Mesajul noului Patriarh al Antiohiei, kir Ioan, cu ocazia Naşterii Domnului

Praznicul mântuitor [al Naşterii Domnului] are loc într-o vreme în care Biserica noastră trăieşte plecarea către Domnul a fericitului Patriarh Ignatie al IV-lea, cel care, cu grijă şi responsabilitate, a păstorit Biserica vreme de mai multe zeci de ani.

Amintirea Patriarhului va rămâne pentru totdeauna în inimile şi cugetele noastre. În acelaşi timp, el va fi veşnic lângă Dumnezeu, pe Care L-a slujit în vremea vieţuirii lui pământeşti.

De asemenea, praznicul [Naşterii Domnului] are loc într-o vreme în care Biserica noastră pătimeşte alături de popor suferinţele provocate de tulburările violente care se petrec în ţară.

Cu harul Sfântului Duh, fraţii ierarhi, membrii ai Sinodului, au ales pe smerenia mea ca urmaş al acestui mare ierarh adormit [întru Domnul].

În ciuda nevredniciei mele, încredinţarea mea întru Dumnezeu, întru voi şi întru tot trupul Bisericii, mă întăreşte şi mă face să nădăjduiesc în ajutorul lui Dumnezeu, Care ne va îngădui să trecem cu bine aceste necazuri şi să înaintăm spre o zi de mâine mai bună.

Petrecerea voastră ca popor viu al lui Dumnezeu întru aceste întâmplări dureroase ne-a lăsat în inimă un sentiment de siguranţă.

Acest lucru se vede din trei părţi: mai întâi, din iertăciunile date patriarhului; al doilea, din rugăciunea, postul şi nădejdea de care aţi dat dovadă în vremea aşteptării alegerii urmaşului său; al treilea şi ultimul, din bucuria, mângâierea şi pacea pe care le-aţi arătat după alegere. Toate acestea constituie motive de vă mulţumi, şi motive de nădejde şi mândrie faţă de trupul unit al Bisericii noastre.

Vedeţi cum Pruncul Care vine către noi, născut în peşteră şi urmând să se jertfească pentru noi, reamintindu-ne că e totdeauna împreună cu noi, vorbindu-ne şi poruncindu-ne să purtăm mesajul păcii şi al dragostei, poruncă pe care ne-a dat-o fiecăruia personal, dar şi lumii întregi.

El vine smerit la noi, bătând în poarta inimii noastre, voind să se nască înăuntrul nostru. Astfel, Crăciunul nu este doar aducerea aminte a evenimentului istoric al Naşterii lui Hristos din Fecioara Maria, în iesle, ci este mai degrabă invitaţia Lui de a Se naşte înăuntrul nostru. Această naştere se înfăptuieşte atunci când noi înşine căutăm nevinovăţia, urmând nevinovăţiei Fecioarei Maria.

Naşterea lui Hristos înăuntrul nostru trebuie să ne silească să fim consecvenţi învăţăturilor Lui şi să ne reînnoim făgăduinţele noastre, astfel încât Biserica Sa să fie fără zbârcitură şi fără vreo slăbiciune, pură şi împodobită cu Duhul Sfânt.

Astfel, vom înţelege că Biserica lui Hristos este maica noastră, iar păstorii şi credincioşii sunt chemaţi deopotrivă să fie apostolii lui Hristos şi să-i îndrume pe toţi fraţii Lui, din toată lumea, spre reconciliere şi încetarea violenţei, pentru ca să domnească pacea Sa.

Lumea nu se va convinge decât dacă va simţi că ucenicii lui Hristos Îl iubesc şi Îl slujesc.

Biserica este maica noastră. Fiecare dintre noi este o persoană importantă şi îşi are locul ei întru aceasta. Pastoraţia, ca îndatorire a păstorilor, este dreptul dumneavoastră.

Păstorul, la toate nivelurile pastoraţiei, trebuie să vă fie aproape şi să vă asculte problemele, încercând să vă ajute şi să vă răspundă la întrebări.

În paralel cu ascultarea de cuvintele lui Dumnezeu şi de încercarea continuă de a-i urma Lui, aveţi dreptul de a participa la găsirea de soluţii pentru problemele Bisericii, din moment ce toţi copiii, împreună cu tatăl lor, sunt preocupaţi, în comun, de viitorul familiei.

Destui dintre copiii Bisericii noastre sunt fără adăpost, părăsindu-şi casele lor şi trecând prin necazuri. Acum, în vreme de sărbătoare, datoria noastră, de fraţi, este aceea de a-i mângâia şi de a le sta alături, nu doar cu bani şi cu ajutor material, dar şi arătându-le dragoste şi compasiune.

Acum, în vreme de sărbătoare, poporul nostru întâmpină multe schimbări şi provocări, iar această lume se îndepărtează tot mai mult de sensurile tradiţionale, afundându-se în violenţă şi în patima consumului şi a egoismului, noile reguli ale vieţii ei.

Cheltuiala pe care am făcut-o pentru acest praznic al celui Sărman din Betleem constituie un semn vizibil, suficient pentru a ne face să înţelegem că şi noi urmăm aceleaşi reguli în viaţa noastră.

După cum ne-am obişnuit, facem schimb de daruri, urmându-i pe Magi atunci când au adus daruri Domnului; la fel trebuie să ne exprimăm dragostea şi faţă de Pruncul-Dumnezeu Care vine către noi.

Trebuie să dăm de mâncare celor înfometaţi, să-i vizităm pe cei bolnavi, să-i găzduim pe cei fără adăpost şi să oferim tot ce putem celor care au cu adevărat nevoie.

La fel, în vreme de sărbătoare, în ţara noastră mulţi se întreabă ce va mai urma. Fraţii mei, Pruncul din peşteră ni se adresează, zicând: „Nu vă temeţi, căci Eu sunt cu voi. Nu vă temeţi, pentru că sunteţi fraţi, chemaţi să vă ajutaţi şi să vă sprijiniţi unul pe celălalt. Nu vă temeţi, pentru că sunteţi locuitorii originari ai acestor locuri unde a voit Dumnezeu să vă naşteţi. Nu vă temeţi, pentru că aici aveţi fraţi care cred în dragoste şi în bună convieţuire. Nu vă temeţi, ca să nu se întărească inima voastră. Dimpotrivă, arătaţi tuturor bună creştere şi încredere desăvârşită în Dumnezeu, Care este dragoste. Fiţi apostoli ai împăcării şi apostoli ai dialogului”.

Sărbătorim acest praznic împreună cu fraţii noştri creştini, şi ne rugăm ca Dumnezeu să ne dăruiască mult dorita unire întru dialog. Fără această unire, lumea nu va crede despre Cuvânt că este, cu adevărat, trimis  de Tatăl.

Să prăznuim şi împreună cu fraţii noştri musulmani care slăvesc pe Domnul Hristos şi recunosc Naşterea Lui din Fecioara Maria după voia lui Dumnezeu. Sărbătorirea noastră va fi comună dacă reuşim împreună să purtăm dialogul vieţii, al împreună-vieţuirii şi al bunei înţelegeri întru cele care ne unesc ale credinţei şi ale vieţii de zi cu zi.

Fraţilor, închinaţi-vă înaintea Pruncului din iesle care a vrut să locuiască între voi. Aici aş vrea să-mi îndrept privirea către copiii noştri care ne privesc din toate părţile lumii, din Golful Persic, din Europa, din Australia şi din cele două Americi.

Vă aflaţi în inima mea încă de atunci de când v-am cunoscut în călătoriile mele şi v-am întâlnit în slujirea mea.

Cu adevărat, voi sunteţi întărirea apostolicităţii Antiohiei în ţările întru care locuiţi. Dragostea voastră faţă de Antiohia şi trăirea credinţei mă obligă astăzi, mai mult decât ieri, să unesc mâinile spre slujirea Bisericii şi spre mărturia vie a unirii şi a dragostei.

În acest fel, ne facem martori ai Domnului în lume, iar Biserica Antiohiei noastre rămâne credincioasă istoriei ei ce străluceşte cu lumina Sfinţilor şi a Mucenicilor. Nu există altă cale în afară de sfinţenie, singura care face totul posibil.

Vă trimit binecuvântare apostolească, dovedind că port pe fiecare din voi întru inima mea şi mă rog lui Dumnezeu să mă dovedească credincios slujitor al Său; să lucrăm împreună spre a Se slăvi Dumnezeu întru oamenii pe care Îi iubeşte şi în Biserica ce strigă numele Lui în lumea aceasta.

Din scaunul patriarhal din Damasc,
Ioan, Patriarh al Antiohiei