Crăciunul lui Mollá Moustafá din Trapezunt

Despina n-avea treizeci de ani când îl pierdu pe Savva, bărbatu-său, şi rămase văduvă cu un copil de nici trei ani, Nikos. Răposatul fusese om bun şi gospodar cu mâini de aur. Din cele două lire (216 groşi) pe care le primea salar, trăiau şi femeia şi copilaşul, fără să le lipsească nimic. El fiind econom, iar femeia, gospodină, se descurcau aşa de bine, încât vecinii îi ţineau de bogaţi.

Fuseseră căsătoriţi vreme de şase ani. În seara când ar fi trebuit să sărbătorească aniversarea căsătoriei, pe Savva l-au adus acasă mort. Pe când îi plătea zarzavagiului fructele pe care le cumpărase, a îngenuncheat brusc şi şi-a dat sufletul în mijlocul străzii. Au alergat oamenii şi-au adus doctor, dar a fost de prisos. Făcuse atac, iar medicul n-a mai putut face nimic.

În ziua următoare l-au îngropat la Eleoúsa (Milostiva).

Cu cei 216 groşi pe care-i aducea Savva acasă lună de lună, le fusese cu neputinţă să pună ceva deoparte. Pe de altă parte, fusese tânăr şi voinic, şi nu putuse să se gândească vreun moment la moarte. Iar pe-atunci nu existau diversele soiuri de asigurări sociale şi ajutoare pe care o familie săracă le poate obţine cu chiu, cu vai, atunci când capul familiei moare şi dispare, astfel, principala sursă de venit; văduva şi orfanul rămaseră aşadar, pe neaşteptate, să trăiască de pe o zi pe alta, fără vreun mijloc de trai.

Când se terminară toate rânduielile legate de înmormântare şi ultima vecină săritoare plecă din casa lovită de soartă, Despina rămase singură cu copilul, care deja adormise, cugetând la tragedia care tocmai începuse pentru ea şi pentru pruncul ei.

Şi cu adevărat tragică era soarta nefericitei. În Trapezunt, unde locuiau, n-aveau nici o rudă, nici din partea ei, nici din partea răposatului. Orfani fiind amândoi, şi unul şi celălalt plecaseră din satul lor, de undeva de pe lângă Arghirópolis, pe când erau copii. Cu vremea, până şi puţinele rude rămase, mai îndepărtate, îi uitaseră cu totul, la fel cum nici ei nu-şi mai aminteau de ele.

Soarta i-a făcut să se cunoască în acest mare oraş. S-au iubit şi s-au luat.

Patronul răposatului, din lărgime de inimă, plăti toate cheltuielile cu înmormântarea sărăcăcioasă, iar femeia lui, pe când se întorceau de la cimitir, o trase deoparte pe Despina şi-i dădu trei sute de groşi.

–      Ăştia, i-a zis, sunt din câştigu` lu` fie iertat. Ţi-i trimete bărbat-miu.

În realitate, era milostenie, pentru că salariul pe luna respectivă fusese deja plătit.

Văduva nu ieşi afară din casă, după obişnuinţa locului, până în vremea parastasului de patruzeci de zile. Patruzeci de zile !

În tot timpul acesta, o supărase grija de cum va avea să trăiască copilul ei, cum o să-l crească şi cum o să-i dea o educaţie, aşa cum voise şi visase şi taică-său, dar şi ea. Ar fi putut să lucreze în casă străină, dar cu cine să lase copilul ?

Din fericire, ştia „broderie”, ştia să împletească, ba chiar şi să coasă. Avea chiar şi maşina ei de cusut. Se hotărî să lucreze acasă, aproape de copil.

În felul acesta, Despina văduva, muncind 15-20 de ore pe zi sau pe noapte, l-a crescut pe Nikos al ei. Era bucuria, mândria şi mângâierea ei.

N-au lipsit întâmplările cu noroc şi ocaziile, căci Despina era frumoasă şi pricopsită. În primii ani, avu destui peţitori. Unul dintre ei, un văduv, întors din Rusia foarte bogat, o cerea insistent, dar Despina nu voia ca fiul ei să aibă tată vitreg, şi nici nu mai putua să-şi dea nici măcar o mică fărâmă din inima şi din viaţa ei altcuiva. Totul era numai pentru preascumpul ei.

Trecură zece ani. Munca încordată şi îndelungă, nopţile nedormite şi lipsa celui mai elementar repaus au îmbătrânit-o înainte de vreme. Acul începuse să-i scape din mână, sau oprea maşina de cusut pentru că mâna îi era prea slăbită să mai învârtă de mica roată lucioasă. O ajuta Nikos la asta, dacă se găsea prin preajmă.

A început să se neliniştească nefericita mamă. Vedea şi ea că nu mai muncea ca la început. Veniturile au început să scadă., iar plăţile au început să îi covârşească, căci copilul crescuse şi ea nu voia să-i lipsească ceva.

Şi ca şi cum nu ar fi fost de ajuns toate acestea, au început să-i slăbească ochii, cu fiece lună, tot mai rău. Îşi puse ochelari, dar nu o ajutau pe cât ar fi fost nevoie la aşa o muncă migăloasă. Când Nikos împlini 16 ani şi era în penultima clasă de gimnaziu, situaţia ajunse de nesuportat. Despina nu mai putea trece aţa prin ac nici cu ochelari…. Ar fi vrut să meargă să lucreze fată în casă, spălătoreasă, dar n-o ţineau picioarele. Reumatismul o schilodise; îmbătrânise înainte de vreme.

Atunci când o vecină bună o sfătui să-l scoaţă pe Nikos de la şcoală – chiar dacă era primul la învăţătură – şi să-l trimeată la muncă, ca s-o scoată la capăt, Despina – pe care nimeni, niciodată, nu o auzise spunând vreun lucru urât – o făcu cu ou şi cu oţet şi o scoase afară din casă.

–      I-auzi, să-l scoţ pe Nikos de la şcoală !

Treisprezece ani de la moartea bărbatului, Despina a început să vândă puţinele bijuterii pe care le avea. Inel, brăţări, o cruce. Mai apoi, şi două covoare. În cele din urmă vându şi maşina de cusut, pe care, chiar dacă acum nu-i mai era de folos, nu o lăsase inima până atunci să o înstrăineze. Nimeni nu se desparte uşor de un tovarăş după douăzeci de ani.

Se terminară şi banii luaţi pe maşina de cusut şi, atunci, vându samovarul, ca să cumpere material pentru costumul de şcoală a lui Nikos. Venea Crăciunul şi copilul nu avea „costum” la fel de arătos precum aveau colegii şi toţi ceilalţi copii de la gimnaziu. Cumpără materialul, dar cine să-l mai poată coase acum ? Numai ea ştia acestea şi n-ar fi fost cu putinţă să amărască pe copil, lăsându-l fără costum de sărbători.

Trebui să găsească bani în orice chip, adică trebuia să mai vândă ceva. Dar ce, că nu mai avea aproape nimic prin casă.

Nimic ? Dar ceasul de aur al răposatului, cu lănţug de aur ?

Toate ca toate,dar ceasul n-o să-l vândă şi basta ! Când îl cumpărase Savva, îi zisese: „Ăsta o să-l dăruiesc băietului când l-om logodi!”

Mai rămăseseră puţine zile până la Crăciun şi problema nu-şi găsea rezolvare. Se duse la croitor: optzeci de groşi costa cusutul. Va plăti când va fi gata costumul. După trei zile, Nikos veni acasă bucuros şi mândru. Alergă să-şi îmbrăţişeze mama:

–      Măicuţă, am trecut proba, am luat excelent !

Ajunul Crăciunului! Tot Trapezuntul era îmbrăcat în zăpadă, care continua să cadă cu fulgi mari. Nikos încă dormea – se sătura de somn acum, în vacanţă – iar Despina, înfăşurată în şal, ieşi afară din casă să se ducă la piaţă, trecând pe uliţele înguste de la Sfântul Vasile. Îl găsi pe Mollá Mustafá ceasornicarul în atelierul său, o cutie ceva mai mare lipită de zidul geamiei din marginea pieţii. Pe latura dinspre stradă, lângă uşă, avea o fereastră sub care era atârnat bancul lui de lucru. O sobiţă de tinichea încălzea cât de cât acel atelier ciudat.

–      Bine venişi, Chira Despina ! Ce-ţi mai face voinicul ?

Despina se aşeză aproape de sobă şi, încălzindu-şi mâinile, îi spuse turcului:

–      Mollá Mustafá, răposatul bărbat-miu, îmi zicea că îl iubeai ca un tată şi că el te iubea ca băiatul tău. Eu, rămasă singură pe lume cu băiatul orfan de tată, fără nici o rubedenie, venii la tine să-mi ajuţi, că nu mai pot să cer ajutorul de la nici un creştin, că nu vreau să afle nimeni secretul meu…

–      Te-ascult, Chiră Despina, cum aş asculta-o pe fata mea. Spune…

Despina scoase din căptuşeala cingătorii ceasul cu lanţ de aur şi-l întinse bătrânului:

–      Ceasu` lu` Savva. Nu vreau să-l vânz. Am, însă, nevoie de bani, Vreau să ţi-l lăs amanet pentru o liră.

Şi-i spuse toată povestea cu costumul lui Nikos. La sfârşit îi spuse că îi dă dobândă câtă cere.

Mollá Mustafá o ascultă trăgând de boabele mari ale komboloi-ului lui, apoi se ridică, cotrobăi în sertarul bancului şi scoase două lire de aur pe care le-ntinse Despinei:

–      Ceasul face mult mai mult. Ia două lire, că n-o să ai nevoie numai de croitor… Cât despre dobândă, nu mai vorbi… Singură ziseşi mai-nainte că pe Savva l-am iubit ca şi pe copilul meu… Apoi luă ceasul cu lanţ şi-l închise în acelaşi sertar de unde scosese lirele.

Despina-i mulţumi şi se găti de plecare.

–      Stai un pic, îi zise Mollá. Vreau să-ţi cer şi eu ceva.

–      Te ascult, Mollá Mustafá.

Turcul se ridică şi se puse cu spatele în uşă, ca să nu poată intra cineva din stradă.

–      Ascultă, fiica mea ! Vreau să-mi juri pe sufletu` lu` Savva că o să ţii secret ce-o să-ţi spun… Poţi ?

–      Pe sufletu` lu` Savva ? Mă jur, zise Despina hotărâtă.

–      Mulţămesc, copilu` meu. Ascultă acuma… La noapte, mai degrabă pe la miezu` nopţii, îţi trimet acasă o femeie cu fii-sa… Tre` să meargă împreună cu tine şi cu Nikos la biserică… Îi Crăciunu` şi tre` să se-mpărtăşească…

–      Nu-s de p-aici ?

–      Nu mă-ntreba… Lasă-mă să termin… După Împărtăşanie, le iei iar acas` la tine. Or să plece iarăşi noaptea. De te-o-ntreba cineva cine-s, zici că-s cunoscuţi de-ai tăi de la ţară, din altă parte.

–      Dac-am jurat, poţi să-mi zici cine-s…

Mollá Mustafá nu răspunse imediat. Deschise uşa şi aruncă o privire pe drum. Închise uşa din nou şi se lipi iarăşi cu spatele de ea, şi apoi zise:

–      Chira Despina, femeia de-o să vie-i fata mea cu fata ei, rudele mele. Ca să-nţelegi că-i de primejdie ce-o să facem, află că bărbatu-său e ghiuzbaşa Selim… Turc, musulman. Locuiesc în Plátana. I-am adus aici, în casă la mine, pentru o săptămână… De Crăciun…

–      O, Doamne…, lăsă Despina să-i scape un strigăt.

–      De te temi, n-o să mai vie, zise încet Mollá Mustafá.

–      Nu, nu, să vie, să vie, strigă Despina şi ochii i se umplură de lacrimi.

Se împăienjeni şi privirea lui Mollá Mustafá, se desprinse din uşă şi se aşeză de partea cealaltă a sobei fără să mai spună ceva.

Despina se ridică să plece. Înainte să deschidă uşa, întrebă cu voce joasă:

–      Care-i numele ei ?

–      Fiica mea-i Maria, iar fătuca ei, Anna. Ele să se-mpărtăşească. Eu o să fac Crăciunul cu anafora ce mi-or duce ele.

***

Cu două ceasuri înainte de răsărit, Despina, Maria şi Anna cea de opt ani ajunseră la biserică. Nikos, în costum nou, le însoţea. Biserica era încă goală. Femeile se-ndreptară spre „laturea femeilor” şi se aşezară în cel mai întunecat colţ.

La sfârşitul Liturghiei, veniră de se-mpărtăşiră, apoi plecară acasă, cu şalul tras peste faţă, aşa cum făcea toată lumea în acea dimineaţă îngheţată.

Trecură zece ani de la acel Crăciun. Între timp, Mollá Mustafá muri. Muri şi Selim, ginerele lui, într-o bătălie.

La doăzeci şi trei de ani de la moartea lui Savva, Despina îi dărui lui Nikos ceasul cu lanţ, în ziua când se cunună cu Anna, nepoata lui Mollá Mustafá.

Sursa: F. Ktenidos, “Τα Χριστούγεννα του Μολλά Μουσταφά στην Τραπεζούντα (1954)” [Crăciunul lui Mollá Mustafá din Trapezunt], în N. P. Andriotis, Κρυπτοχριστιανικά Κείμενα [Texte cripto-creştine], Tesalonic 1974