Ieromonahul Simeon din Peru – Despre monahism şi poezie

„Copilul meu, când o să crești, n-o să rămâi lângă mine. Vei pleca undeva, foarte departe de aici, într-o țară unde se află un fel de ostrov, locuit de oameni ai însingurării, ce neîncetat se roagă și arareori ies în lume”. Copilul își înălță capul de pe genunchii mamei sale, ascultând-o; tot atunci, soarele apunea în orașul Lima din îndepărtatul Peru.

Crescând, dragostea de carte, căutările sufletului său și o putere lăuntrică asemeni unei adieri de vânt l-au făcut pe ieromonahul Simeon de mai târziu să călătorească în întreaga lume. La Paris, un călugăr ortodox i-a spus: „Dumnezeu S-a făcut om ca omul să devină dumnezeu după har și împărtășire, aşa cum fierul trecut prin foc devine foc, la rândul său”. Astfel, următoarea sa oprire a fost Sfântul Munte, loc ce „l-a câștigat”pe Părintele Simeon pentru sine, întrucât aici și-a împlântat rădăcinile, iubind Athosul cu aceeași iubire pe care a arătat-o pentru poezie şi pentru limba și pământul elen.

În toiul acelor zile călduroase de iulie, pe când mă îndreptam spre Chilia Cinstitei Cruci, liman al liniștii și locuință a Părintelui Simeon, adia o boare ușoară, ce mă răcorea. Am străbătut curtea potrivindu-mi pasul de la o piatră la alta, așa cum mai apoi Părintele Simeon, cu noblețea și cu spiritu-i pătrunzător, avea să-mi împărtășească gândurile sale, într-o greacă fără cusur, înaintând cu pașii înțelegerii de la un răspuns la altul, după mai bine de doisprezece ani de tăcere.

„Câți oameni, atâtea căi…”

Sfântul Munte este străbătut deopotrivă de drumuri și de cărărui. Pe care din ele le preferați?
Neîndoielnic, cărăruile, dar mă slujesc cu prisosință și de drumuri. Cărările ascund o taină. Te conduc prin locuri umbroase, alteori prin luminișuri, și răscolesc în om jinduirea după întâlniri cu totul neprevăzute, precum cea cu o piatră acoperită cu mușchi, cu vreo omidă rară de felul ei, sau cu atâtea altele, pe care, deși poate nu la arătare, dorirea ta le poate năzui. Mai mult, nici nu te umpli de praf. Pe de altă parte, fiecare om are propria cale în această lume, fie ea drum sau cărăruie.

Monahismul este drum sau cărăruie?
Cale strâmtă. Aceasta este caracteristica tuturor căilor ce conduc în Împărăția Cerurilor. Iar monahismul este o cale încă mai strâmtă, fiind menită să-i slujească unuia singur. Celui care pășește de unul singur către Cel Unul. [Cărăruie – cale unică, joc de cuvinte permis de grecescul monopáti = cărare, potecă: mono = singur, unic; páti < pató = a păși” )]

Dar poezia?
Și ea este tot o cărăruie. O cale predilectă a însingurării, ο chemare greu de lămurit. Nu-ți poți lămuri această nevoie pe care o simți, de a crea, de a compune; dar nevoia aceasta este una care întreține viața.

Există vreo legătură între aceste două cărărui?
Monahismul prin el însuși nu conduce către Împărăția Cerurilor, ci doar dacă este trăit în înțelegerea sa ca pocăință până la ultima suflare, adică având mintea îndreptată spre Dumnezeu, spre cuvântul lui Dumnezeu. La fel se întâmplă și cu poezia. De altfel, ambele țin de cuvânt, de trăirea și de exprimarea acestuia. Fiecare creștin este îndemnat să deosebească între „orice cuvânt deșert” și cel trebuincios. Cine se îndeletnicește cu cuvântul, se îndeletnicește și cu tăcerea.

Este tăcerea lucrată de oamenii duhovnicești ai zilelor noastre?
Nu am învățat să păstrăm tăcerea în scriitura noastră. Din cele așternute în scris răzbate multă zarvă. Poezia, ca și monahismul, are legătură cu disciplina. Din îngrădiri ia naștere arta. Din prea multe libertăți, moare. Să fim conștienți, însă, de faptul că monahismul este arta artelor.

Cum este întâlnirea dintre poet și monah înlăuntrul Dvs. ?
Cred că aș putea să îți răspund printr-o poezie, dintr-o culegere ce va apărea în curând, În căutarea monahului ortodox, de Simeon Aghioritul:

Cu viețuirea singur,
Iarbă înmiresmată,
Ușă a liniștii,
Adiere ușoară,
Și-n întâlnirea noastră, tot singuri

Poezia este „pipăire a morții”?
Da, pentru că ea pipăie viața. Când mori, trăiești cu adevărat. Este vorba aici de taina Crucii.

Și în prologul la culegerea Dvs. de poezii Mormântul lui Simeon, amintiți de omorârea dătătoare de viață…
În acest fel se lucrează sfințirea omului. Pe cât moare cugetul trupesc – cu alte cuvinte, cugetul dobitocesc, ce se limitează doar la cele supuse simțurilor, fără ca prin acestea să se înalțe la cele mai presus de simțuri – pe atât îți este dăruită viața, Cuvântul Însuși, Care este ospăț, bucurie, desfătare. În timp ce cugetul trupului te face să adori zidirea în locul Ziditorului.

În cealaltă carte a Dvs., Beția duhului întru trezvie, atrageți atenția asupra faptului că prin omorârea trupului se întărește dragostea.
Pe cât moare cugetul trupesc, pe atât se întărește înlăuntrul tău dragostea față de Dumnezeu și reciproca. Iar acest lucru are loc prin transformarea omului în întregul ființei sale, a trupului și a sufletului care este alcătuit din cele trei părți, rațiune, poftă și iuțime. Astfel, iubirea trupească devine dumnezeiască. Nu stă, însă, în puterea ta aceasta: altcineva lucrează, altcineva săvârșește această schimbare în tine, altcineva te mântuiește. Dar nu se cade să vorbesc eu – care, în fapt, orbecăiesc în întuneric – de lucruri de o asemenea finețe, despre care în chip cu totul lămurit au vorbit Sfinții Părinți ai Bisericii.

În poeziile Dvs. arareori întrebuințați verbe.
Da, îndeosebi în creațiile mai vechi. Dar nu acesta este centrul de greutate; mai cu seamă, acesta este de găsit în arhitectonica potrivită a scriiturii, care denotă un ritm, o plinătate a armoniei (gr. euritmiei). Aceasta ține de inspirație și de măiestria cuvântului.

Totodată, din poezia Dvs. lipsește o prezență proeminentă a ego-ului. Ceea ce insuflă discursul poetic în aceste creații este o putere potolită, plină de liniște.
Nu urmăresc potențarea ego-ului și măcar de aș reuși acest lucru! Lucrurile trec, însă, prin sufletul meu, iar eu însumi devin creator – fie-mi îngăduit acest cuvânt. Discursul meu poetic nu este „expresionist”, cel puțin aceasta urmăresc. În linii mari, întreaga artă din zilele noastre bolește de acest „expresionism”, mai cu seamă aici, în țara noastră. Acesta este atât de străin față de propria noastră tradiție și, totodată, față de orice tradiție a unui popor cu adevărată cultură.

Această putere vă orânduiește și viața?
Am putea spune şi aşa. Este o putere potolită și totodată plină de hotărâre, cu un țel precis, care merge la țintă, întraripată, plină de binecuvântare, asemenea unei ploi sau a unei adieri line. Cu această putere în suflet, mi-am lăsat de mic copil patria și încă îmi continui drumul, este o putere care irumpe cu atât mai mult cu cât se stinge înlăuntrul meu ego-ul, sinele. Fie ca Domnul să-mi rânduiască sfârșit bun! Simt laolaltă rușine și nădejde.

„O poezie nu are niciodată sfârșit…”

Locuința Dvs., ca și poeziile, de altfel, au vedere spre mare. Cum se oglindește marea în sufletul Dvs.?
Ca un element lichid, uneori albastru, alteori de culoarea vinului, fosforic, scânteind în luminile multicolore ale curcubeului, înțesată de valuri; când liniștită, când agitată, sărată, însuflețind și răcorind, caldă, diafană și înspumată, cu hăuri de abis și culmi asemenea munților. Nu știu, însă, dacă putem spune că „se oglindește”, pentru că simt că există cu adevărat înlăuntrul meu. Dar vederea nu este doar spre mare, mă desfătez deopotrivă de cerul cu nori, de soare, de lună și de stele, de pământ, de pădure și de munți, cu viețuitoarele, ierburile și stâncile lor. Toate acestea laolaltă, încropesc un mic răvaș ce te uimeşte, îți dă nădejde și, totodată, se face lucrător al unei taine.

De ce le caracterizați drept răvaș?
Ele sunt o scrisorică de dragoste pe care ți-o lasă Dumnezeu, Cel iubit, ca să te apropii de El, să vii cât mai aproape de El.

Am observat faptul că nici o poezie nu o încheiați prin punct.
Punctul ar îngreuna poezia, iar, de altfel, o poezie nu are niciodată sfârșit. De obicei lasă loc multor chei de citire și fațete ale privirii, asemenea diamantelor.

Părinții Dvs. – adormiți întru Domnul de multă vreme – vă „cercetează”?
Îi port întotdeauna în inima mea. I-am iubit și îi iubesc mult. Fie-le țărâna ce îi acoperă ușoară! Au înrâurit formarea mea fără să se impună. Au arătat copilului lor un respect plin de toată gingășia, încredințându-l lui Dumnezeu, mi-au transmis simțământul că nu eram copilul lor, ci copilul lui Dumnezeu. Au fost oameni frumoși cu simțăminte pline de noblețe. Mama mea a devenit ortodoxă. A fost botezată într-un pârâiaș la poalele Anzilor, de către mine nevrednicul, dar și nou-sfințitul preot, primind numele Eleftería.

Într-o omilie din anul 1984, spuneați că omul lipsit de cruce se prăvălește în mirajul unui abis, al hăului.
Aceasta este tragedia lumii de astăzi, mai cu seamă a Greciei zilelor noastre. Ceea ce a dat noblețe și a format o cultură și o civilizație în sânul acestui popor a fost Crucea lui Hristos. Am aruncat de la noi Crucea și așa am ajuns astăzi în această debandadă – fie-mi îngăduit cuvântul – în sălbăticia vremii noastre, în acest umanism degenerat și falimentar pe care l-am îmbrățișat cu multă nechibzuință. Din fericire, cu toate acestea, încă mai dăinuie aici un popor adevărat, un popor al lui Dumnezeu, pe care nu-l reprezintă întodeauna oamenii ce se văd dinafară.

Care este înțelesul crucii pentru Grecia?
Crucea este identitatea poporului elen. Și steagul țării mărturisește aceasta. Doar crucea – înțeleasă drept trăire, reper existențial, omorâre a sinelui, a ego-ului, și făgaș prealabil al învierii omului celui nou, iar nu drept element convențional și ornant, ca podoabă – ne deschide și ne înmoaie inima cu iubire, iubirea care este Hristos Însuși, și totodată fulgerul dumnezeirii. Astfel, ne dă prilejul să îi iertăm pe toți și transformă sălbăticia noastră în noblețe. Acestea le spun mai presus de orice naționalism și fanatism, care de altfel, nici nu mi se potrivesc. Le spun, însă, cu multă durere pentru această țară și acest popor, față de care dragostea mea este nețărmurită.

În aceste zile poate fi vizitată și expoziția „Odoare ale Sfântului Munte”.
Acestea continuă în tăcere propovăduirea Evangheliei în lume, propovăduire ce le dă nădejde și mângâiere “celor ce au trebuință”.

Rimbaud – îi văd schița pe peretele chiliei Dvs. – scria: „vreau să închid adevărul într-un singur trup și suflet”.
Am făcut acel desen acum zece ani, într-un moment de adâncă durere. Vezi, poetul are un chip îngeresc, deși de obicei arată ca un hoinar al străzii. M-a influențat în anii adolescenței mele. Este considerat principele poeților moderni. Și-a urmat și el propriul drum și a ajuns să spună că vrea să închidă adevărul într-un singur trup și suflet. Nu asta cerem și noi, creștinii? Pe cât ne este cu putință, să-L cuprindem pe Cel de Necuprins…

Duminică, 20 iulie 1997