Scurtă istorie a Smirnei – din antichitate, până în epoca bizantină

Smirna la început de secol XX – în fundal, colina Págos – astăzi «Katifé kalé» – şi castrul bizantin  (Arhivă foto: Pétros Mehtídis)

Vechile mituri leagă Smirna de amazoane, de lelegi, lidieni, de Tantal și de stabilirea etruscilor, originari din Asia Mică, în Italia. Numele orașului provine de la amazoana Smyrni. Se crede că la baza trimiterilor istorice la amazoanele din Asia Mică ar sta confuzia făcută de primii coloniști greci ai regiunii în ceea ce privește îmbrăcămintea hitiților. Mitul potrivit căruia Smirna se dorește a fi orașul-reședință al lui Tantal, cel care a atacat Troia-Ilium [gr. Ίlion] nu pare să aibă o atestare istorică, din moment ce  tradiția locală amintea de cetatea lui Tantal ca fiind situată mai spre vest, pe coasta muntelui Sípylos. Mai mult decât atât, vechea Smirnă descoperită în urma săpăturilor realizate de Institutul Britanic de Arheologie din Atena și de Universitatea din Ankara, sub conducerea lui John Cook și Ekrem Akurgal între 1948 – 1951, respectiv 1966 – 1993, nu reprezenta decât o așezare de mici dimensiuni în comparație cu Troia.

Săpăturile sistematice din periferia Smirnei, mai els cele din suburbia Bayrakli, au scos la iveală faze diferite de locuire, începând din mileniul 3 î.Hr. și ajungând până în epoca clasică. Așezarea, datând din mileniul 2 î.Hr., a avut legături atât cu civilizațiile din bazinul Mării Egee, cât și cu cele din platoul central anatolian. Se fac încă cercetări asupra denumirii sub care aceasta era eventual amintită în arhivele hitite și legătura pe care este posibil să o fi avut cu cele două basoreliefuri hitite localizate la câțiva kilometri de regiunea centrală.Potrivit obiectelor de ceramică descoperite, în jurul anului 1000 î.Hr. se stabilesc în regiune coloniștii eolieni.

În secolul al IX-lea î.Hr. așezarea va fi fortificată cu un zid puternic și va intra într-o fază de dezvoltare, numărând în secolul al VIII-lea î.Hr. aproximativ 450 de locuințe. Herodot amintește de cucerirea orașului de către colofonieni și de transformarea sa treptată în oraș ionian. În această perioadă locuitorii au legături comerciale cu insulele Hios și Lesbos (importul de vin), respectiv cu Corintul și Atena (ceramica protocorintică și ceramica de tip Dipylon). În secolul al VII-lea planul orașului se modifică, date fiind lucrările de mărire a templului zeiței Atena, prilej cu care orașul se va extinde, la rândul său, pe coasta învecinată. Templul Atenei datează cca. din anul 700 î.Hr. și este considerat a fi unul dintre cele mai vechi temple grecești din Asia Mică.

Ruinele Smirnei antice – în Agora

Smirna nu s-a distins prin întemeierea de colonii, fiind mai curând un oraș agrar, de mai mici dimensiuni în comparație cu orașul învecinat Kymi și cu cele ionice, de mai mare întindere, Efes, Erythré și Milet. Prima fază de locuire a Smirnei s-a încheiat în jurul anului 600 î.Hr., odată cu asedierea sa de către regele Alytáttis din Lidia. Herodot descrie modul în care s-au apărat locuitorii Smirnei, apărare de altfel cântată și de Mimnermus în imnele sale, în vreme ce armele găsite, deopotrivă ale lidienilor și smirnenilor, o atestă arheologic.

Douăzeci de ani mai târziu începe repopularea orașului, ce va cunoaște o dezvoltare rapidă, după cum dovedesc multele și bogatele sarcofage de Klazomenae, folosite în practica înhumării. Noua distrugere survenită la începutul secolului al V-lea î.Hr. pare să fie legată de neizbânda revoltei ioniene. În decursul secolului al V-lea î.Hr., Smirna va continua să fie unul dintre cele mai importante porturi din golful Hermaeos, dar nu va lua parte la alianța dintre Atena și insula Delos [v. Liga de la Delos]. Atestările arheologice dinaintea reîntemeierii Smirnei, ce a avut loc în secolul al IV-lea, arată un oraș înfloritor și dezmint informația oferită de Strabon, potrivit căreia Smirna „reunea o seamă de așezări rurale”. Aceste așezări sunt de găsit pe muntele Tmólos, unde se află, totodată, și templul zeiței Némesis amintit de Pausanias, cu statuile celor trei Grații, sculptate de Boúpalos.

Reîntemeierea orașului în timpul domniei lui Alexandru [cel Mare] ține de o tradiție locală menționată de Pausanias. Strabon o atribuie, dimpotrivă, lui Antígonos și Lysimach. Cele două tradiții converg sub premisa că Alexandru a pus la punct un plan de reconstrucție, pus ulterior în practică de succesorii săi. În orice caz, părăsirea „vechii Smirne” a avut loc în timpul stăpânirii lui Alexandru.

Rescrierea istoriei și a topografiei Smirnei în epoca elenistică și romană este mult mai puternică prin prisma izvoarelor istorice vechi față de săpăturile arheologice aferente unui oraș ce a cunoscut o dezvoltare extrem de rapidă. Singurele săpături efectuate au avut loc în anul 1930 la sud de muntele Págos, prilej cu care au fost descoperite piața publică (agorá) și templul lui Zeus. Smirna ajunsese să aibă o populație de 100.000 de locuitori, întinzându-se pe coasta muntelui Págos, mai spre vest, în regiunea portului, unde se înălțau templul Marii Mame [Zeița-Mamă], grânarul lui Hadrian și piața comercială. Cele două artere principale ale orașului, placate cu piatră, erau Hierá Hodós (Calea Sfântă) și Hrysós Hodós (Calea de Aur), orientate pe axa est-vest. Orașul era apărat de zidurile ridicate în timpul lui Lysimach, având trei porți de intrare și acropola pe coasta sudică a muntelui Págos. Fragmentar, zidul s-a păstrat până în secolul al XIX-lea, în acord cu relatările călătorilor apuseni ce au trecut prin aceste locuri. Câteva fragmente din teatrul ce datează din secolul al II-lea d.Hr. s-au păstrat chiar până în anii ’50 pe coasta nord-vestică a muntelui Págos. Pe baza puținelor informații puse la dispoziție de cercetări, s-a stabilit că acesta avea o capacitate de 16.000 de locuri.

În epoca bizantină, Smirna a devenit cel mai important port de pe coastele de vest ale Asiei Mici, după închiderea accesului maritim în Efes și în Milet prin aluviunile aduse de râurile Kayster [gr. Káystros] și Méandros. În ciuda refacerii zidurilor de către Arcadie și Heraclius, arabii conduși de Muawiya au jefuit orașul în anul 654 și l-au cucerit în 672/3. Constantin Porfirogenetul îl amintește ca oraș circumscris themei Thrakésion și reședință a themei Sámos. Orașul s-a aflat până în 1097 sub stăpânirea emirului selgiucid Çaka, care a condus o serie de invazii pe coastele și insulele învecinate. Edificiile de fortificație ale Smirnei erau acropola, situată pe coasta muntelui Págos, care a fost refăcută în timpul domniei lui Ioan Comnenul (1118-1143), „vechiul castru al Smirnei” și „fortul Sfântul Petru” care apăra zona portuară.

Smirna – Poarta cetăţii bizantine

Orașul a fost cucerit de turci în timpul emiratului de Aydın, în anul 1317. În 1344, flota cavalerilor ioaniți [Hospitallers, ospitalieri], a Veneției și a Ciprului recucerește orașul, asupra căruia își va menține stăpânirea până la distrugerea sa de către Timur Lenk, în 1402. Mihail Dukas descrie cu groază acest episod din istoria Smirnei: „Îndată după cucerirea acropolei, toți captivii, de ordinul câtorva mii cu tot cu femei și copii, au fost adunați într-un loc și conduși în fața lui Timur Lenk, care a dispus să li se taie capul tuturor. A construit, totodată, un turn, zidit din pietre și din capetele tăiate … așa încât fețele tuturor să fie îndreptate spre partea dinafară. Niciodată nu le-a mai fost dat oamenilor să vadă o batjocorire păgână atât de groaznică și de crudă” (Mihail Dukas, Byzantinotourkiki Istoria,  XVII, 4 traducere de Vr. Karalís). Abia după mulți ani Smirna își va reveni de pe urma acestei grozăvii.

 Βibliografie: J. M. Cook, The Greeks in the East (1962); J. M. Cook, Old Smyrna 1948- 1951 (B.S.A. 53-54); The Oxford Dictionary of Byzantium, OxfordUniversity Press, New York -Oxford, 1991; J. Dedeoglu,  Izmir Archaeological Museum (1993); P. Mehtídis, Ionia: I istoría, o politismós ke ta mnimeía ( Vánia, 2005)