doar formula teoretică „Vechea – Noua Romă”, în vreme ce formula „Prima – A Doua Romă” este cu totul necunoscută. Prima formulă închide cercul succesiunii de drept, a teoriei politice în cauză, fiindcă odată cu „Noua Romă” se încheie întreaga sa evoluție teoretică. Din contră, prin a doua formulă, succesiunea fictivă introdusă este nelimitată, fără a avea un fundament în teoria politică sau în conștiința canonică a Bisericii. Prima formulă decurge din prerogativele canonice de întâietate în cinste ale tronurilor patriarhale, în timp ce a doua introduce înțelegerea ideii despre cea de A Treia Romă într-o perspectivă politică unilaterală, adică în afara principiilor statornicite ale tradiției canonice. În acest duh, ideea nu a constituit niciodată o teorie bisericească oficială sau acceptată, fapt pentru care nici nu a fost dezbătută oficial de Biserica Rusă ori de Statul rus. Din contră, după proclamarea Patriarhiei Ruse (1589), subordonarea sa spirituală față de tronul Ecumenic a fost susţinută cu tărie, iar inițiativa lui Petru cel Mare privind desființarea Patriarhiei Ruse (1720) denotă slabul răsunet pe care teoria despre cea de A Treia Romă l-a cunoscut chiar în Rusia, deși fusese asociată cu ideea imperială a regimului țarist. Desigur, reprezentanții teoreticieni ai diferitelor orientări ale panslavismului din secolul al XIX-lea au inclus în dialectica acestuia și perspectiva bisericească a teoriei, cu diversele ei aspecte contradictorii în cazul destrămării Imperiului Otoman (mutarea Patriarhiei Ecumenice la Moscova sau Sankt Petersburg, impunerea unui Patriarh rus în Constantinopol etc.), dar dincolo de această dialectică, a fost conștientizată deplin utopia viziunilor panslaviste.

Sursa: Vlásios I. Feidás, Istoria Bisericii Ruse de la întemeierea sa până în prezent, Ed. Apostoliki Diakonia, ed. a V-a, Atena 2005, pp. 212-221.