Ciprul și disputele isihaste din secolul al XIV-lea

Curentele spirituale care s-au dezvoltat în Athos au influențat nu numai viața religioasă din Cipru, ci și centrele ortodoxe din bazinul mediteranean de Est (este vorba despre cele trei Patriarhii din Orientul Mijlociu: a Alexandriei, a Antiohiei și a Ierusalimului, și despre mănăstirea Sinai) și, prin extensie, și comunitățile creștine din aceste locuri. În contextul ideologic al iconoclasmului, patriarhiile Alexandriei, Antiohiei și Ierusalimului s-au aliat cu Mănăstirile athonite în lupta lor comună pentru apărarea icoanelor. În contextul ideologic al disputelor isihaste de la mijlocul secolului al XIV-lea, în Cipru au acționat anti-isihaști precum Geórgos Lapíthis, Athanásios Lependrinós și Yákinthos, arhiepiscopul Tesalonicului (1345-1346).

Conform tradiției, Lapíthis a purtat o serie de discuții filosofice cu regele Ciprului Hugo al IV-lea (1324-1359) și în paralel a avut o serie de contacte cu adversarii ideologici ai Sfântului Grigorie Palama, printre care îi amintim pe Varlaam de Calabria (1290-1348), Grigórios Akíndynos (1300-1348) și Nikifóros Grigorás (1295-1360). Trebuie menționată aici epistola trimisă de către monahul Iosif Kalothétou, susținător de-al lui Palama, și adresată «monahilor ciprioți care au venit din Cipru și cerând să afle ce au declarat cele două părți».

Elemente de bază ale concepțiilor spirituale despre monahism au fost incluse și în tipicurile mănăstirești. Tipicul Lavrei a influențat în mare măsură tipicurile mănăstirești alcătuite de Pávlos cel Nou din Muntele Látros (sec. IX), Níkon Mavrorítis (sec. X) și desigur Sfântul Neofit Zăvorâtul și Nílos de Tamasós, pentru Mănăstirea Maherás (începutul sec. XIII). Mai înainte, în ceea ce privește data Paștelui, monahii aghoriți valorificaseră argumentele lui Melétios Pigás, patriarhul Alexandriei (sec. XVI), a cărui lucrare a fost publicată de către comunitatea din Kariés, în anul 1924.

Biserica Ciprului a participat activ la combaterea ereziilor, fiind reprezentată la aproape toate Sinoadele Ecumenice de ierarhi importanți. Dintre aceștia îi amintim pe Sfântul Spiridon de Trimithoúnda, Ghelásios de Salamina și Chiril sau Kyriakós de Pafos, care au participat activ, mai ales primul, la lucrările primului Sinod Ecumenic. Dintre episcopii care au participat la celelalte Sinoade Ecumenice, îi menționăm pe următorii: Ioúlios de Pafos, Theópemptos de Trimithoúnda, Tíhon de Tamasós și Makários de Kítion – la al doilea Sinod, Ríghinos de Konstantía, Sapríkios de Pafos, Zínon de Koúrion și Evágrios de Sóli – la al treilea Sinod, Epifánios de Sóli, Sotír de Theodosianí, Epafróditos de Tamasós – la al patrulea Sinod, Theódoros de Trimithoúnda, Stratónikos de Sóli și Tíhon de Kítion – la al șaselea Sinod, Konstantínos de Konstantía, Spiridon de Kídri, Efstáthios de Sóli, Theódoros de Kítion, Geórgos de Trimithoúnda, Aléxandros de Amathoúnda și starețul Chiril – la al șaptelea Sinod Ecumenic.

Mulți dintre cei enumerați mai sus au luptat cu mult dinamism pentru apărarea dogmei ortodoxe, așa cum rezultă din actele Sinoadelor. De altfel, Epifanie al Ciprului, scriitorul uneia dintre cele mai importante lucrări patristice anti-eretice, Panárion, reprezintă un exemplu grăitor de cipriot care a luptat pentru apărarea Ortodoxiei.

Între 1191-1192, Cipru a căzut în mâinile cruciaților. Acest an a marcat începutul unei perioade foarte grea pentru Biserica Ortodoxă a Ciprului, care în esență a ținut până la mijlocul secolului XX. Încă din primii ani de ocupație occidentală, Biserica Romei a declanșat o puternică propagandă în detrimentul Ortodoxiei, cu scopul de a o subjuga Papei. Sugestivă din acest punct de vedere este reducerea numărului mitropoliilor la patru, precum și limitarea activității pastorale a acestora în afara orașelor, adică în zonele muntoase, cu precădere în zona lanțului muntos al Tróodosului. Ciprioții au protestat vehement împotriva acestor măsuri ale Bisericii latine, chiar cu prețul martirizării a treisprezece monahi ciprioți din Kantára (1231). Însă propaganda latină a avut parte și de susținători din rândul ciprioților, care au acceptat să colaboreze cu autoritățile politice și bisericești ale insulei. Cu alte cuvinte, s-a produs o scindare a ciprioților în anti-latini și pro-latini, între care există mereu o luptă aprigă pentru impunerea punctului de vedere.

În secolul XIV, Bizanțul a fost zguduit de disputele isihaste, al căror răsunet au ajuns până în Cipru. În realitate, disputele acestea se datorau diferenței de premise dintre Teologia patristică răsăriteană și Teologia scolastică apuseană. În vremea aceea, așa cum am spus mai devreme, ciprioții erau divizați în două tabere: prima era de partea Occidentului, în care își puseseră speranțele că îi vor ajuta în lupta împotriva turcilor musulmani și în cultivarea cunoștințelor filosofice și teologice, iar a doua rămânea fidelă tradiției Sinoadelor ecumenice și a Sfinților Părinți. Centrul Isihasmului era Sfântul Munte, cu care Cipru avea strânse legături, mai ales datorită monahilor aghioriți care vizitau destul de frecvent această insulă. Un exemplu sugestiv este cel al cuviosului Sava Vatopedinul, care a ajuns în Cipru în jurul anului 1309, unde a rămas mulți ani, câștigând respectul și cinstea localnicilor. Viața sa, scrisă de către patriarhul isihast al Constatinopolului, Filótheos Kókkinos, constituie un izvor prețios, care ne informează cu privire la modul în care au fost tratați «latinii», adică cuceritorii apuseni ai insulei de către ortodocși, dar și la comportamentul samavolnic al acestora (suveranilor latini) față de ciprioții locali.

Cu siguranță, prezența în insulă a occidentalilor consolida poziția adversarilor isihaștilor. Cei mai cunoscuți ciprioți anti-isihaști sunt: Geórgos Lapíthis, Athanásios Lependrinós, Yákinthos, arhiepiscopul Tesalonicului, Vartholoméos, Kosmás, Vlásios și Léontas. Dintre aceștia, cel mai cunoscut este Geórgos Lapíthis, care avea intrare la regele Ciprului, Oúgos al IV-lea (1324-1359) și era prieten cu principalii adversari ai Sfântului Grigorie Palama: Varlaam de Calabria, Grigórios Akíndynos și Nikifóros Grigorás. Ultimul face dese referiri la Lapíthis în câteva capitole ale lucrării sale, Istoria Romană. De asemenea, anti-isihaștii corespondau destul de frecvent cu Lapíthis, căruia îi trimiteau și diverse texte pentru informarea și influențarea ciprioților.

Athanásios Lependrinós era colaboratorul și apropiatul lui Lapíthis. Yákinthos, arhiepiscopul Tesalonicului, a jucat un rol decisiv în implicarea Ciprului în disputele isihaste. Acesta avea tendințe papiste încă înainte de a pleca din Cipru spre Constantinopol. Prin urmare, era încă de pe atunci împotriva lui Palama. Ca arhiepiscop al Tesalonicului (1345-1346), bucurându-se și de sprijinul autorităților politice, și-a manifestat fățiș antipatia față de isihaști. După moartea sa, pe tronul Bisericii din Tesalonic a urcat însuși Sfântul Grigorie Palama.

Gruparea anti-palamită a intelectualilor ciprioți avea posibilitatea de a influența o mare parte a poporului, mai ales pe cei din mediul urban, între care se numărau și mulți clerici cu funcții mari. Extrem de sugestivă este mărturia care reiese din epistola lui Nikifóros Grigorás către Kírillos de Sídi, despre un anumit arhiereu, probabil Ioachim I de Soléa, care era un adept fidel al anti-palamismului. În Cipru, anti-palamismul a înflorit și cu ajutorul regelui Oúgos al IV-lea. În 1345, același Grigorás a scris o epistolă către acesta, în care îl felicita pentru că nu s-a alăturat isihaștilor. Acest lucru denotă faptul că probabil au existat tentative din partea isihaștilor de a-l convinge pe rege să li se alăture, însă fără rezultat. Curtea lui Oúgos era predominată de anti-isihaști. Se pare că însuși regele l-a influențat în acest sens și pe patriarhul Antiohiei Ignátios II, care în anul 1359 se afla în Cipru. Așadar, în perioada domniei sale, Cipru a fost un spațiu de liberă circulație și activitate pentru anti-isihaști. Asta explică cum au putut Varlaam de Calabria, Grigórios Akíndynos, Nikifóros Grigorás și alții să corespondeze în mod liber cu adepții lor din această insulă și cum au poposit pe aceste meleaguri Agathánghelos Kallistrátou (ucenicul lui Grigorás), Arsénios, episcopul Tirului, Theódoros, episcopul de Atonémi, Kírillos de Sídi și alții.

Prezența numeroasă și puternică în insulă a anti-isihaștilor a stârnit protestele grupării isihaste, care, întrezărind primejdia în care se afla Ortodoxia și unitatea Bisericii din acest loc, au făcut unele demersuri (atât cât le permitea contextul politic), cu scopul de a sprijini și promova tradiția autentică a Răsăritului. Numărul mare de figuri ascetice care trăiau în acea vreme a contribuit decisiv la întărirea ortodocșilor. Sugestiv în acest sens este exemplul cuviosului Grigorie Sinaitul, care a poposit în Cipru după eliberarea sa de sub dominația turcească. Acesta a fost inițiat în tainele ascezei de către un bătrân ascet care trăia pe aceste meleaguri.

Pericolul acaparării complete a insulei de către anti-isihaști i-a mobilizat pe creștinii din Constantinopol, care au decis să facă demersuri pentru a schimba situația gravă de acolo. Astfel atât împăratul Ioánnis Kantakouzinós al VI-lea, cât și patriarhul Kállistos I au scris o serie de epistole către creștinii din Cipru, prin care – în mod sistematic și cu argumente puternice – au încercat să-i întărească în credință. Mai exact, patriarhul Kállistos îi sfătuiește să nu se lase ademeniți de demersurile viclene ale vrăjmașilor dreptei credințe, să evite învățătura eretică a lui Varlaam, a lui Akíndynos și a celorlalți anti-isihaști și le recomandă să-i primească înapoi pe cei care – fie temându-se de măsurile autorităților politice, fie influențați fiind de argumentele anti-isihaștilor – au fost ademeniți în capcana acestora și să-i îmbrățișeze ca pe niște fii autentici ai Bisericii. Intervenția împăratului și a patriarhului a avut efecte pozitive. Spre sfârșitul secolului al XIV-lea, încet încet mulți ciprioți s-au întors împotriva anti-isihaștilor. Chiar și Geórgos Lapíthis a fost nevoit să se lepede de convigerile sale și să împărtășească concepțiile palamite.

Un rol decisiv în acest demers l-a jucat epistola lui Iosif Kalothétou, scrisă între anii 1345-1346, și adresată «monahilor ciprioți care au venit din Cipru, cerând să afle ce au declarat cele două părți». Interesul monahilor ciprioți nu era întâmplător, ci se datora în mare parte dificultăților pe care le crease în Cipru ocupația latină. Astfel, monahii aceștia, dimpreună cu membrii clerului local, și-au asumat misiunea de a-i sprijini pe creștinii ortodocși și de a păzi dogmele nealterate. Așadar atât presiunile venite din partea cuceritorilor apuseni, cât și activitatea intelectualilor ciprioți anti-isihaști au provocat reacția monahilor și clericilor tradiționaliști, care au luptat pentru a-i convinge pe ortodocși să rămână neclintiți în credința răsăriteană străbună. În această luptă grea au avut un aliat puternic: neclintirea și puterea ciprioților simpli de a rezista sub orice condiții de asuprire și de a rămâne credincioși predaniei primite de la sfinții lor.

Demn de menționat aici este exemplul lui Ioánnis Mantzás, episcop de Karpasía, Konstantía și Ammóhostos, care s-a conformat sfaturilor pe care i le-a scris într-o epistolă de-a sa (1369-1370) împăratul monah Ioánnis-Ioásaf Kantakouzinós și prin care îl îndemna să lupte pentru apărarea Ortodoxiei.

În concluzie, putem spune că Cipru, deși departe de centrele evenimentelor (Sfântul Munte, Constantinopol), a primit mesajul curentului isihast. În ciuda presiunilor exercitate de autoritățile politice și de anumiți intelectuali, a păstrat credința nealterată, așa cum au predat-o și au trăit-o monahii aghioriți. Acest fapt reprezintă încă un exemplu al legăturii armonioase care exista între cele două spații.

Sursa: Venizélos Hristoforídis, Oi isyhastikés erídes katá ton 14 aióna, Epíkentro, Tesalonic 2005