De vorbă cu fericitul Gheronda Efrem, Egumenul de la Xiropotámou († 1984)

Gheronda stă în colțul băncilor din Arhondaric. Fața sa este caldă și aproape străvezie; ochii săi, deosebit de limpezi și luminoși, se întrezăresc sub fesul său călugăresc simplu. În acea atmosferă îmbibată cu miros de tămâie, simți cum se revarsă pacea și simplitatea, mângâierea și binecuvântarea, «ca mirul pe cap, care se coboară pe barbă, pe barba lui Aaron, care se coboară pe marginea veșmintelor lui. Aceasta este ca roua Ermonului, ce se coboară pe munții Sionului; că unde este unire, acolo a poruncit Domnul binecuvântarea și viața până în veac» (Ps. 132, 2-3). Gheronda vorbește simplu și liniștit. Are mâinile încrucișate și își apleacă puțin capul, de parcă ar vrea să vină mai aproape, să vorbească mai dinăuntru.

Cineva îl întreabă ce înseamnă monahismul.

– Monahismul presupune o vocație aleasă pe care o sădește Însuși Dumnezeu. Această vocație (chemare) este adresată de Dumnezeu tuturor oamenilor, dar, așa cum El Însuși ne spune, nu toți pot înțelege cuvântul acesta. Așadar, chemarea se adresează tuturor, dar răspunde numai cel care poate; acesta va deveni și monah… Desigur, ceea ce contează enorm atât în viața monahului, cât și în viața creștinului din lume, este consecvența în programul duhovnicesc. Aceasta presupune o luptă dură împotriva lumii, a diavolului și a trupului. Vrăjmașul cel viclean încercă să ne domine dacă (sau când) ne găsește nepregătiți. Adică, dacă ne găsește în acedie, ne provoacă o sumedenie de căderi. Aceste căderi nu pot fi evitate sau contracarate decât prin starea de veghe și prin respectarea unui program de viață duhovnicească. Viața duhovnicească este o luptă, iar în luptă nu trebuie să lași arma jos, căci altfel ești în pericol de moarte. E absolut necesar să ții permanent arma în mână ca să poți să lupți împotriva dușmanilor. Același lucru e valabil și în cazul vieții monahale: monahii trebuie să țină mereu arma în mână, niciodată pe umăr. Un rol important în această luptă îl are rugăciunea…

– Da, gheronda, dar noi, de cele mai multe ori, ne rugăm formal.

– Nici nu vă închipuiți câte beneficii poate aduce rugăciunea formală. Pentru că aceasta, dacă e făcută la ore fixe, seamănă cu generatorul de curent, care poate produce lumină continuu sau numai atunci când este nevoie. Însă condiția necesară ca generatorul să producă lumină este aceea de a fi încărcat sau alimentat cu combustibil. Acesta este rolul pe care rugăciunea formală îl joacă în viața duhovnicească: alimentează generatorul, oferindu-i puterea de a produce lumină atunci când se apropie întunericul.

Acum puteți să vă dați seama de importanța pe care o are «programul duhovnicesc». Anturajul și obligațiile sociale de cele mai multe ori provoacă schimbarea – într-o măsură mai mare sau mai mică – a programului duhovnicesc. E lesne de înțeles cât de vătămătoare poate fi orice schimbare sau renunțare la acesta și, dimpotrivă, cât de benefică este respectarea lui, întrucât ne ține mereu într-o stare de veghe sau, așa cum este numită în termenii ascetici, în «trezvie».

Trezvia împreună cu rugăciunea ne înarmează cu puterea lui Hristos și ne duc spre mântuire, fiindcă ne ajută să avem grijă de sufletul nostru și să ne dăm seama de slăbiciunile sale. În același timp, ne umplu timpul în așa fel încât nu-i necesar să recurgem la tot felul de activități pentru a ne găsi ocupație, să fim extrovertiți sau să uităm de noi înșine. Astfel suntem feriți de încercările mari, iar prin cele mici trecem fără să cădem în păcate de moarte.

Trebuie să știți că păcatele pot fi împărțite în două categorii: păcate de moarte și păcate ordinare. Păcatele de moarte sunt cele fără spovedanie, pe când păcatele ordinare sunt cele în care cădem din neștiință, fără voia noastră și din înclinația spre păcat, pe care am moștenit-o după cădere. Trebuie accentuat faptul că păcatele ordinare devin automat păcate de moarte dacă nu sunt spovedite…

– Am vrea să ne explicați următorul lucru: când putem considera un lucru drept păcat care trebuie spovedit?

– Ca să vă răspund la această întrebare, trebuie mai întâi să vă vorbesc despre treptele pe care le urmează păcatul înainte de a se transpune în faptă, adică despre evoluția gândului împătimit. În general, într-o primă fază apare gândul spre păcat. Cu alte cuvinte, se produce «atacul», adică prezentarea, înfățișarea unei persoane, a unei imagini sau stări împătimite pe ecranul minții. Acest prim stadiu este lipsit de păcat, însă trebuie să înțelegem bine că fiecare gând viclean provine și este direcționat de către diavol și că trebuie să fim foarte atenți ca nu cumva să fim înșelați.

Al doilea stadiu este «asocierea», adică amestecarea gândului cu voința noastră. Această amestecare oferă spațiu gândului pentru a se dezvolta și în același timp crează o oarecare «turbulență» sau dezordine în voința noastră, astfel încât să împiedice examinarea atentă și respingerea din fașă a gândului păcătos.

Apoi urmează «lupta» minții și a voinței spre a accepta sau nu gândul. Dacă gândul este acceptat, avem de-a face cu al patrulea stadiu, care se numește «consimțământ». În acest caz, omul este stăpânit de conținutul gândului, care se străduiește prin orice mijloace să-l împingă spre păcat. În această stare, păcatul este considerat săvârșit, indiferent dacă a urmat sau nu ultima etapă a evoluției gândului, care este fapta. Așadar păcatul este făcut în deplină cunoștință de cauză. Este vorba, într-adevăr, despre o sinucidere, în adevăratul sens și cu toată gravitatea cuvântului.

Tot ce urmează după asociere este echivalent cu starea de păcat. Omul este înrobit de-a binelea. De aceea, de la asociere încolo avem de-a face cu păcatul ordinar, care trebuie spovedit.

Acum puteți înțelege cât de important este rolul trezviei, care, ținând mintea într-o stare de veghe și de liniște, alungă gândul încă din fașă. În această primă fază, este ușor de respins ispita, pe când, dacă a intrat deja înauntru, devinde foarte greu de scos. Toată această procedură seamănă cu tentativa unui hoț de a jefui o casă. Hoțul (gândul) bate la ușă, ca să intre înăuntru (atacul, înfățișarea). Dacă nu-i deschide nimeni (alungarea gândului), atunci rămâne afară, neputând face nimic. Dacă însă i se va deschida ușa (asocierea), atunci intră înăuntru. În cazul acesta, este evident cât de greu este să fie dat afară. Din clipa în care a pătruns înăuntru, produce pagube imense acelei case. Din acest motiv este considerată a fi păcat asocierea și toate cele ce urmează acesteia.

De asemenea, nu trebuie omis următorul lucru: fiecare îngenunchere ne slăbește și mai mult voința, făcându-ne mai vulnerabili în fața păcatului. Dimpotrivă, fiecare împotrivire cu succes ne întărește voința, făcându-ne mai rezistenți în confruntarea cu ispitele. Este nevoie de foarte multă atenție cu patimile care au adormit, căci patima se aseamănă unui urs în ceea ce privește forța. Putem însă s-o ținem în frâu și s-o mânuim cu ușurință, la fel cum ursul poate fi ademenit cu o simplă verigă. Însă vai de dresorul de urși dacă adoarme! Căci îl va sfâșia ursul într-o clipită. La fel se întâmplă și cu patimile: vai de noi dacă ne lăsăm cuprinși de somn (dacă nu avem trezvie), căci patimile adormite se vor trezi și ne vor sfâșia.

În afară de modul în care trebuie înfruntat gândul și despre care am vorbit mai sus – adică respingerea lui directă și rapidă –, mai există încă unul. Acesta era folosit mai demult de către monahii experimentați și trecuți prin multe încercări. Este vorba despre dialogul cu păcatul, așa zisa «obiecție» sau «lupta contradictorie», care consta în următorul lucru: monahul permitea gândului să înainteze dincolo de stadiul atacului, până la stadiu asocierii, cu scopul de a studia evoluția și toate acțiunile sale și de a-l combate în inima sa. Nu este deloc un lucru ușor de înfăptuit sau lipsit de pericol. De aceea, încă de pe atunci, această metodă nu era recomandată tuturor, ci era folosită numai de către părinții înduhovniciți, așa cum reiese din întâmplarea cu Avva Pimen istorisită în Pateric. În nici un caz nu trebuie subestimată viclenia, vicleșugul și experiența diavolului, care luptă împotriva omului încă din momentul creării acestuia din urmă. Fiecare gând are o anumită putere de ademenire, care corespunde firii noastre stricăcioase și care nu poate fi combătută ușor. Este asemenea unui torent care, dacă nu este oprit la timp, se declanșează imediat, trăgând și înecând totul în calea sa. Poate fi însă oprit prin trezvie și prin harul rugăciunii. Trezvia și rugăciunea sunt cele două mâini cu care trebuie să luptăm împotriva gândurilor.

Trebuie accentuat faptul că rugăciunea este principalul și cel mai eficient mijloc pentru combaterea gândurilor. Starea de rugăciune aduce multă smerenie, căci prin aceasta recunosc și mărturisesc că sunt neputincios și lipsit de vlagă și de aceea apelez la Cel care este tăria, puterea, arma și biruința. Această atitudine de zdrobire și de căutare cu tot dinadinsul a rugăciunii atrage mila bogată a lui Dumnezeu, Care mă va sprijini și va îndepărta gândul vrăjmaș de la mine, nepermițându-i să mă vatăme.

Dintre toate rugăciunile, rugăciunea minții este cea mai puternică și mai la îndemână armă. Este ușor de înțeles și foarte scurtă, dar totodată cuprinzătoare. Poate fi făcută în orice moment, mai ales în caz de pericol sau în alte împrejurări dificile. Conținutul său este concentrat și concret și de aceea are puterea de a aduna mintea și de a o păzi de gândurile împătimite. Mai presus de toate însă, întrucât conține sfântul nume al Domnului nostru Iisus Hristos, este o rugăciune cu un har și o putere deosebită.

Astfel, prin rugăciune și atenție (trezvie), putem face față gândurilor și păcatelor pe care acestea (gândurile) le provoacă. În acest efort, rugăciunea și trezvia se ajută una pe alta și împreună ajută la crearea conștiinței curate. Cu alte cuvinte, ne ajută să conștientizăm că toate gândurile și faptele, chiar și cele mai profunde, sunt vădite în fața lui Dumnezeu și că va trebui să dăm seama pentru ele la Judecată. Din această stare se naște frica de Dumnezeu, care ne face să avem mai multă grijă de sufletul nostru și să evităm săvârșirea multor fărădelegi.

Asta înseamnă să ne îngrijim de conștiința și de întreaga noastră stare duhovnicească. De aceea, este necesar să ne facem o autocritică în fiecare seară, dar și pe parcursul zilei. Există un pericol imens – «rătăcirea» (amăgirea) conștiinței, în care putem cădea foarte ușor. În acest sens, pentru a evita acest pericol, trebuie să apelăm la ajutorul duhovnicului, ale cărui povețe ne ajută enorm atunci când suntem cuprinși de îndoială. Așadar răspunsul dat de duhovnic este menit să șteargă orice urmă de îndoială sau de șovăială.

Frica și amintirea lui Dumnezeu reprezintă un capitol foarte important al vieții duhovnicești. Acestea aduc cu sine aducerea aminte de moarte, care, deși mulți încearcă s-o evite sau s-o uite, îl aduce pe om în fața realității și în același timp îl maturizează din punct de vedere spiritual. Îl face mai serios, mai cumpătat în acțiunile sale, ajutându-l să vadă dincolo de mormânt și pregătindu-l pentru judecata lui Dumnezeu.

Acesteia îi urmează alte două tipuri de aduceri aminte: aducerea aminte de păcatele săvârșite și aducerea aminte de binefacerile lui Dumnezeu. Importanța lor indubitabilă în cadrul vieții duhovnicești poate fi dedusă din următorul exemplu luat din viața unui oarecare monah. Acesta și-a scris pe un perete din chilia sa eșecurile, căderile și păcatele sale, iar pe celălalt reușitele și virtuțile pe care le dobândise în lupta sa duhovnicească. Oridecâteori simțea bucuria și nevoia să scrie pe peretele respectiv vreo reușită, ca să nu cadă în mândrie, se întorcea spre peretele cu păcate și își zicea: «Uite ce ai făcut până acum. Uite cât de nevrednic ești de această bucurie și unde ai putea să cazi dacă te lași dus de aceasta». De asemenea, când simțea că vine ispita, tulburarea de la diavol sau deznădejdea provocată de vreo cădere, își întorcea fața către peretele de vizavi pe care erau scrise virtuțile și își zicea: «Iată de ce daruri te-a învrednicit Dumnezeu și unde te-a ajutat să ajungi. Cum să părăsești acum toate câte ți-a dăruit, în loc să încerci să le redobândești sau chiar să înaintezi dincolo de ele?».

Așadar aducerea aminte de păcatele noastre ne ține într-o stare de smerenie și trezvie, ferindu-ne de alte căderi. De asemenea, aducerea aminte de binefacerile lui Dumnezeu ne umple de nădejde și recunoștință către Cel Care ne iartă toate, ne sprijină și ne ocrotește. Împreună, cele două aduceri aminte întăresc inima, îndeamnă la pocăință și fac mai accesibil drumul vieții creștine…

– Părinte, întorcându-ne la rugăciune, aș vrea să ne descrieți puțin legătura dintre rugăciune și studiu.

– Mai întâi trebuie spus că studiul duhovnicesc propriu-zis nu se deosebește de rugăciune, ci poate fi considerat și el o modalitate de a ne ruga. Chestiunea studiilor (în sensul învățăturii) este strâns legată de chestiunea referitoare la valorificarea timpului și a programului duhovnicesc, de care am pomenit la începutul discuției noastre. Omul studiază ca să obțină o diplomă, care să-l ajute să-și găsească de lucru. Acest lucru nu trebuie situat în afara vieții și progresului spiritual al omului, pentru că, prin studiu, acesta își pregătește terenul pentru obținerea unui loc de muncă care sa-l ajute să se întrețină. Așadar, nu este străin de viața sa. Și, pentru ca acest efort intelectual să nu devină un lucru străin, care să ne țină departe de viața duhovnicească, trebuie însoțit sau, altfel spus, împodobit cu un efort spiritual. Acest lucru este valabil pe o scară mai largă: tot timpul nostru trebuie împodobit cu lucrări duhovnicești. În cazul de față, învățătura ar putea deveni o «ceremonie religioasă», oricât de straniu ar suna acest lucru în urechile noastre. Adică: să înceapă cu o rugăciune, prin care să-I cerem lui Dumnezeu să ne lumineze și să ne ajute în studiul nostru. Când facem o pauză de la învățat, am putea să ne delectăm cu două-trei fraze din vreo carte duhovnicească, care să ne odihnească mintea. Sau am putea spune «rugăciunea minții». Am vorbit mai devreme despre beneficiile acestei rugăciuni, adică despre faptul că e scurtă și cuprinzătoare; de aceea poate fi practicată și când ne aflăm pe drum. Are o putere spirituală atât de mare, încât se face simțită chiar și atunci când este rostită în mod mecanic. Câmpul luptei duhovnicești este deschis pretutindeni și întotdeauna. Este mare lucru să-ți ții mintea concentrată la paginile pe care le citești, căci atunci când atenția și concentrarea slăbesc și se relaxează, diavolul profită de ocazie și trimite săgeți viclene către minte. La urma urmei, ceea ce contează în ochii lui Dumnezeu este modul în care am reacționat la acest atac din partea celui viclean. De aceea trebuie să fim mereu într-o neîntreruptă pază (trezvie) duhovnicească, ca să putem detecta atacurile vrăjmașe. Restul ține de puterea de nevoință duhovnicească a fiecăruia dintre noi.

– Gheronda, atunci când vrem să facem o pauză de la învățat, de fapt vrem să oprim puțin tensiunea în care ne aflăm, să ne relaxăm puțin mintea și să ne odihnim. Deci, cum ne apucăm să citim altceva sau să ne rugăm, când și aceste lucruri solicită efortul și atenția pe care noi încercăm să le evităm în acest scurt răgaz de odihnă? Sau uneori nu avem nevoie de o simplă pauză, ci măcar să ieșim puțin din camera de studiu, să facem o scurtă plimbare ca să mai respirăm puțin… Deci vă dați seama câte probleme ar crea acest lucru…

– Nu exagerez când spun că prin rugăciune ne odihnim de la învățat, chiar dacă acest lucru solicită atenția noastră. Este adevărat faptul că, la început, adoptarea unui asemenea mod de studiu ne poate obosi. Este însă mai adevărat faptul că rugăciunea adevărată ne odihnește. Efortul pe care îl depunem la început, va da mai târziu roade dulci, fiindcă rugăciunea aduce pace și bucurie în suflet. Roada ei este mângâierea, liniștea și ușurarea de greutăți. Dacă însă vi se pare greu să vă rugați în felul acesta, puteți lua un casetofon și, cât timp vă odihniți de la studiu, ascultați puțină muzică bizantină. Decât să nu faceți nimic, mai bine ascultați măcar muzica Bisericii noastre.

Desigur, de multe ori, așa cum ați spus și voi, simțim nevoia să ieșim puțin în drum să ne plimbăm ca să mai schimbăm aerul. Să nu uităm însă că drumul și spațiul exterior în general de multe ori ne oferă prilejul de a păcătui. Mai bine să ne gândim, de pildă, că drumul este plin de Biserici. Dumnezeu a semănat Bisericile pe drum ca pe niște oaze în deșert. Putem, așadar, să intrăm într-o Biserică ca să ne «tragem sufletul», să schimbăm puțin mediul și să respirăm fără să ne otrăvim. Căci în casa lui Dumnezeu putem să ne odihnim, să ne rugăm și să ne apărăm de săgețile vicleanului cele aprinse asupra noastră. Apoi, întorcându-ne acasă, ne vom simți mai odihniți, mai revigorați și vom putea astfel să ne continuăm studiul în liniște. Aceasta este o modalitate de a ne împlini perioada de pauză, fără să fim vătămați. Desigur, putem găsi și alte modalități. Cel care are grijă de sufletul său folosește orice prilej pentru a face progrese, pentru a se păzi de cele rele și pentru a păstra sentimentul prezenței lui Dumnezeu. Aduceți-vă aminte de patriarhul Iosif. Nimic nu l-a putut opri din dorința sa de a nu-L pierde pe Dumnezeu: și-a lăsat până și haina în mâinile femeii lui Putifar și nu i-a fost rușine să meargă gol pe drumuri, pentru că simțea că îl acoperă Dumnezeu, Cel pentru Care lăsase totul.

Unii, când încep să aplice un program duhovnicesc, așteaptă să vadă minuni. Și, întrucât nu le văd, se descurajează și renunță la el sau o lasă mai moale. Însă roadele programului duhovnicesc nu se pot vedea imediat ce începem să îl aplicăm, ci este nevoie de multă osteneală, de multă nevoință pentru a culege roadele sale. De multe ori, acestea apar pe parcurs, fără să băgăm de seamă. Este nevoie de răbdare și de o nevoință neîntreruptă pentru a ajunge să-L cunoaștem pe Dumnezeu. Rugăciunea ne ajută să descoperim cu adevărat cine este Dumnezeu. Și să nu vă mirați dacă vă spun că și diavolul ne ajută în această privință, adică în a-L descoperi pe Dumnezeu. Așa cum spunea un părinte, diavolul l-a învățat să se roage. Întrebat fiind cum este cu putință una ca aceasta, a răspuns că secretul constă în lupta cu gândurile. Mai precis, pe măsură ce înainta din punct de vedere duhovnicesc, creșteau și atacurile din partea celui viclean, devenind mai dese și mai puternice. Ca să le poate face față, acesta cerea ajutor de la Dumnezeu. Și astfel nu trecea nici o clipă din zi sau noapte în care să nu strige la Dumnezeu, rugându-L să-l miluiască. În acest fel a învățat să se roage neîncetat, iar după paisprezece ani, i s-a arătat Domnul. Imediat a dispărut orice urmă de tulburare și toate s-au umplut de liniște și pace. Așadar strigătele sale au dat rod și mila lui Dumnezeu a venit peste dânsul. În acel moment și-a dat seama că, dacă nu vine Însuși Domnul la el, este cu totul neputincios. Numai datorită milei dumnezeiești, și-a redobândit pacea sufletului și a minții, liniștea trupului și integritatea voinței.

Nici o faptă pe care o facem n-ar trebui să ne îndepărteze de Dumnezeu. Nici o osteneală duhovnicească nu are vreo putere și nu dă vreun rod dacă suntem departe de Dumnezeu. Harul se găsește mereu lângă Dumnezeu, Care este Împăratul tuturor, chiar și al patimilor. Astfel, pe cel care căută harul Său, Dumnezeu îl așează domn peste toate patimile. Trebuie să conștientizăm că lupta pe care o ducem nu este una oarecare, ci pentru viața de veci. De aceea și întâmpinăm greutăți care nu pot fi depășite decât cu ajutorul care provine din Harul lui Dumnezeu.

– Cu toate că v-am obosit destul, am vrea să vă mai punem o ultimă întrebare. De ce Dumnezeu îi permite diavolului atât de multe? O face cumva ca să se arate libertatea de voință a omului și posibilitatea sa de a alege în mod liber șederea împreună cu Dumnezeu?

– Dumnezeu a creat toate din iubire. Din iubire l-a creat pe om, oferindu-i libertatea de alegere. Atunci când îngăduie ca omul să fie încercat, o face din iubire și tot din iubire pentru om nu-i îngăduie diavolului să înainteze într-atât încât să strice și să distrugă sufletul omului – decât dacă el însuși (omul) de bună voie își încredințează sufletul diavolului. Îngăduința și porunca lui Dumnezeu către diavol, când acesta din urmă Îi cere permisiunea de a-l vătăma pe Iov, este clară: «iată, îl dau pe mâinile tale, numai să nu te atingi de sufletul său!».

Așadar, prin îngăduința lui Dumnezeu, diavolul ne supune la felurite încercări și înaintează atât cât îi permitem noi. Omul, înzestrat fiind cu libertatea de voință, poate alege între a se da pe sine lui Dumnezeu sau pierzaniei. Însă, în afară de faptul că scoate în evidență libertatea omului, războiul din partea diavolului este îngăduit și pentru a pecetlui virtutea cu osteneala luptei. Fiecare virtute este un dar dumnezeiesc. Lupta pe care o duce cel ce se nevoiește cu adevărat reprezintă pecetea acestui dar. La fel cum vasul, dacă nu este pecetluit (acoperit), la cea mai mică atingere, se poate goli, așa și omul: luptele pe care le duce cu cel viclean îi pecetluiesc vasul sufletului, astfel încât mila și Harul lui Dumnezeu să fie păzite și pecetluite.

Sursa: Mărturie aghiorită, ed. Sfintei Mănăstiri Xiropotámou, vol. I, pp. 19-24.