Copii, părinți, bunici – II

În cartea intitulată «Părinți și copii», părintele Filótheos Fáros și părintele Stávros Konifás menționează că perioada căsniciei poate fi împărțită în trei etape în ceea ce privește relația soților cu părinții lor, subliniind totodată diferitele forme pe care le poate lua dependența de părinți.

Prima etapă cuprinde primii ani de căsnicie, când noul cuplu încearcă să dobândească o anumită autonomie, însă continuă să depindă în mare măsură de părinți, mai ales din punct de vedere financiar. De obicei, dependența economică atrage cu sine și o anumită dependență sentimentală, fapt care nu permite maturizarea deplină a noilor părinți și consolidarea încrederii în sine în cadrul noului lor rol. Desigur, problemele sunt cu mult mai complicate în cazul în care aceștia locuiesc cu părinții lor.

A doua etapă a legăturilor noului cuplu cu familiile din care provin începe atunci când noul cuplu dobândește copii. Nu de puține ori, responsabilitatea principală în ceea ce privește creșterea acestora revine bunicilor, cu sau fără consimțământul părinților. Astfel, pe de o parte bunicii sunt bucuroși că și-au găsit o nouă preocupare care îi scapă de plictiseala provocată de lipsa de activitate (ca pensionari, nu prea au cu ce să-și umple timpul, mai ales dacă relația dintre ei s-a mai răcit), iar pe de altă parte, părinții se bucură că au mai mult timp liber la dispoziție pentru satisfacerea nevoilor personale atât în cadrul domeniului lor profesional, cât și a altor domenii de interes personal. În tot acest timp, copiii cresc alături de persoane necorespunzătoare rolului de părinte, de obicei într-un mediu în care li se permit foarte multe, fiind dominați de un accentuat sentiment de mânie la adresa părinților lor, care i-au părăsit din punct de vedere afectiv.

Părinții lui Iannis, trăind într-o relație de dependență față de părinții lor încă din primii ani de căsnicie, au continuat să depindă de aceștia și după nașterea copilului, chiar într-o măsură mai mare, fapt care i-a determinat să se simtă neputincioși și incapabili să-și asume responsabilitățile și autoritatea pe care le-o conferea rolul de părinte. Astfel, intraseră într-un cerc vicios de conflicte cu părinții lor, ciocniri care semănau cu certuri între minori, iar nu între oameni maturi. Desigur, într-un final, părinții ajungeau în punctul de a tolera prezența și rolul părinților lor, dar mai grav este faptul că prin aceasta își neglijau copilul, care îi enerva și îi dezamăgea.

A treia etapă din cadrul relației noului cuplu cu părinții lor este atunci când părinții îmbătrânesc și deseori devin incapabili să aibă grijă de ei înșiși, mai ales dacă sunt și bolnavi. Acest lucru constituie un pretext perfect pentru a se consolida o relație de dependență, care va continua până la moartea părinților și care acoperă nu numai necesitățile reale ale celor în vârstă, ci și necesitatea de dependență sentimentală față de copiii lor.

Prin urmare, tânărul cuplu trebuie să se «dezlipească» de părinți, păstrând însă o relație echilibrată cu ei. De aceea, Sfântul Apostol Pavel pune atât de mare accent pe porunca divină conform căreia «va lăsa omul pe tatăl său și pe mama sa și se va alipi de femeia sa» (Efes. 5, 31). Verbul «a lăsa» înseamnă a părăsi pe cineva, înseamnă să lași pe cineva în urma ta și să pleci, să te îndepărtezi de acela. De asemenea, verbul «a se alipi» înseamnă a deveni una cu celălalt, a i te dedica în întregime. Pe de altă parte, în slujba Cununiei se accentuează faptul că «rugăciunile părinților sprijină temeliile caselor (copiilor)».

În consecință, se pot pune următoarele întrebări: cum se poate reuși acest lucru, adică să-i tratăm pe părinții noștri și pe părinții partenerului nostru de viață ca pe niște adevărate persoane unice, care îndeplinesc mai multe roluri, și să ne bucurăm de prezența lor? Cum putem să ne exprimăm dorințele și să ne împărtășim sentimentele, fără ca acest lucru să vatăme relația noastră? Cum putem să dezvoltăm relații sănătoase cu toți membrii familiei, fără să ne pricopsim cu relații de dependență față de familiile de proveniență?

În viața de zi cu zi putem vedea familii pentru care condițiile de mai sus sunt de la sine înțelese, de obicei pentru că oamenii care aparțin generației anterioare trăiesc o viață personală satisfăcătoare și și-au crescut copiii (adulții de azi) în așa fel încât să existe o relație sănătoasă între ei.

De cealaltă parte însă, întâlnim și cazuri în care dependența este considerată condiția iubirii și a relației de calitate dintre părinți, cu toate probleme care decurg din aceasta. Ce poate face tânărul cuplu în aceste condiții, adică dacă sesizează că viața lor nu este fericită în condițiile date? Ca specialiști în problemele de sănătate psihică, suntem de părere că omul, pentru a trăi cât mai corect, trebuie să aibă un nivel satisfăcător de autocunoaștere. Aceasta ne informează în orice moment referitor la cum ne simțim noi și cei din jurul nostru, din ce motive avem cutare sentimente și cum putem să le valorificăm în așa fel încât să stimulăm o mai bună comunicare cu cei de lângă noi.

Cu cât ne cunoaște mai bine pe noi înșine și pe cei dragi nouă, între care cu siguranță că se numără și părinții noștri, cu atât mai bine vom putea interpreta eventualele tendințe de dependență care pot apărea pe parcurs, găsind soluțiile ideale pentru a le contracara. Autonomia față de părinți poate fi înfăptuită păstrând sentimentele de iubire, înțelegere și prețuire față de persoana lor, indiferent dacă aceștia sunt în măsură să facă același lucru.

Sursa: Virginia Satir, Πλάθοντας ανθρώπους (Zidind oameni), ed. Kédros; Pr. Filótheos Fáros, pr. Stávros Konifás, Γονείς και Παιδιά (Părinți și copii), ed. Akrítas.