Național-socialism și Creștinism

Dar am împotriva ta faptul că lași pe femeia Izabela, care se zice pe sine proorociță, de învață și amăgește pe robii Mei (Apoc. 2,20)

Ne vedem pe noi înșine datori să începem articolul de față prin arătarea unui adevăr istoric dureros: marile culte creștine din Europa nu au reacționat în fața fascismului și a nazismului, în acea vreme în care deveniseră din simple curente ideologice, adevărate ideologii de stat. Nu L-au pus pe Hristos cel Răstignit mai presus de susținătorii lui Hitler și de zvastică, nici n-au pus cuvântul Evangheliei față în față cu discursurile pline de ură ale fasciștilor. Au tăcut, s-au alăturat acestora, și-au dat încuviințarea, fără a se opune. Aceasta a fost și va rămâne o pată de rușine pentru clerul creștin din vremea acelor ani funești. Nu (numai) clerul și administrația formează, însă, Biserica. Mai cu seamă, ea cuprinde sfinții și mucenicii din fiecare veac. Pe sângele mucenicilor ei a fost întemeiată și se va întemeia veșnic, iar creștinii care au mărturisit adevărul lui Hristos și au fost prigoniți, aruncați în temniță și omorâți de fasciști, sunt slava ei în aceste timpuri. Așa cum s-a petrecut întotdeauna în decursul istoriei, adevărul creștin a fost întărit prin curajul și mucenicia celor puțini.

Nici unul dintre cultele creștine nu vrea să își amintească astăzi de cei care au colaborat cu naziștii, nici nu acceptă, totodată, să primească, fără cercetarea adevărului, cererile timide de iertare adresate de membrii săi care i-au sprijinit pe aceştia. Toți, sau aproape toți, dacă luăm în calcul cazul aparte al cardinalului Stepinac, au fost nesocotiți și dați uitării. Și poate s-ar crede că în urma scoaterii la iveală a crimelor monstruoase săvârșite de fasciști în rândul minorităților populației civile și a Holocaustului în plinătatea sa, lumea creștină a tăiat definitv orice filiație ideologică sau afinitate pentru acesta. Pentru unii, însă, fascismul mai păstrează încă și acum un „miraj tainic”.

În ciuda spiritului său anticreștin înnăscut, fascismul își atrage adepți din rândul taberelor conservatoriste, trecând drept mișcare ce cultivă valori tradiționaliste și „divinizează” conceptul națiunii, și ca urmare, supra-eu-ul unui popor, atribuind merite subiectului social, doar pe baza simplei apartenențe la o anumită rasă. Pe aceste puncte se sprijină și ideile fixe, corespondente ale celor fasciste, propagate de o parte a ierarhiei bisericești, care trecând cu vederea valența general-umană a mesajului creștin și egalitatea absolută, pe care au vestit-o Hristos și ucenicii Săi, reiterează cursul istoriei și, într-un mod cu totul samavolnic, preferă să închidă Biserica între granițele statului-națiune, făcând-o să se îndrepte cu dușmănie împotriva străinului, a celui diferit. Iar în aceasta se vede tocmai contrazicerea și zădărnicirea identității creștine, cel puțin în cazul unui mădular întru cunoștință al Bisericii, în clipa în care îmbrățișează fascismul.

Când în 1933 fragila republică de Weimar a fost înlocuită de totalitarismul nazist, teoreticienii național-socialiști au încercat să construiască o mărturisire numită în chip mincinos creștină, ce urma să fie pusă în slujba aparatului de stat fascist. Principalele axe a ceea ce s-a numit „creștinism pozitiv” au desființat, esențialmente, principiile de bază ale credinței creștine, înlocuind-o cu un crez rasist, neo-păgân, care se slujea în aparență de numele lui Hristos. Obiectivele lor au vizat excluderea Vechiului Testament din rândul scrierilor creștine și „dez-evreizarea” Noului Testament (mai cu seamă Evanghelia după Matei și epistolele Sfântului Apostol Pavel), impunerea lui Adolf Hitler drept figura „mesianică” menită să înfăptuiască Reforma, identificarea lui Iisus ca aparținând rasei ariene și introducerea vechilor legende germane și a miturilor druizilor în încercarea de a înlocui elementele iudaice ale creștinismului.

Aceste teze, precum și înființarea „bisericii” naziste (Reichskirche) au stârnit reacția unui număr mic de clerici, teologi și credincioși germani, care au pus bazele Bisericii Mărturisitoare (Bekennende Kirche), în încercarea de a se opune politizării cultului protestante, sub patronajul fascismului. În Mărturisirea de Credință de la Barmen, întâistătătorii acestei biserici (Bekennende Kirche) notau: «Refuzăm dogma mincinoasă potrivit căreia Biserica, dând curs trufiei omenești, poate pune Cuvântul și lucrarea Domnului în slujirea oricăror dorințe arbirar alese, ambiții sau planuri”. Conducătorii acestei mici grupări creștine au fost trimiși în exil, închiși în tabere de concentrare, iar unii, până la încheierea războiului, au fost chiar și executați acolo. Dintre aceștia s-au remarcat, prin tăria lor sufletească, Karl Barth și „mărturisitorul” Dietrich Bonhoeffer. Dar, mai mult decât atât, chiar și recunoașterea ulterioară a rezistenței creștine nu a fost una deplină, din moment ce niciodată vina n-a fost aruncată asupra membrilor Bisericii, a poporului simplu, cel care respingând iubirea creștină, a iubit un „eu” metafizic, al națiunii sau al rasei.

Creștinismul poate fi adevărat doar când este ales, dăinuiește și este slujit cu o deplină libertate, fiind, totodată, insuflat de acea dragoste, pe care, „în bogate cuvinte elinești” a descris-o Sfântul Apostol Pavel. Orice altă formă a sa  poartă un nume mincinos, fiindcă murdărește chipul omului, ca al unuia creat din dragoste, și desființează accederea sa la împărtășirea de jertfa mântuitoare, plină de iubire a Cuvântului. Fascismul nu poate păși alături de această libertate a iubirii – nici de libertatea de exprimare și de conștiință – motiv pentru care nici nu poate fi creștin. Biserica este Trupul lui Hristos, când îi primește și îi îmbrățișează pe toți, după mărturia grăitoare a Sfinților Părinți, care chiar și pe cei care întru cunoștință rămân în afara sânului Bisericii, nu îi consideră vrăjmași, ci potențiale mădulare ale sale. Fascismul acționează, întotdeauna prin respingerea unui grup social, pe care îl prezintă drept „dușman”, pentru a stârni patimi și instincte de autoconservare și a-și aduna adepți. Biserica – cea adevărată și deplină – își îmbrățișează dușmanii, fascismul și-i construiește, iar apoi îi execută.

În idiomelos-ul de adâncă expresie lirică ce se cântă la scoaterea Sfântului Epitaf în Vinerea Mare, Iosif din Arimateea este înfățișat rugându-l pe Pilat să îi dea Trupul mort al lui Iisus cu următoarele cuvinte: „Dă-mi pe Acest străin, care încă din pruncie ca un străin a pribegit în lume. Dă-mi pe Acest Străin, pe Care, cei de același neam  urându-L, L-au omorât ca pe un străin” («Δος μοι τούτον τον ξένον, τον εκ βρέφους ως ξένον ξενωθέντα εν κόσμω. Δος μοι τούτον τον ξένον, ον ομόφυλοι, μισούντες θανατούσιν ως ξένον»). Primul străin în istoria creștinismului este  Însuși Hristos, Cel Care în viața Sa pământească a fost pribeag, prigonit, condamnat politic și a murit ca un făcător de fărădelegi pe cruce, vorbind despre „Împărăția” Sa unui tâlhar.

Străinul, „celălalt”, cel diferit, este o persoană sfântă în sânul organismul bisericesc viu. Este cel pe care comunitatea credincioșilor îl va ajuta și îl va îmbrățișa precum pe Hristos, după cuvintele Acestuia: „străin am fost și M-ați primit; gol am fost și M-ați îmbrăcat; bolnav am fost și M-ați cercetat; în temniță am fost și ați venit la Mine […] Adevărat zic vouă: Întrucât ați făcut unuia dintr-acești frați ai Mei prea mici, Mie Mi-ați făcut” (Mt. 25, 35-40). Se pot pune de acord această ajutorare și deschidere față de cel străin cu nețărmurita ură și violență, pe care le promovează fascismul?

Astăzi, când fascismul își face din nou apariția în spectrul social, arătându-se amenințător față de aproapele nostru, faţă de cel „împreună-om” cu noi, forurile de conducere ale Bisericilor nu trebuie să păstreze tăcerea. Repetarea greșelii din timpul perioadei interbelice și nepăsarea celor puși să fie păstori vor conduce la cumplita pierdere a oricărei considerații pentru întâistătătorii bisericești și poate, chiar și pentru creștinism. De altfel, Ortodoxia, religia majoritară în țara noastră, a fost slăvită când și-a unit cuvântul propovăduirii sale cu dreptatea celui slab, când a ales să fie prigonită pentru adevăr. Așa cum frumos descrie Phótis Kóntoglou într-una din istorisirile sale: „Atunci ortodoxia era asemenea acelei mame, pe care, în chinuri fiind, o doare mai mult sufletul pentru copii decât în vremea traiului nebrăzdat de suferințe. Iubirea adevărată este doar cea plină de durere; pe o astfel de iubire a întemeiat Hristos credința Sa cea dulce”.