Cuvânt din Sfântul Munte – La Mănăstirea Lupşa

Arhimandritul Efrem: Nu există, fraţii mei, mai mare binecuvântare, mai mare dar de la Dumnezeu, decât faptul de a ne fi adus la viaţa monahală. Nu există o vrednicie mai mare, decât aceea de a ajunge omul la sfinţenie. Deoarece sfinţenia şi sfântul sunt exact ceea ce este Dumnezeu. De aceea pe noi, monahii, Dumnezeu-Cuvântul ne‑a învăţat modul în care se face unirea între om şi Dumnezeu.

Deşi Hristos a venit pe pământ fără să Se facă cunoscut, ispitele Sale au început nu de la naştere, ci încă din momentul zămislirii. De multe ori Gheronda Iosif, care ne face sinaxe acolo la Vatopedi, ne spune: „Oare nu putea Hristos, care guvernează toată creaţia prin puterea şi harul Său, nu putea, într-o clipită, să-l facă pe Irod să nu mai existe? Şi totuşi, ca să ne înveţe că trebuie să avem răbdare, să nu-L ispitim pe Domnul Dumnezeu, a primit să Se chinuiască împreună cu logodnicul Iosif şi cu Maica Lui, călătorind spre Egipt, cu atât mai mult cu cât era şi iarnă.” Apoi, vedeţi, s-au întors cu toţii înapoi în Israel, la Nazaret, iar Iisus era supus părinţilor Săi. A continuat să fie supus şi după începutul lucrării Sale, adresându-Se în rugăciune Tatălui înainte de fiecare intervenţie minunată, tocmai El, care avea o legătură nemijlocită cu Tatăl, fiind una dintre cele trei Persoane ale Sfintei Treimi. De multe ori El Însuşi mărturisea: „Mă rog Ţie, Părinte, ca să fiu auzit de oameni, ca să înţeleagă că avem o tainică comuniune” (cf. Ioan 11:41–42). Şi, într-adevăr, se ruga astfel pentru a fi auzit de oameni, pentru a-Şi arăta supunerea şi ascultarea.

De aceea monahul, fraţii mei, trebuie să fie următor desăvârşit al lui Hristos, care mereu spunea: „Nu am venit să fac voia Mea, ci voia Tatălui Meu care M-a trimis” (Ioan 5:30). Şi, ne întrebăm, oare de Şi-ar fi făcut voia Fiul lui Dumnezeu, ar fi fost păcătos? Şi totuşi, nu a făcut-o! Iar în clipa aceea a pătimirii, când S-a silit pe Sine, Şi-a silit sfinţita Sa fire omenească spre a primi toată vina omenirii, iar firea Sa, sfinţită fiind, se împotrivea—nu pentru că n-ar fi dorit să facă ascultare, ci pentru că firea oamenilor duhovniceşti se împotriveşte păcatului—în clipa aceea deci i-a zis Tatălui: „De este cu putinţă, treacă de la Mine paharul acesta”, însă imediat a adăugat: „Însă nu precum voiesc Eu, ci precum Tu voieşti” (Matei 26:39).

Deci noi, monahii, să urmăm cu acrivie pe Hristos, să fim atenţi la tainica unire cu Dânsul, care se împlineşte prin ascultare. Aşa cum am mai spus, monahul acela care se supune „milităreşte” şi nu face ascultare duhovnicească, rămâne departe de sensul monahismului. După cum subliniază limpede Părintele Sofronie de la Essex, cine nu-şi supune stareţului voia şi cugetul său, acela nu este un adevărat ascultător. De aceea, pe cât este cu putinţă, prima voastră grijă să fie a pătrunde înţelesul ascultării lui Hristos.

După cum vedem la „Bunicul” nostru, fericitul Gheron Iosif Isihastul, cu toate că iubise şi practicase isihia, totuşi, cuvintele sale sunt nouăzeci la sută despre ascultare şi doar zece la sută despre isihie. Sfinţii Părinţi, de asemenea, erau foarte severi în ceea ce priveşte voia proprie. Iar Sfântul Atanasie Athonitul, aşa cum am mai spus şi la alte sinaxe—dar această întâmplare din viaţa sa doresc să o amintesc mereu, pentru că m-a cutremurat cu adevărat când am citit-o—atunci când cei care se ocupau cu pescuitul s-au dus să ia binecuvântare pentru a pleca la lucru, i-a binecuvântat şi le‑a zis: „Să mergeţi să pescuiţi în locul cutare.” Iar ei au răspuns: „Fie binecuvântat.” Dar, între ei, cei doi călugări şi-au spus: „Gheronda ne-a zis să mergem acolo, însă nu ştie locurile potrivite. El ar fi bucuros dacă i-am aduce peşte. Să mergem deci acolo unde ştim noi, căci noi cunoaştem marea.” Într‑adevăr, au mers acolo unde au vrut şi au prins destui peşti. Când s-au întors au adus foarte mulţi. Sfântul s-a bucurat şi i-a binecuvântat. Monahii i-au curăţat, i-au pregătit şi, din vorbă în vorbă, i-au spus sfântului: „Gheronda, de fapt n-am fost acolo unde ne-aţi zis, ci unde ştiam noi că este peşte.” „Aşa?” zice sfântul. „Aruncaţi-i! Pentru că nu vreau să pun pe masă din rodul neascultării!” Se poate deci întreba cineva: „Oare chiar aşa de aspru era Sfântul Atanasie? Nu i-a părut rău de osteneala fraţilor care au pescuit toată noaptea? Nu i-a părut rău de osteneala fraţilor care au curăţat peştele?” Şi totuşi, de nimic nu i-a părut rău în faţa faptului de a fi fost rod al neascultării. Pentru că sfântul, fiind un om îndumnezeit, luminat de Duhul Sfânt, ştia cât de mult se mâhneşte harul atunci când vede că monahul ascultă de cugetul propriu.

Trebuie să fim atenţi, fraţii mei, deoarece logica, raţiunea, nu trebuie confundată cu ascultarea. Monahul care consideră că logica şi ascultarea sunt identice este rătăcit. Ascultarea este mai presus de logică şi de raţiune. Deoarece exact prin ascultare monahul va trăi această taină a unirii dintre Fiu şi Tată.

După cum spunea papa-Efrem Katunachiotul, care a făcut multă ascultare – cincizeci de ani a fost sub ascultare –ascultarea este cea care aduce rugăciunea, ascultarea este aceea care va deschide mintea, ascultarea va răsări noul Adam. Deoarece ascultarea este cu adevărat urmare a lui Hristos. Îmi spunea de multe ori însuşi papa-Efrem că odată a făcut neascultare la Gheron Iosif Isihastul. Şi s-a întristat Bătrânul. „Am văzut dintr-o dată că există o separare între mine şi Gheronda. Din pricina aceasta harul m-a părăsit. Mă simţeam de parcă nici n-aş fi fost botezat. Abia după multe zile, după multe lacrimi, am găsit că un anume gând m-a îndepărtat de Gheronda. M-am dus, i-am pus metanie şi atunci a revenit harul.” Şi îmi zicea: „De câte ori îmi aduc aminte acestea, fac întocmai precum Sfântul Apostol Petru care plângea de cum auzea cocoşul cântând, pentru că-şi amintea trădarea ce o făcuse. Eu plâng mereu când îmi aduc aminte de această neascultare din viaţa mea” zicea, fiind atunci în vârstă de peste optzeci şi cinci de ani. Îl întristase pe stareţ. Deci Îl întristase pe Dumnezeu. Deoarece, pentru călugăr, stareţul şi Dumnezeu sunt acelaşi lucru.

De vrea un monah să vadă de-L odihneşte pe Dumnezeu, să-şi întrebe stareţul dacă este mulţumit de el. Pentru că, aşa cum zicea Părintele Porfirie, ascultarea făcută cu bucurie este semnul că suntem oameni duhovniceşti. Este cutremurător lucru, fraţii mei, să ofteze stareţul din pricina noastră! De aceea şi Sfântul Apostol Pavel sublinia: „Supuneţi-vă mai-marilor voştri, căci aceştia priveghează pentru sufletele voastre” (Evrei 13:17).

Într-adevăr, stareţul este cel care priveghează şi se întristează pentru noi, deşi de multe ori nu înţelegem aceasta. Pentru că el simte răspunderea pe care o are, simte că este pus de Dumnezeu cu un anumit scop, simte că Dumnezeu îi va cere socoteală de sufletele pentru care Însuşi S-a răstignit. Stareţul simte că aceste suflete ale ucenicilor au fost chemate chiar de Dumnezeu Tatăl, căci Hristos a spus: „Nimeni nu poate să vină la Mine dacă nu-l va trage Tatăl” (Ioan 6:44). Iar pentru un om duhovnicesc, „tragerea” de sus nu este un lucru întâmplător. De aceea, stareţul priveghează pentru sufletele ucenicilor. Iar Sfântul Apostol Pavel continuă, spunând că mai-marii (igoumenois—egumenii, stareţii) împlinesc această purtare de grijă „cu bucurie, nu suspinând, căci aceasta nu va-ar fi de folos.”

De aceea fericit este acel monah care păstrează toate acestea ca pe lumina ochilor, pentru că atunci în inima sa se va aprinde foc, se va aprinde dorul de Hristos şi monahul Îl va iubi pe Dumnezeu neîngrădit. Şi trebuie să simtă această înfiere duhovnicească pe care ne-a învăţat-o Hristos spunându-le ucenicilor rugăciunea „Tatăl nostru”, îndată ce a fost întrebat cum trebuie să ne rugăm. Pentru că Hristos este Tatăl nostru, iar monahul trebuie să simtă acest lucru în inimă. Şi îl va simţi dacă Îl va urma cu adevărat pe Hristos. Iar toate celelalte vor rezulta din această lucrare duhovnicească.

Şi luaţi aminte să nu cârtiţi. Monahul care cârteşte luptă de partea diavolilor. Odată, când papa-Efrem sculpta peceţi pentru prescuri, era în rugăciune şi primea mult har. Şi stareţul i-a zis să meargă şi să pună un lemn pe foc, căci pregăteau mâncarea. Papa-Efrem şi-a zis în sine: „Tocmai acum şi-a găsit, când sunt în rugăciune?” A cârtit lăuntric, dar porunca s-a dus şi a împlinit-o. Şi când s-a dus la chilie să se roage, după cum însuşi mi-a spus, a văzut mii de diavoli bucurându-se şi strigând unii la alţii: „Astăzi l-am biruit pe papa-Efrem!” Aceasta este biruinţa diavolilor şi ea devine posibilă atunci când noi nu încercăm să o învingem cu ajutorul harului. Acest papa-Efrem, cu adevărat un sfânt contemporan, îmi zicea—pentru că m-am învrednicit să îl spovedesc de trei ori—că la fiecare Sfântă Liturghie vedea harul preschimbând Sfintele Taine. Aceştia sunt sfinţii, aceştia sunt oamenii virtuoşi; pe ei trebuie să-i urmăm, să-i avem mereu în faţa ochilor. Şi atunci sensibilitatea noastră duhovnicească se va mări şi ne va creşte râvna de a împlini făgăduinţele călugăreşti. Amin, aşa să fie!

***

Monahii: Zicea Părintele că este foarte important să nu cârtim. Dar spun Sfinţii Părinţi că atunci când patima este înrădăcinată, rupe orice îngrădire. Ce să faci când te trezeşti cârtind?

Arhim. Efrem: Să aveţi pocăinţă. Imediat să chemaţi osândirea de sine. Pentru că este firesc să facem greşeli, harul nu se mâhneşte când greşim sau din pricină că omul cel vechi încă trăieşte în noi. Este nevoie de timp pentru ca omul cel vechi să fie îndepărtat. Să avem însă întotdeauna o anumită trezvie înlăuntrul nostru, astfel încât să pricepem greşelile pe care le facem şi îndată să ne rugăm: „Hristoase, n-am vrut s-o fac, mi-a scăpat, iartă-mă!” Iar când ne osândim pe noi înşine—aşa cum spunea Sfântul Siluan: „Ţine mintea în iad şi nu deznădăjdui”—atunci harul ne ajută să ne înţelegem greşelile şi să lovim patima. Lucrul de care se mâhneşte însă harul este dispreţuirea, indiferenţa faţă de viaţa noastră duhovnicească. Adică atunci când spui: „Asta nu contează, nu-i nimic grav” şi îţi dispreţuieşti conştiinţa. De pildă, ne dă stareţul o poruncă. Vedeţi ce spune Sfântul Ioan Scărarul? „Dacă ar putea fi văzut Cel care dă porunca! Însă nevăzut este. Cel care supune, se supune.” Gheronda Iosif Vatopedinul ne spune de multe ori: „Monahul care spune «de ce?» aduce hulă Duhului Sfânt”. Nu există „de ce”! Pentru că monahul trebuie să aibă continuu o stare de pace lăuntrică.

Vedeţi, monah nu este acela care îşi face slujba şi împlineşte tipicul. Sfântul Epifanie, vă amintiţi, a primit o scrisoare de la ucenici: „Gheronda, cu rugăciunile tale, facem şi Vecernia şi Ceasul Întâi, şi Ceasul al Treilea, şi al Nouălea…” şi aşteptau să fie lăudaţi. Însă sfântul i-a certat şi le-a zis: „Dacă faceţi doar asta, nimic n-aţi făcut!” Monahul trebuie ca „în tot ceasul” să intre în legătură cu Dumnezeu prin rugăciune. Acesta este monahul. Vedeţi ce este monahismul, după Sfân­tul Ioan Scărarul? Este „silire continuă a firii.”

Să ştiţi că oamenii de astăzi nu au multă putere de a se nevoi. Însă prin tăierea voii pot împlini trăirea ascetică de care sunt lipsiţi prin neputinţă. Atunci când sunteţi cu luare‑aminte şi aveţi o bună lucrare lăuntrică, răsplata acestei stări duhovniceşti o veţi lua în vremea Sfintei Liturghii. Chiar Părintele Sofronie de la Essex spunea că astăzi omul nu mai are putere, nu mai are dispoziţie pentru isihie, însă dacă este atent, atunci va lua din Sfânta Liturghie roadele pe care nu le poate dobândi prin isihie. Însă monahul trebuie să fie atent a fi „acordat” pe frecvenţa cerului. Deoarece, după cum am spus şi în altă parte, în timp trebuie să crească sensibilitatea, simţul Tainei, să ajungă la simţirea celor dumnezeieşti.

Şi astfel vom dovedi, fraţii mei, că Ortodoxia este Adevărul! Pentru că toţi cei care zic acum că celelalte confesiuni sunt „Biserici surori” şi că nu contează dacă facem anumite pogorăminte, nu au nici urmă de trăire lăuntrică! Totul nu este decât pseudo-moralitate, nu-i interesează trăirea lăuntrică. Acesta este ecumenismul: ne unim „în numele dragostei”, că doar „tot în Hristos credem” şi aşa mai departe. Dar sensibilitatea dogmatică este proiecţia, este rezultatul acriviei duhovniceşti! De aceea Sfinţii Părinţi erau atât de stricţi în ceea ce priveşte dogma, pentru că, dacă este atinsă dogma, nu mai există sfinţenie, sfinţenia nu mai poate fi atinsă! Iar păstrarea dogmei apasă pe umerii noştri, ai monahilor.

Monahii: Fiind tineri şi mănăstirea noastră fiind în construcţie, avem de făcut foarte multe şi ne împrăştiem. Eu personal mă trezesc foarte împrăştiat. Mi-e greu să-mi adun mintea.

Arhim. Efrem: Desigur, acum este nevoie de multe lu­cruri. Însă, pe cât posibil, să nu renunţaţi la program. Gheron Iosif, aşa cum de multe ori ne spune Gheronda Iosif Vatopedinul, l-a trimis pe fratele său după trup, pe Părintele Atanasie, la Mănăstirea Esfigmenu ca să aducă un peşte mare, să-l săreze şi să-l aibă pentru iarnă. Un peşte de şaptezeci de kilograme, cărat opt ore pe drum, de la Esfigmenu la Sfânta Ana. Când au ajuns sus la sihăstrie, la Sfânta Ana, era toc­mai vremea când programul spunea că trebuie să meargă la odihnă, deoarece seara începeau privegherea până la miezul nopţii. Însă peştele trebuia curăţat şi sărat. Le zice Bătrânul: „Acum să mergeţi la odihnă, pentru că deseară avem priveghere.” „Gheronda, dar dacă se strică peştele, pentru că l-am ţinut opt ore în soare, nu-i păcat?” „Dacă îngăduie Dumnezeu să nu se strice până mâine, îl păstrăm; dacă nu îngăduie, îl aruncăm.” A doua zi dimineaţa peştele mirosea, se stricase. Şi l-au aruncat. Acrivia programului!

Vedeţi, şi noi acolo avem foarte multe reparaţii de făcut, însă încercăm să insistăm asupra programului. Vin diferiţi părinţi în timpul slujbei şi-mi zic: „Gheronda, trebuie să facem cutare lucru.” „Nimic, în timpul slujbei nu avem nimic de făcut!” le răspund. Pentru că întâi de toate suntem monahi! Oare dacă ziua ar fi avut patruzeci şi opt de ore, n-am fi muncit pe măsură? Şi astfel, dacă împlinim cele duhovniceşti, ne ajută Dumnezeu şi se întâmplă minuni, lucrul înaintează cum nici nu gândeşti, pentru că ajută harul Duhului Sfânt.

Monahii: Cum putem să găsim un echilibru între muncă şi rugăciune?

Arhim. Efrem: Mai întâi, nici o clipă să nu încetaţi rugăciunea lăuntrică. Dar să aveţi şi la chilie un anumit timp rânduit pentru rugăciune. Pentru că, dacă monahul nu are rugăciune, atunci cine să aibă, fraţii mei, mireanul? Vedeţi, Părintele Romanidis (Profesor de Dogmatică la facultăţile de Teologie din Balamand şi Tesalonic – ca lucrări mai importante amintim „Păcatul strămoşesc”, care la vremea sa reintroducea în teologia greacă gândirea patristică, „Teologia dogmatică şi simbolică a Bisericii Soborniceşti Ortodoxe”, precum şi alte lucrări istorice şi dogmatice) scoate în evidenţă faptul că Părinţii de Dumnezeu insuflaţi care au participat la Sfintele Sinoade aveau rugăciunea minţii, căci rugăciunea minţii este dovadă a insuflării de către Dumnezeu. Monahul fără rugăciune nu este monah. Vedeţi, Apostolul zice „rugaţi-vă neîncetat” (I Tesaloniceni 5:17). Însă este nevoie de stăruinţă. Papa-Efrem spunea: „Cantitatea rugăciunii aduce calitatea.” Dar dacă aveţi de ales între ascultare şi rugăciune, nu alegeţi rugăciunea. Când vi se dă o poruncă, niciodată să nu pretextaţi rugăciunea, primind gândul de-a dreapta: „Ştii, nu mi-am făcut încă rugăciunile”, ci împlineşte porunca.

Şi atunci viaţa monahală capătă sens, substanţialitate. Deoarece, în esenţă, atunci când monahul discută cu unul din fraţii săi, trebuie să vorbească doar: „Frate, cum am fost astăzi, am avut simţirea harului? Cum se află astăzi în noi harul Duhului Sfânt? Am primit astăzi vreo «gustare» din partea harului?” Aceasta trebuie să fie grija şi interesul monahului. Noi, părinţilor, nu avem treabă cu lumea aceasta! Lumea noastră este în cer! De nevoie facem câte ceva pe aici pentru că nu se poate altfel, însă mintea noastră este în cer, cele de sus căutând, nu cele de pe pământ! Monahul nu are legătură cu lumea aceasta!

Monahii: Spunea cineva că pe ascultător îl judecă Dumnezeu după cum ascultă, după cum împlineşte porunca primită, iar pe cel care o dă, îl judecă după porunca dată. Dar, dacă nu eşti în rugăciune—să spunem eşti prins cu construcţiile, cu grijile—te apasă gândul acesta: „Dacă n‑am spus bine ce-am spus?” Adică, eu poruncesc fratelui să facă ceva şi poate nu este după Dumnezeu, pentru că nu sunt în rugăciune.

Arhim. Efrem: Când ai ascultare de la stareţ să dai po­runci, le vei da cu frică de Dumnezeu. Iar Dumnezeu te va lumina—atâta vreme cât te sprijini pe rugăciunile stareţului tău—să nu te rătăceşti. Pentru că smerenia este un lucru mare, harul este „emoţionat” când vede smerenie. Smerenia este podoaba dumnezeirii. Iar Părintele Sofronie de la Essex spunea că mândria este un cancer duhovnicesc. Nu există ceva mai rău decât mândria. De aceea, vedeţi, Dumnezeu nu numai că nu-i ajută pe cei mândri, ci li se şi împotriveşte. Ştiţi ce înseamnă să ţi se împotrivească Dumnezeu?

Atunci când Apostolii se întrebau: „Cine este Acest Hristos care merge pe ape, înviază morţi şi porunceşte naturii? Oare ce este Acesta?” Hristos le-a răspuns exprimându-le starea Sa lăuntrică: „Învăţaţi-vă de la Mine, că sunt blând şi smerit cu inima” (Matei 11:29). Iar monahul care se nevoieşte, fraţii mei, „pipăie” încetul cu încetul smerenia lui Hristos. Lui Gheron Iosif, „Bunicului” nostru, care a avut multe ispite în viaţa duhovnicească, i s-a arătat Hristos Cel răstignit, zicându-i: „Ai uitat că Eu am suferit pentru tine? Priveşte-Mă!” Hristos nu i s‑a arătat ca Biruitor al morţii, ci – precum multor altor sfinţi – i S-a arătat răstignit. Căci şi Sfântul Apostol Pavel spune: „Nu ştiu (…) decât pe Iisus Hristos şi Acela Răstignit” (I Corinteni 2:2). De aceea monahul se zugrăveşte ca un monah răstignit.

Dacă citeşte cineva vieţile sfinţilor, va vedea necazuri, prigoane, batjocură, izgoniri. Şi totuşi, dincolo de toate acestea era dulceaţa harului. Nu pot să-l uit pe Părintele Sofronie, când m-am dus să-l văd la Essex, cum era întotdeauna bucuros şi vesel. Iar la un moment dat îmi zice: „Dacă ţi-aş spune câte am pătimit eu aici în Anglia, ce prigoane, ce batjocură! Nu vreau să ţi le spun, căci mă tem să nu vină iarăşi!” Şi totuşi, era bucuros şi vesel, pentru că avea simţirea harului, era omul luminii necreate. Astfel este un om al lui Dumnezeu! Şi v-am spus, toate acestea aparţin „de drept” monahismului, trebuie să le trăim! Cât mă întristez văzând monahi trăind o viaţă grosieră! Cel cu o astfel de viaţă merge la slujbă, dar mintea e aiurea; se supune programului, dar nu are acrivie. Vedeţi, când facem mâncare, dacă o fierbem, poate fi doar bine gătită, însă dacă nu punem ulei, sare, lămâie, nu are gust. Aceasta este acrivia!

Sursa: Cuvânt din Sfântul Munte, Sfânta Mănăstire Vatopedi 2011, pp. 70-81.