De la moarte la nemurire

Cel mai cutremurător şi mai plin de veselie eveniment pentru omenire a fost Învierea lui Hristos. Prin Învierea Sa, Dumnezeu-Omul Hristos l-a învrednicit pe om să biruiască moartea, diavolul şi păcatul. Oricine Îl primeşte pe Hristos cel înviat intră în comuniune cu El personal, existenţial şi încă din viaţa aceasta are pregustarea “începutului Învierii viitoare”.

„Iar când acest (trup) stricăcios se va îmbrăca în nestricăciune şi acest (trup) muritor se va îmbrăca în nemurire, atunci va fi cuvântul care este scris: «Moartea a fost înghiţită de biruinţă. Unde-ţi este, moarte, biruinţa ta? Unde îţi este, moarte, boldul tău?»” (I Cor. 15, 54-55). Oamenii L-au condamnat la moarte pe Dumnezeu-Omul, ascultând de poruncile diavolului. Dumnezeu-Omul, însă, prin Învierea Sa a răsplătit acestora dăruindu-le nemurirea. Prin moartea Sa pe Cruce, Domnul nostru a condamnat şi a nimicit moartea. Învierea Sa a izvorât nemurirea şi acum, şi în veşnicie, copleşindu-l pe om şi întreaga lume. Cea mai mare minune a dumnezeieştii iconomii este Învierea lui Hristos. Prin aceasta, firea umană a fost condusă definitiv şi irevocabil către nemurire, stârnind teamă morţii însăşi.

Înainte de Învierea lui Hristos, moartea era a doua fire a omului. Toţi socoteam moartea ca pe ceva firesc. Prin Învierea lui Hristos, toate s-au schimbat. Oricine trăieşte cu credinţa în Hristos cel Înviat biruieşte moartea. Nu moare, ci doar îşi scoate veşmântul trupului, pentru a-l purta din nou nestricăcios în ziua celei de a Doua Veniri. Înainte de întruparea Domnului nostru, era firesc ca oamenii să fie supuşi stricăciunii. După Venirea şi Învierea Sa, firească a devenit pentru ei nemurirea.

Ce fire, ce stihie, ce fiinţă nu va mărturisi pe Hristos drept Singurul Dumnezeu, drept Cel Atotstăpânitor? Unde nu-şi întinsese moartea puterea ei stricăcioasă şi domnia-i nimicitoare? Fiecare fiinţă de pe pământ era victimă vrednică de milă a acestui tiran nemilos. Domnul prin Învierea Sa a devenit eliberatorul şi mântuitorul oricărei victime a morţii.

Învierea, cea mai mare minune

O, dumnezeiască Înviere, cea mai mare minune, minunea minunilor! Te-ai făcut pricina de căpătâi şi motivul întemeierii şi prelungirii creştinismului de-a lungul veacurilor! „Neamuri, seminţii şi limbi”, răspundeţi mie, cum ar îndrăzni cineva să creadă, să devină creştin, dacă Învierea Domnului nu ar fi realitate, dacă Învierea nu ar fi dovedită şi sigură? Da, Învierea Cuvântului Dumnezeu-Om este cea care a atras şi atrage neîncetat şi schimbă pe cei muritori întru nemurire şi înviere veşnică. „Singurul lucru nou sub soare” nu este altul decât Domnul nostru înviat şi Învierea Lui cea purtătoare de lumină. Pentru aceasta, ucenicii cei mai înainte temători au devenit mari mărturisitori şi binevestitori, cei neştiutori de carte au devenit înţelepţi, cei slabi, puternici şi încă aceşti prunci au dobândit cuget bărbătesc şi s-au făcut mucenici ai dumnezeieştii Învieri în toată lumea şi au pus temeliile Bisericii. Întreaga istorie a creştinismului se recapitulează în Învierea Domnului nostru. Prin Înviere creştinismul se prelungeşte de la ceea ce se limitează temporal la atemporal, de la prezent la veşnicie, atingând „întregirea” atunci când vor fi „toate şi întru toţi Hristos” (Col. 3, 11). Învierea lui Hristos nu ne-a scăpat doar de ameninţarea morţii şi a stricăciunii. Ne-a învăţat şi întreaga artă a luptei duhovniceşti împotriva uneltirilor diavolului, dar şi împotriva vieţii[i] omului vechi, „al trupului morţii” (Vezi Romani 7, 24).

Însemnătatea credinţei în Învierea lui Hristos

Dumnezeu Cuvântul întrupat, care păşea printre noi, „a început a face şi a învăţa” (Fapte 1, 1), ne-a predat cu precizie matematică căile chivernisirii legilor duhovniceşti, tainele războiului nevăzut, ne-a arătat toate adâncurile întunecate ale satanei, aşa încât, împreună cu Pavel să putem spune: „căci gândurile lui [ale satanei] nu ne sunt necunoscute” (II Cor. 2, 11). Când omul se luptă împotriva păcatului şi a patimilor, îşi vădeşte credinţa în Învierea lui Hristos, în nemurire, în viaţa veşnică. Cine nu se luptă împotriva vieţii „omului vechi” îşi dovedeşte nefolositoare credinţa, nu face parte deci din întregul celor mântuiţi. Dacă prin credinţa în Hristos nu ajunge omul la dumnezeieştile făgăduinţe, atunci de ce mai crede? Credinţa neclintită se vădeşte la toţi cei care se luptă. Aceştia au în sinea lor simţământul înfrângerii păcatului şi a morţii şi slăvesc în mădularele lor pe Domnul nostru înviat şi deplin stăpânitor, pentru că într-adevăr Hristos „cu moartea a biruit moartea”. Cel care luptă şi se nevoieşte astfel împotriva stării de păcătoşenie şi se dovedeşte biruitor prin Harul lui Hristos, acesta este martorul cel mai credibil că Domnul nostru Dumnezeu-Omul a înviat, a înmuiat boldul morţii şi într-adevăr a biruit moartea pe toate fronturile de luptă. Pe măsură ce sufletul se îndepărtează de păcat, pe atât se ţine departe de moarte. Acolo unde se lucrează faptele păcătoase există şi moartea. Iar dragostea şi dorul puternic de Dumnezeu se arată în dispoziţia omului de a păcătui sau nu. Cu cât mai uşor păcătuieşte omul, cu atât şi este mai muritor. Omul asediat de porniri iraţionale şi simţiri ucigaşe, se află cufundat în păcatul prin fapte şi lumina Învierii nu îl călăuzeşte la legile dreptăţii. Creştinismul nu este altceva decât chemarea la lupta pe viaţă şi pe moarte împotriva diavolului şi a morţii până la biruinţa finală. Fiecare păcat este o trădare, fiecare patimă, o abandonare a luptei şi fiecare răutate, o înfrângere.

În existenţa umană, cel mai mare chin şi cea mai înfricoşătoare cruzime este moartea, câtă vreme eliberarea din puterea morţii este mântuirea. Această mântuire a dăruit-o neamului nostru biruitorul morţii, Hristos Dumnezeu-Omul înviat. Prin Învierea Sa s-a descoperit toată taina mântuirii noastre, adică nemurirea şi viaţa veşnică a trupului şi a sufletului. Celor care se întreabă cum e cu putinţă acest lucru, răspundem: prin călăuzire şi viaţă dumnezeiesc-omenească. Prin viaţa cea nouă în şi prin „Domnul nostru înviat”. Prin pilda Lui, Domnul nostru Dumnezeu şi Omul ne-a predat practic calea prin care omul îşi asigură nemurirea şi viaţa veşnică. Însă pentru a se împlini aceasta şi pentru a învia împreună cu Hristos, trebuie mai întâi să murim împreună cu El şi să trăim viaţa Lui ca viaţa noastră. Dacă izbutim acest lucru, atunci în ziua Învierii vom putea şi noi să spunem – aşa cum cântă Biserica noastră la Canonul Învierii din ziua Paştelui – „Ieri m-am îngropat împreună cu Tine, Hristoase, astăzi mă ridic împreună cu Tine, Cel ce ai înviat”.

Punctul central al creştinismului, Învierea

Concluzia hotărâtoare a tuturor celor patru Evanghelii, pe care se întemeiază Biserica noastră, este Învierea Dumnezeu-Omului Hristos. Şi prin salutul Bisericii care aduce lumii bucurie, prin „Hristos a înviat!”, şi prin răspunsul dat din rărunchii doritori de Hristos ai tuturor credincioşilor, că „Adevărat a înviat!”, se dă încredinţarea cea mai sigură a triumfului universal, care a avut loc şi care s-a auzit în tot universul lumilor sensibile şi inteligibile. Oare, însă, nu sunt şi eu un martor, şi tu, şi fiecare credincios dintre cei care vor primi acest adevăr, de la primii ucenici „până la sfârşitul lumii”?

Fără îndoială, creştinismul se sprijină pe faptul Învierii lui Hristos. Evenimentul central, care singur poate să tâlcuiască toate cuvintele şi minunile Domnului nostru din toată iconomia Sa de mântuire a lumii, nu poate fi altul decât Învierea cea purtătoare de lumină. Doar prin Învierea Sa, Dumnezeu-Omul Hristos a tâlcuit prorociile şi simbolurile care Îl înainte-vesteau, la fel şi toate cuvintele Sale, şi minunile, pentru că mai presus de toate minunile şi dovezile este propria Lui Înviere.

Preadulcele cuvânt al Domnului – „mai presus decât mierea şi decât fagurele mierii” –, „cel ce crede în Mine, chiar dacă va muri, va trăi; şi oricine trăieşte şi crede în Mine nu va muri în veac” (Ioan 11, 26), s-a împlinit prin dumnezeiasca Sa Înviere. Şi încă ceva; fără învierea Domnului nostru nu se explică nici biruinţele drepţilor „celor din veac”, mai ales ale ucenicilor şi apostolilor Săi, ale mucenicilor, ale mărturisitorilor, ale nevoitorilor, ale eroilor în Hristos care prin Harul dumnezeieştii Sale Învieri „au dobândit făgăduinţele, au astupat gurile leilor, au stins puterea focului, au scăpat de ascuţişul sabiei, s-au împuternicit, din slabi ce erau s-au făcut tari în război (Evrei 11, 33-34) şi în genere au biruit „începătoriile şi stăpâniile [întunericului]” (Coloseni 2, 15) şi au călcat şi această moarte.

Răsplata şi premiul tuturor acestora s-a făcut Învierea Domnului nostru şi până la sfârşitul veacului aceasta va fi simbolul şi aşteptarea tuturor generaţiilor. Preadulcele nostru Domn Iisus, ca Dumnezeu-Omul întrupat, va rămâne singura fiinţă de sub cer şi mai presus de cer, care l-a învrednicit pe omul încătuşat în “valea plângerii” să biruiască moartea, pe diavol şi păcatul şi să devină fericit, şi nemuritor, şi părtaş al veşnicei Sale Împărăţii. De aceea, în ce priveşte firea noastră umană, Domnul nostru înviat “S-a făcut toate tuturor”. A devenit Cel Frumos, Bun, Adevărat, Preaiubit, De-bucurie-dătător, Dumnezeisc, Înţelept, Veşnic; singura noastră dragoste şi bucurie, tot ce avem noi mai bun, toată viaţa noastră, toată aşteptarea şi odihna noastră.