Gheronda Haralambie Komboskinas (Împletitorul de metanii)

Ne-am învrednicit să cunoaștem și un alt cinstit Părinte, care dăduse și el, la rândul său, semne de sfințenie, pe Părintele Haralambie Komboskinas, „Împletitorul de Metanii” (după numele lumesc, Vasíleios Chiótis, din regiunea Vryoúla, Asia Mică, născut în 1914; anul închinovierii în Sfântul Munte – 1937; anul tunderii – 1943; anul adormirii – 1998).

Gheronda era de o simplitate uimitoare; de obicei umbla pribeag din loc în loc, având mereu gândul cel bun, o fire liniștită, luptându-se pentru a-și păstra mintea neîntinată de gânduri, repetând cu mintea și cu gura rugăciunea Numelui Domnului și făcându-se povățuitor al celor care, zărindu-l în vreun loc, i-ar fi cerut îndrumări despre viața și starea duhovnicească. Porecla de „Împletitorul de metanii” și-a dobândit-o în ultimii ani ai vieții, pe când își câștiga cele necesare traiului prin această rucodelie, dar totodată mai era numit și „Haralambás” („Haralambie cel mare”), dată fiind statura și robustețea trupului său.

Era adesea căutat de bătrânii de la chiliile din Karyés și de la Mănăstirile învecinate pentru transporturi mai grele și pentru alte munci, cu atât mai mult cu cât, în mâinile sale, lopețile, sapele și furcile deveneau jucărioare, iar cu ele transforma locuri aride, lipsite de roade, terenuri cu viță de vie sau grădini, în pământuri mănoase. Chiar și după ce trecuse de șaptezeci de ani, încă își mai păstra ținuta dreaptă și nimeni nu se arăta nedumerit văzându-l cum căra cu spatele său uriaș încărcături masive și grele, fixate cu frânghii, împletind în același timp metanii și chemând, spre mântuirea sa, Numele Domnului nostru Iisus Hristos.

Oricând l-ai fi întâlnit, împletea metanii, fie zi, fie noapte! Devenise atât de priceput în acest meșteșug, încât nu mai avea nevoie să-și privească lucrul pentru a trage firele pentru împletirea metaniei; cei care știu să împletească înțeleg ce lucru greu este acesta.

Cuvintele îi erau puține, de obicei rămânea tăcut. Cumpătat și cu grijă, nu cred să fi mustrat sau să fi jignit vreodată pe cineva. Oricum, ceea ce îl caracteriza era nemăsurata sa simplitate! Era un om într-atât de simplu, încât îți venea să crezi că-și bate joc de tine.

Grei fuseseră anii din vremea catastrofei micrasiatice și ai migrației, dar și anii războiului și ai ocupației germane. Nu i se rânduise să fie un om educat, să studieze, nu cred că s-a jucat vreodată în curtea unei școli, nici n-a șezut în vreun pupitru școlăresc. Educația sa, însă, primită de la Părinți aghioriți încercați și școlirea în cercul unor Părinți duhovnicești, precum și lectura ori studiul individual al Sfintei Scripturi și al altor cărți folositoare, la un loc cu dorirea sufletului său și întreaga sa osteneală, au făcut din el un aghiorit bun, capabil, lipsit de fățărie și un trăitor întru ascuns, un povățuitor și un împreună-vorbitor plin de har. Era rugat să vină la Athoniadă, pentru ca elevii să cumpere de la el metanii și să audă, totodată, cuvânt de folos. În urma convorbirilor cu Părintele Haralambie și eu simțeam cum cuvintele sale îmi zideau și îmi bucurau sufletul.

Potrivit spuselor sale, se învrednicise să vadă multe semne minunate, se bucurase de cercetarea Maicii Domnului, a Sfinților Îngeri și trăise mulțime de minuni.

Într-o zi coboram împreună cu Părintele Ioánnis Tasiás, Protosinghel în Tesalonic, înspre Mănăstirea Iviron, când l-am văzut întins în șanțul de lângă drum, săpat pentru scurgerea apei. Deși treceau neîncetat mașini și se ridica mult praf, Părintele Haralambie stătea acolo împletind metanii, iar haina sa – o rasă veche – aveai impresia că strălucea ca fulgerul, că era de mătase, praful nu se lipea de ea.

În altă zi am mers la chilia sa împreună cu un alt frate, să-l cercetăm. Am coborât pe un drumeag întortocheat, când i-am auzit deodată glasul: „Ușurel, să nu-mi prăpădiți grădina!”. M-am uitat în stânga și-n dreapta, unde-o fi grădina? De-a lungul potecii, binecuvântatul aruncase semințe de bob care încolțiseră și din pământ răsăriseră niște plante mici, ca vai de ele, risipite încoace și încolo, și pe care abia le zăreai. Asta era grădina… Iar bobul acesta îl mânca întotdeauna crud.

Când am ajuns la chilia sa, am început să-l căutăm: de unde i s-o fi auzit vocea? În cele din urmă l-am găsit așezat într-o groapă săpată în pământ și în care se întinsese, ținându-și picioarele mai ridicate, deoarece suferea de flebită, și unde împletea, ca întotdeauna, metanii, spunând rugăciunea.

– Ce faci aici, Gheronda?

– Ei, uite, stau aici la răcoare. Bine ați venit! Să vă ofer o tratație.

Se ridică cu greutate și intră în colibă. După puțin timp se întoarse ținând un prăpădit de castron de plastic cu rahat, pe care, după cum aveam să înțeleg peste puțin timp, atunci când am încercat să mușc dintr-o bucată, trebuie că-l avea de ani buni.

– Bun! Acum un pic de apă…

Intră iarăși înăuntru și se-ntoarse cu niște cutii de conserve de calamar. În apropierea colibei era un cauciuc prin care curgea apă. Spălă cutiile de conserve și le umplu cu apă proaspătă pentru a ne oferi să bem.

– Poftiți! Bine ați venit, dragi Părinți!

M-am uitat când la cutii, când la fratele cu care venisem. Pe fundul și pereții cutiei, până la un anumit nivel, se vedeau depuneri de o culoare nedefinită… Fratele zâmbi și o bău spunând: „tratația pustiei, binecuvântatule!”. Eu unul n-am fost în stare, o mărturisesc, am vărsat-o pe alături, fără să fiu observat.

Cum putea trăi acolo binecuvântatul, om așa bătrân, nu știu… Doar o latură a chiliei sale avea acoperiș, în cealaltă parte bătea ploaia.

– Bine, Gheronda, dar ce faci când plouă?

– Binecuvântatule, nu vezi că patul e pe partea cealaltă?

Ceea ce numea „pat” era o înnăditură de lemne lipită aproape de tavan, pentru a fi mai la căldură, după cum spunea bunul bătrân. Cât despre căldură, avea o sobă de mici dimensiuni care se alimenta cu lemne prin partea de deasupra. Când punea înăuntru lemne mai mari, le acoperea cu o cutie de tablă. Ai fi spus că era binevenită lipsa acoperișului, altfel cu siguranță fumul scos de așa o sobă l-ar fi înăbușit pe Gheronda Haralambie…

Gheronda era inventiv și original: a fost primul care a cumpărat o drujbă în Sfântul Munte. Și pentru că îi spuseseră să fie cu grijă ca nu cumva slăbind lanțul, să sară și să îl facă bucăți, ce-a meșterit? Și-a acoperit mâinile și picioarele cu bucăți de burlan de sobe, iar pieptul și spatele cu două folii de tablă…

Odată un închinător i-a dăruit o oală sub presiune. Fericitul Gheronda a luat-o pentru a o folosi la gătit, dar o puse pe foc chiar peste lemne, arzând garnitura de cauciuc, așa că s-a ales cu o oală obișnuită.

Pe când locuia la Schitul Mănăstirii Cutlumuș, mergea pentru Liturghia de duminică la biserica schitului. Mai demult nu aprindeau focul în sobele din bisericile Sfântului Munte. Îngheța de frig, săracul, și ca să reziste atâtea ore, se învelea pe deasupra rasei cu o pătură, fără să-i pese de faptul că îl vedeau ceilalți monahi și închinători, fapt pentru care a primit porecla „Avva Sindónios” (sentóni, cearșaf).

Părintele petrecuse o perioadă de timp aici, la Karyés, în Chilia Sfântului Haralambie, situată în spatele Bisericii Protáton. Într-o zi stătea pe cerdacul chiliei și împletea metanii. Sprijinindu-se de balustrada care stătea gata să se dărâme, aceasta a cedat sub greutatea sa, cum era mare, bine făcut la trup, și Gheronda căzu în gol. Strigă, însă, „Maica Domnului, cu așa o moarte o să plec eu din viața asta?” Jos fiind numai pietre, șocul căzăturii l-ar fi omorât. În acel moment, însă, o putere nevăzută îl urcă înapoi pe cerdac, unde se găsi așezat pe scaun.

Spre sfârșitul vieții a fost îngrijit la Sfânta Mănăstire Stavronichita. L-au luat acolo Părinții, întrucât nu-și mai putea purta singur de grijă. Cum a ajuns acolo, este însă o altă poveste: un călugăr i-a cerut chilia pe care o avea atunci când locuia lângă Biserica Protáton, în Karyés, iar Gheronda Haralambie încuviință imediat să i-o cedeze, deși era deja în vârstă și se apropia de optzeci de ani. I-o lăsă acestuia și merse să locuiască într-o chilie a Mănăstirii Stavronikita, în pustia Kapsála: într-o dimineață, prin tot Karyés-ului se auzea un zgomot prelung, ca un zdrăngănit de oale… Ieșiră din magazine, Părinți, proprietari de prăvălii, închinători, și ce văzură: Gheronda Haralambie mergea împletind netulburat metanii, având mijlocul încins cu o funie de care erau legate toate avuțiile sale: o oală, mai încolo un ibric, apoi cutia cu bile pentru metanii, o săpăligă și câte și mai câte…

Nu venise în Sfântul Munte de tânăr, deși încă din lume dusese viață călugărească și purtase barbă. Ne-a povestit cum căra muniții cu catârii, peste munți.

– Odată, ne spuse, am ajuns pe un deal unde nemții trăgeau tir razant. Dintre cei aflați atunci pe acel deal, toți au fost uciși, cu puține excepții. Proiectilele cădeau unul după altul lângă mine, iar eu încercam să văd dacă mai am mâinile întregi; pieptul mai mi-e întreg sau mi l-au sfârtecat? M-a acoperit atunci pământul și n-am fost secerat de tirul nemților, deoarece aveam cu mine o părticică din lemnul Cinstitei Cruci și aveam credință. Câți dintre soldați și-au dat seama de aceasta, s-au apucat cu mâinile de haina mea. Doar aceștia au supraviețuit, toți ceilalți au fost uciși acolo pe deal.

Într-o zi, îmi spuse Protosinghelul din Tesalonic: „Părinte, hai să trecem pe la Gheronda Haralambie de la Stavronikita, pentru că am o mare supărare. Este vorba de Biserica Rotonda, arheologii nu ne permit să slujim înăuntru. Să mergem să vedem ce-o să ne spună. Să-i împărtășesc problema asta care mă frământă, deoarece mi-au pus gând rău arheologii”. Îi spun: „Gheronda, s-a făcut târziu – era spre seară –, cam greu să fim primiți în Mănăstire la ora asta”.

„Nu contează, dacă tot sunt aici, mergem, pentru că mâine plec și nu mai am timp”. Am alergat până la Mănăstirea Stavronikita. A fost cât pe ce să găsim poarta închisă.

Ne-am închinat la Sfântul Nicolae și apoi am mers la Gheronda Haralambie. Ne-a spus: „La ora asta în mănăstiri nu se fac vizite, ci rugăciuni”. Înainte de a apuca Protosinghelul să-l întrebe despre Rotonda, biserică al cărui hram era Sfântul Gheorghe, Părintele Haralambie ne-a spus: „Să știți, Părinților, că Sfântul Gheorghe, Purtătorul de biruință, are o lance lungă de trei metri! Și cu ea o să-i ia în primire pe cei care i se împotrivesc”.

Protosinghelul își pierdu cumpătul. Gheronda ne-a mai spus și altele asemenea care l-au uimit pe Protosinghel. „Ia te uită! De unde știa omul ăsta că noi pentru această pricină am venit aici, ca să-l întrebăm ce se va întâmpla cu Biserica Sfântului Gheorghe ? Și iată, ne-a spus că Sfântul îi va urmări cu lancea sa pe împotrivitori!”

De la Gheronda Haralambie, care venea periodic la chilia noastră, am primit mult folos, îndată ce ne așezam alături de el, imediat ne linișteam. Ședea acolo și împletea, sau stătea jos în atelier, împletind fără încetare și spunând rugăciunea, sau ne povestea întâmplări din patria sa, din anii tinereții, din Sfântul Munte… Toate cuvintele, însă, îi erau duhovnicești, nu istorisea lucruri lumești, ci doar ce era folositor pentru suflet, nimic deșert. Și, desigur, mustrându-se pe sine, spunea: „Vai celui ce spune și nu face”.

Uneori veneau și mireni și-l întrebau: „Ce să facem, Gheronda Haralambie? Spune-ne vreun cuvânt, dă-ne vreo învățătură”. Iar el le spunea: „Ferește-te de rău și fă bine” și alte asemenea cuvinte pline de înțelepciune.

Banii câștigați cu metaniile îi împărțea de obicei, fie monahilor nevoiași, fie băieților de la Athoniadă…

Pe vremuri, în marea sa simplitate, fusese atras de mișcarea zelotiștilor, al cărei adept se făcuse și el, dar înțelegându-și greșeala, s-a întors în sânul Bisericii.

Sfârșitul vieții l-a găsit la Mănăstirea Stavronikita, unde a fost îngrijit de bunii părinți de acolo; a plecat spre lăcașurile cele de sus în anul 1998. Să avem parte de binecuvântarea sa!