Melancolia epocii Paleologilor

Pe vremea când lucram în Mystrá, s-a întâmplat de multe ori să mă aflu singur în biserica Maicii Domnului Perívleptos.

În ceasurile după-amiezii, lăcașul începea să fie învăluit în întuneric și să se simtă un duh al locului pustiu. Auzeam pași care veneau de sus, de pe schelă. „Nu poate fi nici o nălucă preumbându-se pe aici”, mă gândeam atunci și îmi întorceam întotdeauna capul spre peretele unde erau zugrăviți sfinții ce fuseseră soldați și căpetenii în războaie. Stăteau unul lângă altul, închipuind un cerc, cei mai mulți cu ochii scoși, cu pieptul sfredelit, zugrăveli fărâmițate sub lovituri de sabie. Multora le rămăsese un singur ochi întreg, dar ochiul acela vedea cât alți zece pământești.

Mare ești, Doamne! Ani întregi petrecusem în acea biserică și cu toate acestea mă cutremuram, simțeam străbătându-mă un fior rece. Pereții aceia năpădiți de verdeața-zidurilor erau vii, erau inimi care băteau, zvâcnire de nervi, săbii, tolbe cu săgeți (σαργίτες ?), scuturi ce zăngăneau peste piepturi. „Iată, s-a făcut un vuiet și o mișcare și oasele au început să se apropie, fiecare os la încheietura sa. Și am privit eu și, iată, erau pe ele vine și crescuse carne și pielea le acoperea pe deasupra. (…) și a intrat în ei duhul și au înviat și mulțime multă foarte de oameni s-au ridicat pe picioarele lor” (Iez. 37, 7-10).

Sunt cei de pe urmă soldați ai Paleologului, care au venit și au luat în stăpânire acea fortăreață a celor deznădăjduiți, vestitul munte Taiget, în apropierea vechii Sparte. O fortăreață în bătaia vânturilor, agățată de stânci, pustiită, iar ei cu ochii obosiți și scânteind de febră, de priveghere și de zbucium. Bărbați din părțile răsăritului, înrolați din Silivria, bazinul Mării Negre, Anhíalo, Kavárna, iar alții băștinași din Drónghos, regiunea Skortá, Sálavro, Vítulo, Máni, Grembení, Aitó ș.a., vechi ținuturi grecești. Nu sunt soldați greoi, cu trupuri puternice. Brațele și picioarele le au mai cu seamă uscățive, trupurile mlădioase, pășesc ușor ca niște fantasme, ostași ai unui împărat care nu este din lumea aceasta. „O, dumnezeiască taină, de Dumnezeu grăitorilor ostași întrarmați ai oștilor Domnului”. Ca și Constantin, întâistătătorul lor, ei cunosc cărui vrăjmaș se împotrivesc.

Chipurile tuturor celor care îi însoțesc exprimă tânguire, dar acesta este îndeosebi întristat, de pe buze parcă îi picură fiere. Stă asemenea unei păsări fără de aripi. Într-o mână ține ușor arcul, iar cealaltă și-o sprijină pe sabie. De gât are prins coiful, îndărătul capului său frumos, pe un umăr aruncată tolba cu săgeți, iar pe celălat scutul.

Stăteam cu orele și vorbeam cu el într-o limbă care nu se slujește nici de gură pentru a rosti cuvintele, nici de urechi pentru a le auzi. Îl ascultam vorbindu-mi din cealaltă lume, asemenea vântului care adie pe deasupra verdeții sălbatice ce năpădește o cetate pustiită, dar nu înțelegeam deslușit ce îmi spunea.

Soldatul acesta nu este vreun bărbat puternic, cu trup vânjos și brațe de fier, care să inspire groază. Are trupul ușor și zvelt, picioare subțiri și lungi de căprioară. Iar mâinile, cu degetele acelea fine, asemenea unor condeie sau lumânări de ceară curată… te uimești cum de poartă arme. Are capul aplecat peste umăr, asemenea lui Hristos. Capul acesta… de ce penel va fi fost zugrăvit! Pictor, la rându-mi, și totuși mă aflu uimit în fața unei astfel de măiestrii. Mâna aceasta, care a ținut penelul, de unde-o fi venit? Mână care să adâncească în zugrăveală ochi plini de atâta amărăciune, bărbia, gura, părul! Ce taină se ascunde în această oglindă care răsfrânge în lumina sa bucuriile unei alte lumi! Și ce fericire pentru noi, de-a fi ajuns până în zilele noastre un asemenea dar neprețuit! O față ușor măslinie, arsă de soarele Răsăritului, în locurile unde a luptat pentru credința în Hristos. Din ochii săi întredeschiși țâșnește o lumină dulce, domoală și tristă.

În toată lumea nu s-a găsit și nici nu se va găsi o artă pe potriva celei răsăritene, care să transmită prin zugrăvelile sale așa o pătimire și tristețe lină, plină de dulceață. Cel ce-și are inima arzând cu foc lăuntric mă va înțelege. Nici o altă artă n-a fost mânuită cu atâta simplitate și nici o altă artă nu a surprins asemenea lucruri. De aproape, ochii sunt două trăsături de penel, una neagră și una albă, iar nasul, două linii subțiri! Nu e, prin urmare, o mare taină?  Ce vor să spună cei care vorbesc de proporții anatomice, de studiul ochilor potrivit științei și celelalte? Aici nu e nimic nici naturalist, nici artistic, nici nimic. Aici este acea taină de necercetat, pe care nici înțeleptul Solomon nu o poate cuprinde, în cuvinte, scolii și filosofii. „Tot darul desăvârșit de Sus este pogorând de la Tine, Părintele luminilor”. Flacără de neînțeles și suflu de necuprins cu mintea!

Arta creștinătății răsăritene este adevărată hrană pentru suflet și bucurie a privirii. Pe cât de departe este cerul de pământ, pe atât idealul Răsăritului de cel al Apusului. Prin pătimire, Răsăritul a obținut acel rezultat de o nespusă frumusețe pe care sufletul îl caută asemenea cerbului însetat. Apusul a trecut între popoare drept un alt Prometeu, care a dus lumina celor din întuneric. Un peregrin al Răsăritului, predicator al artei picturale sobre, sătul de viața de petrecere din Veneția, a mers și s-a aciuat într-un cuib de vultur, la Toledo. Asemenea bizantinilor care s-au agățat de stâncile de la Mystrá pentru a scăpa de urmăritori, tot astfel Theotokópoulos [«El Greco»] a mers și s-a stabilit la Toledo.