Cuvânt despre lucrarea monahismului

1. Când mintea şi închipuirea omului se îndepărtează de imaginile şi înrâuririle lumii celei din afară şi se adună întru cele dinăuntru, atunci se întoarce către sine, adică se face una cu modul de cugetare care îi este propriu şi care este cu totul altul decât acela pe care îl dobândesc cei care se desfătează de lucrurile cele din afară. Cugetarea celor din afară nu este firească, ci împotriva firii. Şi când omul se îndepărtează de cele din afară, atunci acest mod adevărat şi firesc de cugetare, care este o parte a fiinţei lui, este condus către rugăciune şi se alipeşte de aceasta. Prin rugăciune, omul ajunge să cunoască pe Dumnezeu cu toată puterea dragostei şi cu toată pornirea de a-L iubi pe care o simte. Şi când se întâmplă aceasta, orice dorinţă carnală şi păcătoasă se îndepărtează şi orice simţire dintre cele care duc la păcat şi se împotrivesc legii Duhului prin înrobirea acesteia faţă de plăcerea păcătoasă încetează să se mai mişte şi să îl mai tulbure. Şi încă şi aceste frumuseţi fireşti ale pământului îi apar serbede, dezgustătoare şi fără de miez. Iarasta se întâmplă pentru următoarea pricină: pentru că, de vreme ce sufletul pune pe un loc secundar şi îşi întoarce spatele de la lucrurile carnale, de la toate câte au legătură cu trupul, atunci şi mintea, liberă de orice legătură pământească, aleargă după frumuseţea lui Hristos, ca şi cum ar fi înrobită de El, şi Îl urmează oferindu-I în dar faptele de virtute, de evlavie şi curăţie, nu doar ale trupului, ci şi ale raţiunii, adică ale gândirii, câtă vreme sufletul psalmodiază şi spune: „aduce-se-vor Împăratului fecioare în urma ei, prietenele ei se vor aduce ţie” (Psalmul 44:16), după cum spune psalmistul. Pe Hristos, de asemenea, prin puterea reprezentării, Îl vede şi spune, dimpreună cu David: „Văzut-am mai înainte pe Domnul înaintea mea pururea, că de-a dreapta mea este ca să nu mă clatin” (Psalmul 15:8). De El, de Hristos, s-a alipit cu toată dragostea şi îşi arată adorarea prin aceste cuvinte: Doamne, orice dorire a mea este după voia Ta. Şi către Hristos are îndreptate privirile şi Îi spune: „Ochii mei sunt pururea spre Domnul” (Psalmul 24:16) şi spre nimeni altul. Cu Hristos vorbeşte pe limba sfintei rugăciuni, simţind mulţumire prin dulceaţa pe care o încearcă (…). Pentru că Domnul, după ce a primit împreună-glăsuirea pe care omul o începe cu El prin rugăciune, fie pentru că omul doreşte să îşi arate dragostea, fie să Îi pomenească numele, fie şi pentru a cere ajutorul Lui, dăruieşte omului în dar acea bucurie a sufletului care nu se poate grăi, nici descrie. Şi asta se petrece pentru prea simplul motiv că sufletul, prin aceea că îşi aduce aminte de Dumnezeu în ceasul vorbirii cu El, în ceasul rugăciunii, primeşte de la El ca dar bucuria sufletească, precum scrie şi psalmistul: „adusu-mi-am aminte de Dumnezeu şi îndată am simţit dulceaţă şi mângâiere” (Ps. 76, 3).

2. Fugi de orice legătură a simţurilor care duce la păcat şi atunci, îndată, va înceta şi se va face nefolositoare orice plăcere care ne vine de la lucrurile materialnice şi simţite. Evită chiar şi să te gândeşti la toate cele care stârnesc în lăuntrul tău o dulceaţă păcătoasă, şi atunci, îndată, vei scăpa de martiriul pe care mintea îl îndură de la gândurile ruşinoase. Atunci când mintea rămâne fără de închipuiri păcătoase, pentru că nu încuviinţează să fie definită şi pecetluită de ceea ce aduce plăcerea păcătoasă ori de gândurile rele care nasc în minte dorinţele păcătoase, atunci ea rămâne într-o stare de simplitate, adică fără multe strădanii rămâne indiferentă la atacurile vrăjmaşului şi se ţine departe de păcat. Acum, această stare care îl face pe om să se ridice mai presus de toate cele care pot deveni obiect al simţului sau al intelectului, îl ajută mult să izbândească să îşi îndrepte toată cugetarea către Dumnezeu. Către Dumnezeu şi către nimeni altul, de vreme ce neîncetat are în minte Numele Domnului şi în tăcere îl rosteşte, întocmai cum face un copilaş faţă de tatăl său. (…) Şi întocmai lui Adam care a fost plăsmuit de Mâna lui Dumnezeu, prin suflarea dumnezeieştii răsuflări din pământesc a devenit suflet viu, la fel se întâmplă şi cu mintea omului. Pentru că mintea, după ce mai înainte va fi fost plăsmuită după cuviinţă – primeşte forma pe care i-o dă cultivarea duhovnicească – prin virtuţi şi prin neîncetatele chemări ale Domnului care se vor face cu inima şi raţiunea curate şi cu bună dispoziţie, suferă și ea o dumnezeiască transfigurare, o schimbare care este cerească şi dumnezeiască şi care are ca manifestare şi rezultat primirea unei noi vieți, duhovniceși, şi înaintarea către îndumnezeire, pentru că de-acum cunoaşte şi iubeşte pe Dumnezeu.

3. Dacă izbuteşti şi te retragi din orice dorinţă a lucrurilor pământeşti, prin neîncetata îndeletnicire cu sfânta şi sfinţita lucrare a rugăciunii şi faci să adoarmă în tine şi să moară şi să cadă în somn orice altă grijă care nu ţinteşte către Dumnezeu şi te sprijini doar pe pomenirea lui Dumnezeu, atunci dragostea lui Dumnezeu va sta alături de tine ca să te sprijine – întocmai cum s-a întâmplat cu Adam, care, deşi la început era singur, apoi a dobândit alături de el pre Eva, spre ajutor și sprijin. Pentru că acel strigăt care iese din lăuntrul nostru atunci când ne rugăm cu bună şi sfântă dispoziţie, ne aduce în dar dumnezeiasca dragoste. Şi iarăşi o spun, dumnezeiasca dragoste, la rândul ei, scoate mintea din somnu-i adânc pentru a-i arăta cele întunecate şi ascunse, care pentru mulţi rămân acoperite de vălul umbros al neştiinţei. Mintea, după ce se face una cu iubirea lui Dumnezeu, primeşte, ca rod al acestei legături, dumnezeiasca înţelepciune, adică putinţa de a înţelege tainele cereşti. Şi cu ajutorul acestei dumnezeieşti înţelepciuni învaţă şi propovăduieşte tainele cele negrăite şi minunate ale cerului. Acum, oare cum se tâlcuieşte aceasta? Dacă ne gândim că Dumnezeu Cuvântul, îndată ce îl aude pe omul care se roagă cu inimă curată că Îl cheamă prin cuvinte pe care doar El le înţelege, îndepărtează din minte conţinutul de până atunci al acesteia, care era comun tuturor celorlalţi oameni şi, în locul acestei minţi comune, îi dăruieşte cunoaşterea unică şi dumnezeiască, aşa cum, mai mult sau mai puţin, s-a petrecut şi cu Adam, căruia Dumnezeu i-a scos o parte din sine, adică o coastă, şi în locul acesteia i-a dăruit-o pe Eva. Încă mai mult, împlinind omul buna pornire a minţii, îi dă acestuia ca dar virtutea şi iubirea care este întreagă lumină şi o pune alături de mintea care a rămas în uimire, de vreme ce pentru minte a adormit şi a murit orice dorinţă pământească. Aşadar, această dragoste ni se înfăţişează şi joacă rolul însemnat al ajutorului pentru mintea care s-a eliberat de orice grijă iraţională faţă de lucrurile materiale. De aceea şi face în aşa fel încât mintea să privegheze cu gândire curată, ca să audă cuvintele înţelepciunii lui Dumnezeu. După ce, aşadar, se întâmplă aceasta, atunci mintea, îndreptând către dragoste atenţia sa şi simţind mare bucurie sufletească şi mulţumire duhovnicească, dobândeşte putinţa de a descrie în cuvinte celorlalţi oameni înţelesurile ascunse şi tainice ale virtuţilor şi lucrările nevăzute ale dumnezeieştii cunoaşteri.

4. Să te ţii departe de toate lucrurile simţite şi materialnice şi lasă de-o parte legea trupului, şi atunci legea duhovnicească se va înscrie în cugetarea ta. Pentru că, asemenea aceluia care trăieşte după poruncile Duhului – şi nu slăbeşte înaintea celor pământeşti şi nu se bucură de nici o dorinţă a cărnii, după cum spune dumnezeiescul Apostol – la fel şi acela care se îndepărtează de simţuri şi de lucrurile simţite, adică de carne şi de lume, treptat începe să trăiască după Duh, să trăiască adică viaţă duhovnicească, şi să cugete cele ale Duhului. Şi iarăşi zic, această izbândă o poţi găsi consemnată şi în Sfânta Scriptură şi să fii învăţat de aceasta, aducându-ţi aminte de viaţa pe care o trăiau în Rai oamenii cei-întâi-zidiţi înainte de a păcătui şi de a fi alungaţi de acolo.

5. Dumnezeu, pe acela care se străduieşte să ţină poruncile Lui şi oferă şi cheltuieşte mult timp ca să respire atmosfera paradisiacă pe care o creează rugăciunea, şi care Îl simte neîncetat pe Domnul alături de el pentru că Îl pomeneşte fără oprire, pe acesta Dumnezeu îl slobozeşte din toate lucrările iubitoare de plăcere ale cărnii şi din orice mişcare a simţurilor care caută să încalce dumnezeiasca Lege şi din orice fel de închipuire şi gândire păcătoasă şi pătimaşă care tiranizează cugetarea. Şi astfel, prin aceea că îl face să devină mort faţă de patimi şi faţă de păcat, îl face părtaş dumnezeieştii vieţii, care este viaţa cea adevărată. Pentru că, precum acela care doarme un somn adânc se aseamănă unui om mort, în timp ce în realitate el este viu, de vreme ce trupul i se mişcă şi sufletul este înlăuntrul lui şi împreună-lucrează la această lucrare a vieţii, astfel şi acela care trăieşte viaţa Duhului, se face, pe de o parte, mort faţă de carne şi de lume, însă trăieşte după cugetul Duhului, nu după al lumii.

6. Când înţelegi cele ce psalmodiezi, intri în miezul lor şi îndată ce intri în înţelesurile lor, eşti învăţat de acestea, iar învăţăturile pe care le-ai luat de aici le traduci în fapte. Iar prin aceea că acum înfăptuieşti aceste fapte, dobândeşti buna obişnuinţă, şi această cunoaştere pe care ţi-o dăruieşte buna obişnuinţă te îndreaptă către cunoaşterea adevăratei vederi de Dumnezeu. Din aceasta, iarăşi, vine adevărată înţelepciune care umple, prin cuvintele îmbăiate în lumină ale Harului, văz-duhul cugetului şi dezvăluie şi lămureşte celor care se află în afară şi departe cele tăinuite, adică tainele lui Dumnezeu.

7. Înainte de toate, mintea omului trebuie să ceară de la Dumnezeu să Îl găsească şi atunci Îl va găsi. Şi îndată ce L-a găsit, atunci se uneşte şi se face una cu Acela pe care Îl cerea. Această unire nu se sprijină nicidecum pe cuvinte, de aceea este tare şi de neclintit. Prin cuvinte, mintea cere ceea ce doreşte. Însă unirea cu El se izbândeşte prin dragoste. Deosebirea dintre acestea este că, pe de o parte, cererea prin cuvinte se face de dragul adevărului, câtă vreme unirea prin dragoste se face chiar prin virtutea aceasta, a dragostei.

8. Acela care are puterea să se ridice mai presus de firea materialnică a lucrurilor lumii acesteia, care azi este, iar mâine se preschimbă, şi să dispreţuiască dorinţa pe care sinele său cel rău îl îmboldeşte să o încerce faţă aceste lucruri deşarte, acela deci nu mai are ochii îndreptaţi către pământ, nici nu mai râvneşte nimic din acele lucruri ale pământului care sunt frumoase în ochii omului şi care stârnesc o anume mulţumire celui care se desfată de ele. Ci pentru el o altă privelişte cerească se descoperă, adică cerul i se revelează, şi omul, la rândul lui, cu mare atenţie cercetează nu frumuseţile pământului, ci frumuseţile cerului, şi de departe, adică de aici de jos, de pe pământ, ca un prieten îndepărtat observă şi într-un anume chip se desfată de fericirea care împărăţeşte acolo sus, între cele fericite, şi nestricăcioase, şi veşnice. Pentru că, întocmai precum pentru acela care cască gura ca un om fără de minte la lucrurilor materialnice ale pământului şi se îndeletniceşte pătimaş cu plăcerile cărnii, cerurile şi tot ce acestea cuprind înlăuntrul lor, sunt pentru el închise şi de neatins, de vreme ce ochii lui duhovniceşti nu sunt luminaţi, ci întunecaţi de întunericul păcatului, întocmai se întâmplă şi cu acela care dispreţuieşte cele pământeşti şi le detestă. Mintea acestuia zboară la înălţime şi ajunge acolo unde poate să vadă slava, nu a celor stricăcioase, ci a celor veşnice. După cum, de asemenea, acela intră în înţelesul strălucirii pe care Dumnezeu o rezervă şi o dăruieşte Sfinţilor Săi. El însuşi, de asemenea, primeşte şi dragostea lui Dumnezeu care, ca o rază binefăcătoare, vine şi se pogoară din cer şi îl face să devină templu al Sfântului Duh, adică locaş al celor Dumnezeieşti, şi de asemenea îl face să dorească să afle şi să înfăptuiască în viaţa lui dumnezeiasca voie şi să înainteze pe drumul vieţii potrivit celor poruncite de Duhul lui Dumnezeu şi să devină fiu al lui Dumnezeu, învrednicindu-se a fi înviat de către Domnul prin dumnezeiescul Har şi astfel să-şi asigure bunăvoinţa şi sprijinul lui Dumnezeu. Pentru că aceia sunt copiii lui Dumnezeu, care vieţuiesc după Duhul lui Dumnezeu.

9. Nu pierde, aşadar, nici măcar o zi, cât vei trăi tu, rugăciunea ta rânduită, din pricina vreunei boli, ci să ai totdeauna în urechi cuvintele dumnezeiescului Apostol: „când sunt bolnav, atunci sunt tare” (2 Corinteni 12:11). Când faci aşa, te vei folosi mai mult, pentru că rugăciunea cu repeziciune te va scula din orice boală cu ajutorul dumnezeiescului Har. Pentru că nu uita că acolo unde este cerere şi rugăciune care se săvârşeşte cu inimă curată şi bună, acolo nu rămân nici boala, nici negrija, ci se îndepărtează şi se pierd.

Sursa: Theolipt al Filadelfiei, „Banchet Creştin, III”, ed. Βιβλιοπωλείον της Εστίας. Κολλάρου και Σία Α.Ε., pp. 116-119.