Părinţi aghioriţi – Gheron Clement Aghiaananitul

În primăvara lui 1987 am trecut pe la Sfânta Ana Mică şi m-am oprit la obştea Tomadeilor. Era perioada Paştilor, când monahii se vizitează între ei spre a-şi face urări de mântuire şi a se bucura împreună de marele fapt al Învierii Domnului Iisus Hristos. Cei doi ieromonahi ai chiliei, părintele Ciprian şi părin­tele Toma, m-au primit cu bucurie, împreună cu ceilalţi fraţi ai chiliei. Mi-au deschis bisericuţa ca să mă închin. Intrând, am întâlnit un monah robust şi foarte simplu, părintele Clement. Avea mâinile ridicate şi cânta, în mijlocul bisericuţei, „Hristos a înviat!” de mai multe ori.

Părintele Clement m-a poftit în salon şi acum am găsit prilejul să-l întreb pe acel monah o serie de lucruri.

– Părinte Clement, unde v-aţi născut?

– M-am născut în Thiva, la 1925. Părinţii mei au fost oameni simpli, de la ţară. Erau cucernici, mai ales mama. Mergea adesea la biserică şi la Mănăstirea „Schimbării la Faţă” din Sagmata. Mă lua şi pe mine cu ea. O auzeam cum se roagă: „Mântuitorule, păzeşte şi dă viaţă copilului meu, şi eu, să mor”. Într-un fel, mă afierosise acestei Mănăstiri, de aceea şi numele lumesc era Sotirios. A fost voia lui Dumnezeu să rămân orfan de la vârsta de 4 ani. Din înălţime, însă, mama mă acoperea cu rugăciunile ei. Când am crescut am făcut armata, în cea mai grea perioadă a poporului nostru, războiul civil.

– Cum v-aţi făcut călugăr?

– Ca soldat, vedeam zilnic moartea cu ochii. Adesea călcam peste cadavrele fraţilor mei greci. Ce lucru îngrozitor poate fi războiul civil, fraţilor! Fratele să ucidă pe frate. Vai şi amar! E urgia lui Dumnezeu. Am rugat-o atunci pe Maica Domnului: „Stăpână Sfântă, Născătoare de Dumnezeu, Maria, dacă voi trăi, mă călugăresc. Sfinte Nicolae, acope­ră-mă! Dacă voi fi rănit, să fiu rănit uşor. Decât să fiu rănit grav, mai bine să plec din viaţa aceasta, să nu sufăr nici eu, nici alţii împreună cu mine”. Dumnezeu însă m-a încercat foarte tare, pentru că mi-am rupt piciorul când am căzut între taberele celorlalţi. De atunci „am căzut” şi eu înaintea lui Dumnezeu şi mi-am adus aminte de Biserică.

După ce piciorul mi s-a făcut bine, deşi nu desăvârşit, pentru că şi acum şchiopătez, rudele au vrut să mă însoare. Eu nu voiam. A avut loc un mare scandal între ai mei şi rudele fetei. La un moment dat fratele ei s-a ridicat în mijlocul lor cu o secure în mână şi a zis că-i omoară pe toţi dacă se face căsătoria asta. Eu le-am spus: „Lăsaţi-mă, vreau să mă fac călugăr”. În cele din urmă toată povestea s-a risipit ca fumul, iar eu m-am suit la Mănăstirea Sagmata ca să mă călugăresc. Era în 1949. Pe atunci era egumen Părintele Grigorie, fost monah aghiorit. El m-a făcut rasofor. După 4 ani, în 1953, am plecat la Sfântul Munte.

– Unde aţi rămas la Sfântul Munte? Ce părinţi aţi cunoscut?

La început am rămas 4 ani la Nea Skiti şi apoi am venit aici, unde sunt acum, la Sfânta Ana. Stareţul care m-a făcut şi schimnic a fost Părintele Achindin. Era de la Chiliile din Provata. El mi-a relatat istoria unui ascet din Kalamata. Acest ascet se nevoia în patria lui cu post şi cu rugăciune, ca să omoare omul cel vechi. În 1910 a venit la Sfântul Munte ca să se odihnească duhovniceşte mai bine, după cum zicea. A mers încolo şi-ncoace, dar nicăieri nu i-a plăcut. Pe când stătea îngândurat, o Doamnă impunătoare l-a întrebat:

– La ce te gândeşti, tinere?

– Păi, uite, am venit aici şi nicăieri nu aflu odihnă.

– De ce? Şi casa aceasta e tot a mea (adică în cinstea Maicii Domnului) şi cealaltă de acolo tot a mea. Mergi într-una din ele şi te vei odihni.

Într-adevăr, tânărul monah a mers la prima casă pe care i-o arătase Maica Domnului. Acolo stăteau doi părinţi: părintele Grigorie şi părintele Cosma. Când a intrat, le-a spus:

– Blagosloviţi, părinţilor. Să am rugăciunea voastră. Am venit să mă spovedesc. Sunt din Kalamata şi vreau să mă stabilesc definitiv aici. Nu ştiam, însă, la care chilie să mă aşez. Atunci a apărut o Femeie care mi-a arătat casa voastră. Ea locuieşte aici?

– Ai aflat har, copile, fiindcă te-ai învrednicit să o vezi pe Împărăteasa cerului şi a pământului. Ea ne poartă de grijă tuturor aici şi va mijloci pentru mântuirea noastră. Rămâi cu noi şi pleacă-ţi capul sub jugul cel uşor al ascultării şi cu rugăciunile ei te vei mântui. Ce mâncăm noi, o să mănânci şi tu, şi ce-ţi vom spune să faci, să împlineşti. Dacă monahul învaţă două lucruri, „blagosloviţi” şi „să fie blagoslovit”, va înainta repede în virtute.

Cu adevărat, acel monah a înaintat repede. În trei ani a devenit schivnic şi după încă un an, Dumnezeu „l-a răpit” în paradis, găsindu-i pocăinţa desăvârşită.

O altă întâmplare s-a petrecut la Mănăstirea Sagmata cu foarte cuviosul monah Nicodim. Într-o seară au intrat hoţii în curtea Mănăstirii, vrând să fure cel mai frumos miel. Părintele Nicodim i-a auzit şi a coborât.

– Eee, ce fel oameni sunteţi şi ce căutaţi la ora asta?

– Părinte, am muls puţin lapte de capră şi ţi-am adus să bei.

– N-am nevoie de lapte, măi băieţi. Aseară au venit copiii lui Vasile şi mi-au adus tot felul de fructe.

– Ce fructe, părinte?

– Pepeni verzi şi galbeni, piersici, caise şi altele.

– Dar acum e iarnă, unde au găsit aşa ceva? Cu siguranţă că ne păcăleşti!

Părintele Nicodim însă nu le-a mai zis nimic şi le-a dat câte ceva de binecuvântare pentru osteneala lor de a fi venit la furat şi, fără să-i certe, le-a dat drumul. Ziua următoare doi fraţi l-au găsit pe părintele Nicodim întins, cu braţele încrucişate pe piept, în timp ce sufletul lui plecase în paradis. După ce a primit binecuvântarea fructelor a adormit liniştit în Domnul.

– Ce alte istorisiri mai ştiţi, părinte?

– Pe când eram mirean şi păşteam oile în păşunile din ţara mea, îmi amintesc că s-a petrecut o întâmplare pe care am tâlcuit-o abia după ce am ajuns monah la Sfânta Ana.

Într-o dimineaţă, după ce am muls oile, am dus laptele la lăptărie. Acolo aproape era şi gara şi mai multe femei aşteptau trenul. Între ele am văzut o femeie în vârstă de vreo 60 de ani, foarte frumoasă şi acoperită cu un batic. În picioare nu avea pantofi, ci picioarele îi erau bătucite de umblat desculţ. M‑am mirat şi mi-am zis: „Prima oară o văd pe mătuşica asta pe aici. Acum să fi coborât din munte? Are picioarele numai bătături. Poate că au lăsat-o pantofii pe drum şi a ajuns aici desculţă”. M-am repezit la un magazin şi am cumpărat o pereche de pantofi. I-am zis vânzătorului: „dă-mi o pereche de pantofi pentru mătuşica aceea desculţă”. Până atunci nu ştiam că milostenia e un lucru mare înaintea lui Dumnezeu. Sunt om simplu şi fără carte. Am plătit şi am dat pantofii cuiva ca să-i dea femeii. Ea i-a luat, s-a suit în tren, şi a ieşit la fereastră strigându-mi tare: „Pentru binele acesta pe care mi l-ai făcut o să vezi ce bine mare îţi voi face. Te voi duce într-o Gradină foarte frumoasă care are o poartă de fier. Şi să vrei să ieşi, n-o să mai poţi!”

Cine credeţi, părinţilor, că era acea femeie? Tocmai Sfânta Ana. Când am venit aici şi m-am închinat la icoana ei i-am recunoscut baticul şi hainele. Am înţeles cine a fost acea mătuşică şi despre ce Grădină vorbea. Am plâns de bucurie toată ziua. Nu am găsit cuvinte să mulţumesc Sfintei Ana. De aceea nici nu pot să plec de aici. Mulţi duhovnici şi stareţul meu mi-au spus: „Nu pleca de lângă păzitoarea ta. Rămâi până la moarte”.

– Sunteţi mulţumit, părinte, de viaţa monahală?

– Eee, cum să nu fiu? Dar ceea ce cer nu vine. Se pare că nu sunt vrednic sau că Dumnezeu ştie că nu trebuie să-mi plinească acea cerere.

– Cum să întâmpinăm ispitele, părinte?

– Cu răbdare şi să zicem: „Cum vrei Tu, Dumnezeul meu”. Mult mă luptă gândul să plec din chilia mea, da` unde să merg bătrân cum sunt? Atunci îmi zic în sine: „Hai să vedem, bre, omule. Eşti un fiu risipitor şi mincinos. Nu te-ai făgăduit la călugărie că vei rămâne în casa asta până la ultima suflare? Nu ai dat cu mâna ta foarfecele în mâna preotului ca să te tundă şi i-ai spus: «Aşa, cu ajutorul lui Dumnezeu, cinstite părinte»? Aşadar, unde vrei să mergi? Stai aici, altfel o să avem păţanii… Sfântul chiliei a luat făgăduinţa ta şi a dus-o înaintea tronului Stăpânului Hristos. Dacă nu va găsi sufletul tău aici, te va mântui Maica Domnului?”

– Aveţi nădejdi de mântuire?

– Cum să nu am! Am nădejde sigură, pentru că m-a binecuvântat Maica Domnului în Tino. Eram monah la Sagmata şi m-am dus de praznicul Maicii Domnului, 15 august, la Tino. Ascultă şi istorisirea asta ca să te minunezi de Măicuţa noastră şi de iubirea ei.

În seara aceea s-a arătat în chip minunat Născătoarea de Dumnezeu în Biserică. Eu însă n-am văzut-o. Stăteam lângă uşa de miazănoapte a altarului şi aud glasuri: „Maica Domnului, Maica Domnului”, iar din ochii oamenilor au început să curgă lacrimi ca râul. Eu cugetam că datorită păcatelor mele nu m-am învrednicit să o văd. În timp ce mă gândeam astfel s-a apropiat de mine un tânăr îmbrăcat în alb şi care strălucea de har şi frumuseţe. L-am întrebat înainte ca el să-mi vorbească: „Tu ai văzut-o pe Maica Domnului?” În loc să-mi răspundă m-a prins de mână şi, fără să-l întreb unde mă duce, l-am urmat printre femei şi copii. M-a dus în faţa icoanei Maicii Domnului şi mi-a arătat cu mâna spre un loc din pronaos unde era zugrăvită Maica Domnului. M-am uitat într-acolo şi am văzut o icoană veche a ei zugrăvită pe perete. Dintr-o dată, Preasfânta m-a binecuvântat, ca şi cum ar fi fost vie. Eu am îngheţat de frică. Mi-au paralizat picioarele şi-am strigat: „Cred, cred, Preasfânta mea Stăpână!” Femeile din preajmă au zis: „Vai şi amar dacă voi, călugării, nu credeţi”. Această binecuvântare a Maicii Domnului m-a întărit şi nu am căzut în păcate. Mulţi m-au luptat, şi oameni şi draci, dar această întâmplare mă întăreşte şi mă mişcă întotdeauna. Din păcate, însă, sunt nemulţumitor faţă de ea …

– Cum putem să trăim şi noi ceva din experienţele Sfinţilor, părinte Clement?

– Mai întâi trebuie să ne pocăim pentru păcatele noastre. Pocăinţa e un lucru mare pentru om pentru că nu se mai împleticeşte în păcate, cu răutatea şi cu lucruri mincinoase. Dacă te pocăieşti vrei să plângi neîncetat, iar mai apoi ajungi să cunoşti lucruri mari. Şi dacă simţi harul lui Dumnezeu, strigi: „Unde eşti, Hristoase al meu? Unde eşti, Maica Domnului, de ce m-ai părăsit?” Voi, tinerii, să-i cinstiţi pe cei mai bătrâni. Să nu iscodiţi ce face celălalt, ce fac mai marii, stareţul, sau cutare monah. În Ziua Judecăţii şi voi şi eu vom da răspuns pentru faptele, cuvintele şi gândurile noastre.

– Mai daţi-mi, Părinte Clement, un sfat pentru mântuire.

– Să faceţi ascultare faţă de cei mai mari. Când sunteţi trimişi afară, în lume, să mergeţi cu frică şi harul ascultării vă va acoperi. Să nu aveţi răutate. Dacă sunteţi calomniaţi, nu lăsaţi loc mâniei. Iertaţi pe toţi care vă vatămă şi vă judecă. Să plângeţi pentru voi înşivă, dacă puteţi, şi rugaţi-vă pentru vrăjmaşii voştri. Cine face ascultare acolo unde s-a călugărit, Sfântul Chiliei nu-l va lăsa să se piardă, pentru că e primul mijlocitor pe lângă Maica Domnului şi Dumnezeu. Noi, foarte adesea, greşim gândindu-ne că altundeva, chipurile, ne vom sfinţi mai uşor şi vom înainta în virtute. Fără răbdare pentru crucea pe care ne-a dat-o Hristos să o purtăm, pierdem această cruce şi binecuvântările pe care ea le poartă.

         Eu locuiesc acum singur în chilia mea. Pe cât pot, fac ascultare faţă de toţi părinţii Schitului. Îi ajut şi mă ajută. Iert pe toţi care mă batjocoresc şi mă ironizează. Fac ce pot. Om păcătos sunt şi eu. Faceţi şi voi ce puteţi şi Dumnezeu va fi întotdeau­na cu voi şi nu vă va părăsi.

– Vă mulţumim, Părinte Clement, pentru toate lucrurile minunate pe care ni le-aţi povestit. Să ne pomeniţi la rugăciune. Hristos a înviat!

– Adevărat a Înviat Domnul, copilul meu! Mergi cu Maica Domnului şi nu uita să-i ierţi pe cei care te critică, te calomniază şi te judecă.

– Să fie blagoslovit, părinte.

Sursa: Monahul Damaschin Grigoriatul, Părinţi athoniţi pe care i-am cunoscut, Ed. Sf. Nectarie, Arad 2005