Învăţăturile lui Gheron Iosif Isihastul – 11: Despre contemplaţie. Epilog

“Dumnezeu este lumină şi întuneric nu este întru El”
(Ioan 1, 5)

În prima partea cărţii, în care am expus viaţa Stareţului nostru, am vorbit pe scurt despre contemplaţie şi despre ceea ce simte cel ce este supus lucrărilor ei, după cum ne explica pururea-pomenitul Stareţ. Aici voi continua – iarăşi cu frică şi cutremur – împlinirea aceluiaşi scop, pentru porunca datoriei ce am luat-o asupra mea, eu, smeritul.

Orice contemplaţie adevărată nu este nimic altceva decât o energie dumnezeiască necreată. Cum, când şi în ce măsură se săvârşeşte ea nu depinde niciodată de iniţiativa omenească. Iar în felul acesta se dovedeşte înşelăciunea acelora care se sprijină mai ales pe simţurile exterioare şi pe imaginaţie. Cel care se roagă cu minte şi cu inimă curată, este cuprins, de obicei în vremea rugăciunii – fără ca el să programeze aceasta – de o lumină imaterială, necreată, fină şi foarte albă, care inundă omul întreg, atât înlăuntru, cât şi în afară. Această lumină îl transformă întru propria ei delicateţe mai presus de fire, astfel încât nu mai simte nici greutate, nici grosime, nici măcar o dorinţă nevinovată. Apoi, mintea îi este răpită acolo unde voieşte dumnezeiescul Har, în timp ce nici simţurile, nici mintea nu lucrează, ci numai urmează calea sfintei lumini. Nu face nimic altceva, ci numai admiră şi se minunează. Şi dacă [mintea] va trebui să fie înştiinţată de ceva, numai atunci conştientizează aceasta, nu mai dinainte, ci în clipa aceea şi pentru nevoia ce urmează. Dragostea lui Dumnezeu umple în întregime simţirea sa, iar mintea Îl simte pe Dumnezeu prezent, Îi respiră simţirea Sa, Îl pipăie şi Îl ţine pe Cel neajuns.

Stareţul ne spunea:

„Orice încercare de descriere a celui ce trăieşte aceste experienţe este întotdeauna neputincioasă şi slabă. Nu este însuşi faptul în sine, ci o oarecare descriere a lui. Nu este nici interior, nici exterior. Dar atunci ce este? Este mai presus de cuvânt, mai presus de fire, necuprins, este atâta cât poate să încapă în mintea omenească, atâta cât să o lărgească. Energiile acestei lucrări nu sunt aceleaşi, nu numai la persoane diferite, dar nici la una şi aceeaşi persoană, atunci când lucrează în momente diferite. Uneori se vede ca lumină, alteori se face cunoaştere, iar alteori desluşire a unor nedumeriri. Uneori vesteşte printr-o voce lăuntrică simţită, iar alteori închipuie prin înfăţişări şi chipuri ceea ce vrea să descopere. Descrierea generală pe care o poate face cineva este: necunoscut, neperceput, pentru că înştiinţările lăuntrice pe care le dăruieşte nu pot fi cunoscute oricui, ci numai celor ce pătimesc sau suferă unele ca acestea”.

Atunci când insistam să ne facă o comparaţie cu lumina cunoscută a acestei lumi, răspundea:

„Numai asta vă spun: lumina acestei lumi, în ceasul când soarele este la amiază, este întuneric faţă de acea lumină dumnezeiască. Cu totul paradoxal este modul în care se face această comuniune şi unire a Celui Nemărginit şi Necreat cu omul cel creat şi limitat, care, prin lucrarea ei, îl preschimbă cu adevărat în dumnezeu şi fiu al Celui Prea Înalt. Atunci omul simte şi se încredinţează în întreaga sa fiinţă că este chip şi asemănare a lui Dumnezeu Însuşi. Orice limitare de spaţiu şi timp a trupului dispare. Omul iese afară de orice loc şi, într-o pace desăvârşită, se simte asemenea cu Dumnezeu, Care i Se împărtăşeşte prin energiile Lui. Şi astfel, îşi dă seama că şi el însuşi este dumnezeu după Har, fără să cunoască cum sau cât. Îşi uită şi obârşia, şi nu mai ţine minte nici experienţele sale de mai înainte, ci cunoaşte numai pe Dumnezeu „că este bun”. Nu se miră de aceasta, nu este surprins, nu cercetează, ci participă în întregime la o fericire nesfârşită, care nu i se pare străină, ci ca ceva al său şi firesc. Simţirea aceasta nu este întotdeauna la fel. În alte contemplaţii văd şi simt aceasta numai în parte, povăţuiţi fiind însă către împlinirea unui alt scop pe care-l binevoieşte dumnezeiescul Har pentru întărire şi mângâiere.

Adevărata contemplaţie pricinuieşte uitarea desăvârşită a acestei lumi zidite şi vremelnice şi descoperă numai tainele cele mai presus de fire ale vieţii veşnice. Acestea se întâmplă, precum am spus, în vremea rugăciunii, independent de loc sau timp, de zi sau de noapte. Aceasta este împlinirea făgăduinţelor dumnezeieşti încă din viaţa de aici, în care Dumnezeu dăruieşte şi omul primeşte. Străduinţa şi voinţa omului nu contribuie cu nimic la aceasta, pentru că ea este dată de Dumnezeu în dar celor «curaţi cu inima, care într-adevăr văd pe Dumnezeu» (Mt. 5, 8), după cuvântul Domnului. Punctul de plecare al acestor bunătăţi este pocăinţa, iar sfârşitul este dumnezeiasca bunătate, care primeşte smerenia şi rugăciunea omului. Căci «voia celor ce se tem de El o va face şi rugăciunea lor va auzi şi-i va mântui pe ei» (Ps. 144, 19)”.

***

Aşa cum am spus în introducerea noastră, este greu ca cineva să izbutească ceva mai presus de puterile sale. Iar aceasta, din pricina neputinţei cuvântului omenesc de a cuprinde în el şi de a exprima viaţa Duhului. Relativitatea şi fluiditatea specifice cuvântului omenesc nu pot cuprinde energia dumnezeiască care, nu în mod raţional, ci existenţial, rămâne şi lucrează în cugetarea purtătorilor de Dumnezeu. Unora ca acestora li s-a dat, aşadar, „să cunoască tainele şi ce este cunoaşterea adâncimii, a înălţimii şi a lăţimii” (Ef. 3, 18) şi să vorbească despre ele. Iar referitor la acestea, ar fi mai de folos pentru noi să tăcem.

Avem convingerea că prin străduinţa noastră de ne apropia, pe cât a fost cu putinţă, de cele neapropiate, am oferit ceva folositor sufletului, mai ales acum, în situaţia grea de astăzi. Trăsătura specifică a acestei realităţi o constituie faptul că nepăsarea şi falsificarea valorilor autentice ale tainei desăvârşirii în Hristos se răspândesc primejdios. Şi pentru că în această tendinţă intră şi neglijarea preasfintei tradiţii athonite, de aici a rezultat, ca o datorie, reamintirea petrecerii aspre a evlavioşilor şi nevoitorilor Stareţi, pentru a-i întări pe cei ce continuă acest duh în iubitele locaşuri ale acestui loc sfinţit.

Din mica mea experienţă dobândită din petrecerea lângă Stareţ, am învăţat că mai bine este a rămâne „mut care să nu poată vorbi”, căci cu adevărat nu avem nimic de spus. Dar oare ce taină ne-a impus a săvârşi cele potrivnice?

Duhul Părinţilor, după cum este cunoscut, recomandă întotdeauna tăcerea, căci pe aceasta obişnuieşte să o îmbrace smerenia. Nu voiau „să ştie stânga ce face dreapta, pentru ca Tatăl Cel ce vede în ascuns să răsplătească la arătare” (Mt 6, 3-4). Dar nădejdea că aproapele se va folosi – datorie pe care o impune dragostea –, alungă câteodată tăcerea. Aceasta este şi dezlegarea tainei.

Omenirea, istovită de truda zadarnică, se întreabă cu nepăsare: Adevărată este Evanghelia? Reală este religia? Câte nu auzim în fiecare zi! La acest fel de nedumeriri nici un alt răspuns nu ar fi mai potrivit decât descrierea adevăratelor trăiri ale creştinilor evlavioşi, ale cuvioşilor Părinţi, care nu „în vremea aceea”, ci astăzi au dat această bună mărturie. Care mărturie? Anume că „ieri şi azi şi în veci” (Evr. 13, 8), Dumnezeu este cu adevărat în Hristos Iisus şi în Duhul Sfânt, cu tot adevărul Său, cu tot Harul Său şi cu toată dragostea Sa, ca să primească întotdeauna în sânurile Sale pe om, pe tot omul, aşa cum este el.

Cât este de necesară această mărturie acum, în epoca „semnelor vremii”, nu mai e nevoie să o spunem. Acesta este al doilea motiv ce ne-a îndemnat la această strădanie a noastră.

Am încercat să îl descriu pe Stareţ ca pe un bărbat duhovnicesc, aşa cum a şi fost de fapt, dar nu am izbutit întru toate. De aceea, aceste sărace însemnări ale noastre vor da naştere, desigur, la nedumeriri şi la semne de întrebare. Sfinţitul Stareţ Siluan spunea în însemnările sale: „Altceva este să crezi în Dumnezeu şi altceva să-L cunoşti pe Dumnezeu”. Educaţia academică, convingerea filosofică pot prezenta, prin diferite studii şi lucrări ştiinţifice, o noţiune de adevăr. Pot prezenta adevărul credinţei din auzite, dar nu adevărul cunoaşterii în Duhul Sfânt, care se naşte din comuniunea cu Dumnezeu. Cei ce vor „să se îndreptăţească pe ei înşişi” nu vor întâlni în cuvintele sau în modalităţile de exprimare ale Stareţului nici termeni teologici, nici expresii filosofice, nici o exprimare meşteşugită.

Din tinereţile sale pururea-pomenitul a însetat după Dumnezeu, potrivit primei şi celei mai însemnate porunci, „să iubeşti pe Domnul Dumnezeul tău”, şi a dorit cu râvnă dumnezeiasca cercetare, care izvorăşte ca o consecinţă din porunca de dinainte. A răbdat cu vitejie „mucenicia conştiinţei” (2Cor. 1, 12), prin râvna neadormită izvorâtă din dorul dumnezeiesc, iar lacrimile îi erau „pâine ziua şi noaptea” (Ps. 41, 4). „N-a dat somn ochilor săi, nici odihnă tâmplelor sale, până ce nu a aflat loc Domnului” (Ps. 131, 4-5).

Îmi aduc aminte că ne spunea:

„De când am îmbrăcat rasa, nu m-am săturat nici de pâine, nici de somn”.

Desigur, nu a spus-o în sens propriu, că nu s-ar fi săturat niciodată de mâncare şi de somn, ci înţelegea prin aceasta grija sa continuă şi vegherea pentru păstrarea fricii dumnezeieşti, ca nu cumva aceasta să plece de la el. Când cerea milă cu suspine negrăite ale inimii, „pururea mângâierile Harului îi veseleau inima”.

Cât de mult dorea Harul! Cât îl căuta! Cât s-a ostenit pentru el! Toate acestea le cunosc peşterile şi munţii împăduriţi ai Athonului. Iubirea de osteneală spre săvârşirea lucrării „practice”, în care stăruia „ca şi corbul de noapte în loc nelocuit”, n-a întârziat să-i aducă primele roade ale „vederii lui Dumnezeu”. Plângerea lui Adam i s-a făcut „pâine ziua şi noaptea”. „Pentru ce m-ai lepădat? Pentru ce umblu mâhnit când mă necăjeşte vrăjmaşul meu? Trimite lumina Ta şi adevărul Tău; acestea m-au povăţuit şi m-au condus la muntele cel sfânt al Tău şi la locaşurile Tale” (Ps. 42, 2-3). Sfântul Siluan explică foarte bine plânsul lui Adam: prima plângere a fost pentru aflarea Harului, iar a doua, mai dureroasă, a fost pentru redobândirea lui, căci Harul îşi ascunde lucrarea sa potrivit unor tainice raţiuni. Oricât am încercat, eu, neînsemnatul, să înţeleg fineţea modului în care se săvârşesc lucrările tainice ale Harului, n-am reuşit aşa cum trebuia, deoarece Stareţul de obicei plângea atunci când ne tâlcuia această artă.

„Una vă spun, fiilor, dacă e vorba să pierdeţi Harul şi să nesocotiţi redobândirea lui, este mai bine să nu-l aflaţi, oricât de dureros vi s-ar părea aceasta. De aceea, doresc ca mai degrabă să dobândiţi experienţă, decât Har. Căci experienţa aduce multe haruri şi le redobândeşte dacă se ascund, însă Harul primit mai înainte de vreme nu aduce nici o experienţă”.

Putem spune despre Stareţ că, până la apusurile vieţii sale, şi-a păstrat râvna fierbinte, iar petrecerea, întru simplitate şi sărăcie, de dragul lipsei de griji şi a neîmprăştierii spre care tindea mereu. Pentru a gândi smerit şi a exprima această cugetare smerită a sa, folosea expresii deosebite, care sunt nefireşti în vorbirea obişnuită. Însă, în felul acesta, arăta adâncimea cugetării sale smerite, lucru pe care îl considera, cu adevărat, de temelie pentru filosofia în Hristos. Asprimea şi nemilostivirea, ca să spun aşa, pe care le arăta faţă de sine însuşi, nu împiedicau libertatea şi lărgimea duhului, prin care distingea lucrurile potrivit firii şi locului lor. Stareţul, în faţa răspântiei critice dintre compromis şi modernizare, adusă de monahii ruşi şi acceptată încet-încet în acest loc, nu a cedat cu nici un chip. Cunoscând moştenirea patristică şi căutând cu râvnă tradiţia Sfinţilor Părinţi, nu s-a mulţumit numai cu respectarea rânduielilor exterioare. Suferind în tăcere batjocoririle „celui înşelat”, el a sfâşiat vălul compromisului şi a statornicit tradiţia nefalsificată „a lucrării ca o urcare către contemplaţie”. Şi astfel, a făcut să fie transmisă isihaştilor athoniţi învăţătura palamită despre trezvie. Datorită libertăţii duhului ce-l caracteriza, nu a rânduit niciodată un singur mod de vieţuire, în ciuda stăruinţei sale neînduplecate în nevoinţă. Dădea aceeaşi importanţă tuturor felurilor de vieţuire monahală din Athos, numai să fie însoţite de frica lui Dumnezeu, lucru pe care foarte adesea îl recomanda celor ce veneau la el pentru sfat. Deşi dădea întâietate vieţuirii „sub ascultarea unui părinte duhovnicesc”, întâlnită de obicei în obştile mici, o preţuia mult şi pe cea chinovială, rânduită potrivit tradiţiei noastre patristice.

„La adevăraţii vieţuitori în obşte, ne spunea, se pot vedea o blândeţe şi o pace deosebită, care nu se află la cei preocupaţi de multe”.

De asemenea, Stareţul era de părere că şi în viaţa de chilie există multe prilejuri şi mijloace care ar putea rodi în linişte şi interiorizare, dacă acest mod de vieţuire ar fi îndreptat întru cunoştinţă către viaţa duhovnicească. Drept dovadă, ne spunea Stareţul, este faptul că monahii din vechime, care vieţuiau în chilii, se dăruiau lucrării trezviei şi trăirii tainelor Harului, aşa cum mărturisesc marii Părinţi niptici din vremea Sfântului Grigorie Sinaitul şi de după aceea şi care cercetau toate chiliile Athonului.

Aici să mi se îngăduie să revin la cuvintele fericitului Stareţ despre liniştea minţii. Ea, după spusele lui, nu este o metodă mecanică ce conduce spre contemplaţia dumnezeiască şi nici nu poate fi cuprinsă în dimensiunile unei anume epoci sau perioade. Isihia minţii, ca mijloc pentru întâlnirea omului, „făptură de lut”, cu Dumnezeu Cel mai presus de fiinţă, nu depinde numai de metodele artificiale, prin care isihaştii încearcă să-şi stăpânească mintea. „Şi pe aceasta trebuie să o faci”, însă principala cale este mărturia unei conştiinţe curate în privinţa păzirii cu acrivie a poruncilor dumnezeieşti, printr-o neîncetată lepădare de sine, ce are ca însoţitor nedespărţit smerenia, fără de care nu este cu putinţă ca cineva să-L vadă pe Dumnezeu. Acestea atrag Harul lui Dumnezeu. Aşadar, rugăciunea minţii, trezvia şi tot ce ţine de contemplaţie nu sunt metode artificiale, egoiste, de dobândire a Harului, ci roade ale petrecerii celei desăvârşite în Hristos.

Am ajuns deja la sfârşitul smeritelor noastre străduinţe de a descrie câteva din trăirile pururea-pomenitului nostru Stareţ. Cu toate acestea, suntem conştienţi de nedesăvârşirea noastră, aşa cum am subliniat şi la început. Am îndrăznit să alcătuim această lucrare nedesăvârşită numai din dorinţa sfântă de a-l folosi pe aproapele şi din recunoştinţa pe care se cuvine să o purtăm binefăcătorilor noştri. De aceea, îi rog pe cititori ca orice lipsă sau greşeală să o pună numai pe seama nimicniciei mele, iar nu pe seama persoanei despre care am vorbit şi faţă de care sunt atât de mic şi nevrednic. „Mărturisind şi scriind acestea”, n-am avut în vedere nici un alt scop, nici n-am făcut vreo exagerare, ci mai degrabă am păstrat tăcerea cu privire la anumite lucruri şi la persoane care sunt încă în viaţă. De iubiţii mei fraţi, care sunt mai buni şi mai mari, şi întru care Dumnezeu a binevoit mai mult decât întru mine, smeritul, depinde faptul de a agăuga şi ei tot ceea ce ştiu legat de acestea. Celor care au urechi de auzit şi ochi de văzut nu li se va ascunde Harul ce sălăşluieşte în cuvintele şi în faptele Stareţului, nici faptul că acestea sunt roadele multor nevoinţe şi osteneli, pe care şi le-a însuşit ca pe o pradă de război în toată viaţa sa plină de durere şi care poartă pecetea tradiţiei patristice curate.

Din epistolele sale, care s-au păstrat şi pe care le-au publicat fraţii mei în Hristos, se poate vedea că Stareţul avea un duh curat, fierbinte şi mereu gata de luptă, cu râvnă şi dor după Dumnezeu. Pentru mulţi, era un duh aparte, îndeosbi datorită modului său de exprimare, un duh care nu se înscrie în normele exprimării literare, dar care aduce mărturia cuvântului Vieţii. Experienţele practice ale nevoinţelor lui personale, având drept temelie tradiţia patristică, care încep de la pocăinţă şi înaintează până la desăvârşirea lui în Dumnezeu, îl conving pe omul contemporan despre posibilitatea trăirii unei vieţi în Hristos şi dovedesc, în babilonia confuziilor de azi, că adevărul evanghelic este singurul adevăr mântuitor, astăzi şi întotdeauna, nu doar „în vremea aceea”. Aici se împlineşte în mare parte smeritul scop al acestei lucrări şi îl rog pe fericitul Stareţ să-mi ierte neputinţele, iar pe toţi cei care o vor citi, îi rog să mă judece cu îngăduinţă.

„Dar, o, părinte al nostru prea milostiv, care în tot felul şi cu orice prilej, cu dragostea ta părintească, ai povăţuit spre mântuire şi prin rugăciunile tale i-ai unit cu Dumnezeu pe cei ce s-au retras din lume, adu-ţi aminte acum şi de noi, care suntem împresuraţi din toate părţile de greutăţi şi nu avem putere să le înfruntăm. Pomeneşte-ne pe noi toţi, fiii tăi, cărora adeseori ne-ai făgăduit că nici unul dintre noi nu se va pierde, şi roagă pe Stăpâna noastră să dăruiască nimicniciei mele smerenie şi răbdare, pe care tu însuţi le-ai căutat atât de mult în viaţa ta şi pe care le-ai aflat! Amin”.

 Sursa: Monahul Iosif Vatopedinul, Stareţul Iosif Isihastul. Nevoinţe, experienţe, învăţături, Editura Evanghelismos, Bucureşti 2009, pp. 223-234.