Părinţi aghioriţi – Arhimandritul Spiridon Neoschitiotul

Privire panoramică asupra regiunii Nea Skiti

Prea vrednicul de cinstire părintele Spiridon nu a fost duhovnic şi monah doar pentru Nea Skiti, ci aproape întreg Sfântul Munte îl cerceta. Pentru fiecare athonit şi mirean închinător era omul iubirii, al bunătăţii. Prin simplitatea sa, prin purtarea şi grija părintească, era pentru toţi prieten, părinte şi frate.

Era darul lui Dumnezeu pentru mai multe Mănăstiri care, în timpul lui, reveniseră la sistemul chinovitic, având obşti tinere, şi care l-au luat ca povăţuitor, pe lângă egumen. El, datorită experienţei sale ascetice, bisericeşti şi sociale, a fost un stâlp de sprijin pentru tinerele sinodii aghiorite. Mănăstirile Grigoriu, Dionisiu, Simonos Petras, Xenofontos şi altele, îl pomenesc mereu şi-L slăvesc cu recunoştinţă pe Dumnezeu pentru acest dar făcut lor.

Nu am vrut ca acest om al lui Dumnezeu să plece dintre noi înainte de a închega un dialog cu el, care cu siguranţă va aprinde în viitorii cititori râvna duhovnicească şi va fi o povaţă pentru cei intraţi în arena luptelor ascetice.

– Părinte Spiridon, unde v-aţi născut şi ce vă amintiţi din anii copilăriei?

– M-am născut în satul Oreini din regiunea Akarnoniei în 1910. Numele meu de mirean a fost Dimitrie. Părinţii mei erau cucernici, mai ales mama. Am fost 14 fraţi, eram foarte săraci. În sat n-am văzut niciodată preot care să predice, iar Episcopul a fost doar o singură dată. Tata a părăsit familia când eram copil şi astfel am fost siliţi să lucrăm de foarte tineri. Lângă mine am avut un om puternic, unchi al fraţilor Papastratu şi care a fost pentru mine ca un părinte iubitor şi m-a ţinut ca pe fiul lui. Am trăit împreună 35 de ani. M-a iubit mult, iar înainte de a muri mi-a cerut să stau în dreapta trupului lui. M-a ajutat şi economic şi moral.

– Ce activitate duhovnicească şi socială aţi desfăşurat în lume?

– Cu ajutorul acestui om am lucrat ca şef de birou la Direcţia Poştei din Agrinio. După ce m-am aranjat cu slujba am putut să mă ocup mai pe îndelete de cele bisericeşti, cu slujirea diaconală. Astfel, am organizat Cateheze, Cercuri de Sfânta Scriptură, am predicat în duminici şi sărbători. De asemenea am preluat împreună cu încă câţiva Asociaţia Filantropică a Mitropoliei, adică azilul de bătrâni, orfelinatul, şcolile de meserii pentru băieţi şi fete. Paralel am împlinit şi toate cărăuşiile ce le avea de făcut „Mişcarea Creştină” din Agrinio pentru că nu aveam mulţi bani ca să plătim muncitori. Casa mi-am împărţit-o în camere foarte mici şi aşa o transformasem în cămin de băieţi. Copiii care stăteau acolo urmau un stagiu bisericesc pentru slujirea Bisericii. Am început cu 4 băieţi şi am ajuns la 14. Toţi erau hrăniţi, îmbrăcaţi şi studiau pe banii mei. În total, au ieşit din acel cămin 49 de oameni cu diplomă: preoţi – căsătoriţi şi ieromonahi –, avocaţi, profesori şi un procuror. Acesta din urmă se numeşte Gheorghe Masalis şi e atât de cucernic şi evlavios încât îi întrece şi pe clerici. Îşi exprimă recunoştinţa faţă de mine prin diferite modalităţi.

– Cum v-aţi hotărât să vă faceţi monah?

– Monah eram de mic copil. Îi spusesem de mic mamei mele: „Mamă, eu nu mă căsătoresc. Văd starea jalnică a societăţii şi mă voi face monah”. Ea stăruia să mă însor dar, când a sosit ceasul să moară, mi-a spus: „Îţi doresc să te faci monah şi nu vreau să văd altă femeie în casa asta”. I-am răspuns: „Să fii sigură nu numai că n-o să mai fie altă femeie aici, dar nici fiicele tale nu vor mai intra în camera mea”. Aveam 7 surori. Credeam că trăiesc ca un călugăr, dar călugăria nu se trăieşte în lume. Dacă am înţeles bine, călugăria corectă e cea de aici, din Sfântul Munte.

După ce mi-am împlinit toate îndatoririle legate de numeroasa mea familie, într-o seară am chemat pe ascuns un camion şi am încărcat toate lucrurile mele. Era cu neputinţă să plec ziua pentru că eram în legătură cu foarte multă lume şi Agrinio-ul mă iubea şi mă preţuia. Casa mea, de mare valoare, am dăruit-o la patru nepoţi de-ai mei, trei preoţi şi un teolog, iar în ziua următoare la 5 dimineaţa am plecat la Sfântul Munte.

– Ce amintiri ne puteţi relata despre Bătrânii Sfinţiei voastre?

– Stareţul chiliei „Sfântul Spiridon” din Nea Skiti, unde am venit şi am rămas, era arhimandritul Gavriil Levteriotis. L-am cunoscut ca duhovnic la Corint unde lucra înainte de a veni la Sfântul Munte. Eu eram, desigur, mirean. Părintele Gavriil era un om sfânt şi fin. La chilie am trăit împreună doar un an. Eu am venit după ce am stat 40 de ani la Agrinio, la vârsta de 55 de ani. Era anul 1965. în 1966 a adormit părintele Gavriil iar în 1969 am fost hirotonit preot de mitropolitul Calinic al Pellei şi Alopiei.

Stareţul meu mi-a arătat multă înţelegere şi iubire. Înainte de moarte mi-a spus:

– Astăzi să nu pui masa pentru că am să-ţi spun ceva. Peste două zile plec.

– Mergem la Tesalonic, părinte?

– Nu, plec în călătoria cea mare. Să te faci ieromonah, aşa cum ai dorit din tinereţe. Nu contează că eşti înaintat în vârstă. Să slujeşti în casa noastră şi Dumnezeu îţi va trimite obşte de fraţi.

Mi-a mai zis şi alte lucruri. Apoi s-a ridicat, a binecuvântat casa şi Schitul. I-a iertat pe toţi părinţii care-l supăraseră cu ceva. Apoi a zis:

– Hai acum să mâncăm.

În timp ce mâncam l-am văzut că se înroşise la faţă. I-am pus termometrul şi arăta 40°C. Mi-a zis:

– Sunt bine, nu te nelinişti.

– Hai totuşi părinte şi te întinde puţin.

Era vineri. S-a întins şi duminică după amiază îmi spune:

– Ridică-mă.

L-am ridicat. M-a binecuvântat şi a murit în braţele mele. Veşnică să-i fie pomenirea.

– Ce ispite mai mari aţi avut părinte Spiridon ca frate de mănăstire?

– La noi la chilie diavolul îmi făcea la început multă zarvă. Seara arunca pietre pe acoperiş, bătea la ferestre, la uşi, se auzeau paşi pe coridoare … Astfel de manifestări diavoleşti am mai experimentat şi la Agrinio, de aceea nu prea le băgam în seamă. L-am întrebat pe gheron Avramie, un bătrânel din vecini, ce-i cu pietrele şi cu zgomotele astea. Mi-a spus: „E de la diavol, părinte Spiridon. Să facem o priveghere şi se vor opri”. Într-adevăr, am făcut privegherea şi toate manifestările acelea diabolice s-au oprit.

Odată mă aflam în bisericuţa chiliei şi am simţit că cineva mă loveşte în picior. M-a durut foarte tare. M-am uitat şi nu era nimic în care să mă fi lovit. Altă dată am simţit cum mi se încolăceşte un şarpe pe picior. M-am împiedicat gata să cad, dar nu l-am văzut. Mulţi mi-au spus să plec din Athos, dar eu am răspuns că aici în schit voi muri. M-a supărat foarte mult inima. De aceea, potrivit cu porunca medicilor, urcam de două ori pe zi cele 400 de scări de la mare până la casa noastră.

– Care a fost cea mai mare bucurie a vieţii voastre?

– Dacă pentru mireni este căsătoria, pentru noi monahii este tunderea în schima cea mare. Pentru săvârşirea ei se opreşte Sfânta Liturghie şi se săvârşeşte tunderea noastră, a păcătoşilor.

– Ce sfaturi daţi fiilor duhovniceşti?

– Cu harul lui Dumnezeu am trei ieromonahi şi un monah în obştea chiliei. Le spun: „nu mă întrebaţi dacă trebuie să mâncaţi ceva în afară de masa de obşte, dar vreau să fiţi tot timpul în măsură să puteţi liturghisi. Adică să luaţi aminte la voi înşivă, la gânduri, la chestiunile de purtare, de morală, etc. Dumnezeu e pretutindeni şi ne vede”. Aşa că prin harul lui Dumnezeu toţi călugării mei sunt atenţi, luptători şi ascultători.

– Ce testament duhovnicesc lăsaţi urmaşilor dumneavoastră?

– Le-am spus următoarele: „barcă şi mular să nu cumpăraţi ca să nu vă fure din cele duhovniceşti şi din timpul pentru iconografie. Nu vă ocupaţi cu pescuitul. Aveţi bani? Cumpăraţi ceva peşti. Nu aveţi? Deschideţi o conservă cu sardele şi mâncaţi”. N-am venit aici, părinte, pentru mâncare. Eu din iubire pentru Hristos am renunţat şi la pensie.

– Care e semnul înaintării în rugăciune?

– Acest semn nu e vizibil pentru oricine. Îl ştie numai Dumnezeu şi omul. Dacă luptătorul desluşeşte că în el se petrece ceva bun, se smereşte atât de mult încât îşi vede şi mai mult neorânduiala, trecutul păcătos, gândurile şi dorinţele, se vede ca cel mai mare păcătos din lume.

– Monahii care nu au rugăciunea minţii îşi primejduiesc mântuirea?

– Nimeni nu se roagă cu picioarele. Toţi se roagă cu mintea. Cei care se laudă pe toate drumurile că au rugăciunea minţii nu sunt în toate minţile. De rugat trebuie să ne rugăm cu simplitate şi liber către Dumnezeu, Tatăl nostru. O bună carte despre rugăciune este cea a episcopului englez Timothey Ware. Inima nu trebuie forţată. Trebuie să faci rugăciunea liber. Fuge mintea? S-o readucem la locul ei. Aşa este. Fiecare om are şi moştenirile lui, neputinţele lui, reaua folosire a libertăţii lui. Nu-i poţi pune pe toţi într-o cutie.

– Cum putem dobândi frica lui Dumnezeu?

– Frica lui Dumnezeu nu înseamnă teroare, ci ascultare şi cinstire faţă de poruncile Lui. Frica se naşte în noi şi din simţirea păcătoşeniei noastre. Toţi oamenii suntem imorali şi păcătoşi pentru că nimeni nu se poate lăuda că nu i-a trecut prin minte vreun gând trupesc. Când simţim acest lucru ne chircim de zdrobire înaintea lui Dumnezeu. Nu trebuie să judecăm pe nimeni ca păcătos. Nădăjduim în mântuirea noastră doar în Sângele lui Hristos, Domnul nostru, care l-a vărsat pe Cruce.

– Monahul trebuie să facă milostenie ca şi mirenii?

– Cea mai mare milostenie a monahului este rugăciunea. Această milostenie nu o înţeleg toţi monahii. E nevoie de multă experienţă. Pe ce trece timpul, pe atâta ne dăm seama mai bine de vrednicia rugăciunii şi i ne dăruim cu râvnă. Ce vreau să spun e că „îndeletnicirea” de monah e dificilă, dar şi cea de creştin în lume.

– Cum poate monahul din chinovie să propăşească mai bine în virtute, dar şi ceilalţi monahi?

– Dacă învaţă bine să zică „blagosloviţi” (= iertaţi) şi „să fie blagoslovit”, atunci înseamnă că progresează. E un lucru greu pentru că se dărâmă egoismul, dar fără această luptă omul nu se eliberează de patimi.

– Cum poate monahul şi creştinul simplu să ajungă la pacea lăuntrică?

– Când un copil are nevoie de ceva aleargă la mămica lui. Ea îl ia în braţe, îl sărută, îi ascultă cu dragoste dorinţele iar copilul simte lângă ea pace şi siguranţă. Tot aşa şi noi, oriunde am fi, ori în chilie, ori pe drum, în maşină, etc. dacă vedem vreo tulburare, care sigur e de la diavolul, trebuie să alergăm cu smerenie la rugăciune, zicând: „Doamne, Tu le vezi pe toate, Tu cunoşti că sunt un păcătos …”.

– Care e rolul ispitelor în mântuirea omului?

– Ispitele sunt ceea ce este atletismul pentru tineri. Ele constituie prin îngăduinţa lui Dumnezeu o gimnastică a sufletului nostru pentru mântuirea sufletului nostru. Apostolul Pavel ne spune: „Dacă cineva nu se luptă după lege, nu ia cunună”. Dumnezeu îngăduie uneori până la groapă ispite şi gânduri rele fie ca să ne smerim, fie ca să învăţăm, fie ca să fim încercaţi. Oricum ar fi, toate sunt îngăduite pentru mântuirea sufletului nemuritor. De aceea omul nu trebuie să se neliniştească, ci să aibă răbdare şi să-i mulţumească lui Dumnezeu pentru tot ceea ce i se întâmplă în viaţă.

– Care e adevăratul monah sau creştin?

– Adevărat monah sau creştin e cel care încape în inima sa întreaga lume. Sunt aici în Sfântul Munte monahi care spun: „am venit aici pentru mântuirea mea”. Alţii zic: „eu mă rog şi mă interesez numai de ortodocşi, ceilalţi nu mă interesează”. Îi întreb: „De ce să nu ne rugăm ca Domnul să-i conducă la cunoaşterea adevărată de Dumnezeu şi pe cei din afara Ortodoxiei şi să le dea pocăinţă?”. Aşadar, inima monahului şi a creştinului trebuie să crească astfel încât, încet-încet, să cuprindă întreaga lume. Un astfel de monah Îl iubeşte cu siguranţă şi pe Dumnezeu.

– Cum vedeţi situaţia de astăzi a Sfântului Munte?

– Întotdeauna au existat oameni sfinţi precum şi neputinţe omeneşti. Dar din câte am auzit de la cei mai bătrâni, cea mai bună stare a Sfântului Munte e cea de azi. Aceasta deoarece tinerii care vin pentru călugărie au studii, sunt educaţi din familie, au o oarecare experienţă socială, citesc cuvântul lui Dumnezeu şi scrierile ascetice ale Părinţilor noştri.

– Unii cred că primirea vizitatorilor împiedică rugăciunea şi isihia monahului. Ce credeţi?

– Primirea de străini, cunoscută încă din Vechiul Testament, are atât de multe roade bune încât, de exemplu, Avraam s-a învrednicit să primească Însăşi Sfânta Treime. Seara a ieşit din cortul său şi privea, nu cumva o să zărească un vizitator ca să-l găzduiască.

Casa aceasta în care stăm am găsit-o primitoare de străini. Acest obicei îl continuăm şi acum. Uneori ne dăm jos şi din paturile noastre. Apoi e porunca lui Dumnezeu: „iubirea de străini urmaţi…”. Unii ne fac, desigur, şi neplăceri în camere şi la băi, dar ce să facem? Printre cei buni se vor întâmpla şi câţiva răi. Mare lucru, frate, primirea de străini.

– Ce ne puteţi spune despre starea de astăzi a societăţii?

– Societatea nu s-a stricat atât cât am putea crede. Din cât spovedesc în diferite oraşe ale Greciei, Tessalonic, Athena, Ioanina, Agrinio, Arnea ş.a. văd că există multe familii bune, sănătoase, tinere. Există încă mult aluat bun. Cei care bat drumurile nu exprimă totalitatea. Când a fost dusă, recent, icoana „Axioniţa” la Tessalonic un ziarist s-a demonizat pentru că a batjocorit în ziar credinţa şi evlavia ortodocşilor. Demonul a ieşit dintr-o îndrăcită şi a intrat în ziarist, ca pedeapsă dumnezeiască spre înţelepţirea multora.

– Ca duhovnic şi al mirenilor, ce poziţie luaţi faţă de divorţuri şi avorturi?

– Domnul ne învaţă în Evanghelie să-i îmbrăţişăm pe păcătoşi cu multă compătimire. La fel făceau Apostolii. Pentru diferite păcate Sfinţii Părinţi au dat diferite canoane, unele mai blânde, altele mai aspre, toate cu scopul mântuirii. Adică ne-au dat nişte măsuri înalte. Noi, ca duhovnici, cercetăm starea de pocăinţă a păcătosului. Dacă are pocăinţă adevărată, canonul n-o să-l mai ajute. Scopul canonului e unul pedagogic. Nu e esenţă. Noi îl ajutăm pe om să conştientizeze mărimea păcatului înaintea lui Dumnezeu, cât îşi vatămă sufletul şi trupul prin păcat. De aceea se poate vedea că şi figura celui ce păcătuieşte se schimbă.

Femeile care au făcut avorturi şi se pocăiesc trebuie să se reţină de la Sfânta Euharistie cel puţin un an.

– Cum trebuie să ne pregătim noi monahii pentru sfârşitul vieţii?

– Trebuie să ne obişnuim a ne gândi la moarte încă de acum. Să ne şi vedem deja în mormânt, ca să lepădăm astfel gândurile curviei deoarece chiar o zi de-ar fi viaţa noastră pe pământ, tot păcătoşi suntem. Pomenirea morţii ne fereşte de multe şi mari căderi şi mijloceşte pentru lucrările lui Dumnezeu.

– Cât de des trebuie să ne împărtăşim?

– Dacă poţi zilnic, fă-o, pentru că Sfânta Euharistie e un frâu duhovnicesc. M-am împărtăşit şi o să mă împărtăşesc. Cum o voi face dacă nu sunt pregătit şi curat? Astfel vei putea să alungi cu uşurinţă orice gând pentru că-ţi zici: „ieri m-am împărtăşit, mâine mă voi împărtăşi, trebuie să mă feresc de orice gând rău şi răutate”.

***

Mulţumim prea cuviosului părinte Spiridon pentru înţeleptele sale sfaturi şi pentru iubirea părintească pe care ne-a arătat-o în primii noştri paşi în viaţa monahală. Sfârşitul vieţii bătrânului duhovnic Spiridon a fost pecetluit după 10 luni de suferinţă în cumplita boală a cancerului care însă l-a pregătit în mod cuvios pentru adormirea sa în Domnul. 18 iunie 1990 a fost ultima sa zi pe acest pământ. De atunci trăieşte în ziua cea neînserată a lui Dumnezeu.

Veşnica ta pomenire, vrednicule de fericire Gheron Spiridon !

Sursa:
Monahul Damaschin Grigoriatul,
Părinţi athoniţi pe care i-am cunoscut,
Ed. Sf. Nectarie, Arad 2005