Locul mâniei în antropologia Scării Sfântului Ioan Sinaitul

Încă din primele secole ale vieții Bisericii, învățătura despre suflet a ocupat un loc aparte în cadrul antropologiei creștine. În încercarea de a alcătui o schemă ușor de priceput, care să ajute la descrierea și înțelegerea manifestărilor psihice ale omului, Sfinții Părinți recurg la divizarea de tip platonic a sufletului în trei părți: rațiune, mânie și poftă.

Fiecărei părți îi corespund patimi care sunt corelate cu funcția specială pe care o îndeplinește fiecare parte. Astfel, patimile corespunzătoare mâniei sunt: mânia, furia, țipătul (urletul), impertinența, tifosul (lăudăroșenia, mândria), neîndurarea, ura, lipsa iubirii față de semeni, ținerea de minte a răului, invidia, uciderea, ș.a. Este evident că, din punct de vedere psihologic, aceste patimi reprezintă manifestări și expresii ale comportamentului uman, care sunt incluse în categoria violență.

În Scara Sfântului Ioan Sinaitul, nu se face referire directă la cele trei părți ale sufletului. Cea mai clară informație referitoare la împărțirea în trei a sufletului este cea din Cuvânt către Păstori, care reprezintă o parte inseparabilă a lucrării cuviosului Ioan și care descrie cum trebuie ca duhovnicul să aplice învățătura Scării în cadrul misiunii sale pastorale. În capitolul respectiv, se menționează că biruința asupra patimilor este echivalentă cu curățirea «sufletului alcătuit din trei părți: rațiune, mânie și poftă».

Mânia și pofta sunt desemnate a fi partea «irațională» a sufletului, fiind echivalente în plan funcțional cu simțirea și voința. În «psihologia» patristică, mânia este strâns legată de poftă, întrucât constituie acea putere a sufletului, care face posibilă satisfacerea poftei. Dumnezeu însă nu a pus în suflet «mânie și poftă irațională», ci l-a înzestrat cu puteri pozitive. Această remarcă are o importanță vitală, deoarece trimite la «fiziologie», adică la funcția fiziologică a violenței, așa cum se descrie în textul cu pricina.

În Scară, se menționează faptul că Dumnezeu nici nu a creat, nici nu a provocat vreun rău. Autorul spune că sunt rătăciți cei care susțin că unele patimi există în suflet «în mod firesc». Aceasta deoarece nu iau în considerare faptul că noi înșine am transformat în patimi anumite înclinații de bază ale firii noastre. După Sfântul Ioan Scărarul, «prin natură» (φύσει) există în noi «mânia împotriva șarpelui», iar noi o folosim împotriva aproapelui. «Prin natură» există în noi pofta pentru virtuți, iar noi o folosim pentru rele. Chiar și aducerea aminte de rău ne-a fost dată, însă față de inamicii sufletului.

Cităm în continuare fragmentul respectiv de o importanță deosebită, întrucât descrie principiile de bază ale antropologiei Scării: «Dumnezeu nici nu a făcut, nici nu a creat răul, așa cum susțin unii care se înșeală spunând că unele patimi există în suflet în mod firesc. Aceștia uită că omul este cel care transformă unele trăsături caracteristice ale firii în patimi. Căci prin natură există în noi pofta pentru nașterea de prunci, iar noi o transformăm în desfrânare; prin natură există în noi mânia față de șarpe, iar noi o îndreptăm împotriva aproapelui nostru; prin natură există în noi pofta pentru virtuți, iar noi o folosim pentru rele; prin natură sufletul nostru tânjește spre slavă, însă spre slava de sus; prin natură avem mândrie, însă mândrie împotriva demonilor […]. Iar aducerea aminte de rău nu ne-a fost dată ca s-o folosim împotriva aproapelui, ci împotriva de inamicii sufletului».

Aceste remarce fundamentale se întâlnesc și în alte părți ale textului; diferă numai formularea. De pildă, în propoziția «sufletul nu are vreo răutate sau vreo patimă în mod firesc, căci Dumnezeu nu este creator de patimi, ci creator de virtuți…».

Conform învățăturii patristice, mânia avea ca scop inițial stimularea sufletului spre dobândirea iubirii și spre unirea cu Creatorul, iar pofta stimularea dorinței spre înfăptuirea «binelui».

Sfântul Ioan Sinaitul plasează funcția mâniei între rațiune și poftă: «Toți demonii se străduiesc să ne întunece mintea, ca mai apoi să poată s-o ispitească cu diverse pofte». Când partea noetică a sufletului se întunecă și își pierde orientarea spirituală, ea dă frâu liber mâniei, permițându-i să se abată spre satisfacerea poftelor iraționale și păcătoase. Această funcție a rațiunii oferă dreptul unor Sfinți Părinți să considere mintea ca fiind o funcție distinctă a sufletului, delimitându-o de rațiune, pe care o relaționează mai mult cu «super-ego-ul» (υπέρ-εγώ) decât cu «ego-ul» (εγώ) teoriei psihanalitice. Cuviosul Nichita Stithátos ne oferă o definiție și o descriere foarte edificatoare a funcției pe care o îndeplinește mânia. Conform spuselor sale, partea aceasta a sufletului ocupă un loc intermediar, între rațiune și poftă, și constituie o armă care poate fi folosită fie după natură, fie împotriva naturii. Când rațiunea și pofta se mișcă înspre cele dumnezeiești, atunci mânia este arma dreptății împotriva ispitelor. În caz contrar, adică dacă rațiunea și pofta nu lucrează cele dumnezeiești, atunci mânia devine armă pentru săvârșirea păcatului, opunându-se celorlalte puteri sufletești, care se străduiesc să taie elanul și pornirea păcătoasă.

În funcție de orientarea sufletului, mânia reprezintă puterea și mijlocul care fie îl ajută pe om să acționeze «după natură», devenind un credincios virtuos, iar acest lucru se va vădi în faptele sale bune, în rugăciunea și în întreg urcușul său duhovnicesc, fie îl împinge să săvârșească fapte «împotriva firii», adică brutale, animalice și, într-un final, demonice.

Așa cum se menționează în Scară, trebuie să avem «gând iubitor de liniște, viteaz și mereu treaz, care să stea de pază la ușa inimii, alungând și risipind orice gând vrăjmaș». Sarcina «mâniei» este aceea de a întări printr-o putere pozitivă «rațiunea» nevoitorului, care este amenințată de diverse ispite, astfel încât gândul păzitor de la ușa inimii să alunge cu vitejie și trezvie sau să ucidă gândurile pătimașe.

Aceste principii antropologice ne ajută să înțelegem motivul pentru care Scara folosește atât de des expresii cu conținut violent, dar cu caracter pozitiv. Vitejia sufletului reprezintă expresia mâniei necesară năzuinței spre bine și mântuirii. Astfel se explică de ce insistă Scara asupra unor expresii precum cele din fraza: «Dumnezeu îi poruncește lui Moise să nu fie laș în luptă, ca nu cumva sufletul său să cadă într-o înșelăciune mai mare decât prima cădere a trupului». Tot în același fel trebuie interpretate și desele referiri la vitejie, la luptă, precum și alte descrieri ale nevoințelor duhovnicești.

Aceleași principii antropologice ale Scării, care recomandă acceptarea și consolidarea violenței pozitive, ca spirit de luptă și vitejie spirituală, dictează respingerea categorică a violenței atunci când aceasta se exprimă sub forma mâniei, furiei sau a vreunui sentiment asemănător. Expresiile folosite pentru descrierea acestor manifestări, care, în viziunea Scării, reprezintă patimi, sunt de factură negativă. Cu alte cuvinte, atunci când autorul Scării vorbește despre violență ca expresie a stării umane împătimite și decăzute, folosește cu siguranță expresii pe măsură: «Dacă Sfântul Duh este pacea sufletului, furia este și se numește tulburarea inimii. Căci nimic nu împiedică mai mult Sfântul Duh să se sălășluiască în noi decât mânia». În alt loc, spune de asemenea: «Domnul se odihnește în inimile blânde, căci sufletul tulburat este sălaș al diavolului… Sufletele blânde se vor umple de cunoștință, pe când mintea mânioasă este dominată de întuneric și necunoștință».

Dacă mânia împiedică Sfântul Duh să locuiască în inima omului, iar inima celui stăpânit de mânie este sălaș al diavolului, atunci violența împătimită reprezintă un element de o importanță deosebită în abordarea antropologică a omului căzut. Orice teorie despre sfințenie, dacă nu evaluează corect importanța patimei mâniei, în final se dovedește a fi înșelătoare: «Cel care zice că-L iubește pe Domnul dar este mânios pe fratele său, se aseamănă celui ce aleargă prin somn».

Indiferent de modul în care se manifestă, violența împătimită are întotdeauna consecințe negative atât pentru cel care o exercită, cât și în ceea ce privește legăturile sale cu alte persoane. Cuviosul Ioan descrie într-un mod elegant cum două forme de violență diferite – mânia și ironia – au același efect în cadrul legăturilor interpersonale, deși au un substrat psihologic diferit: «Cel mânios și cel ironic s-au întâlnit; dacă vei cerceta inima celui dintâi, vei afla furie, iar, dacă vei cerceta sufletul celui de-al doilea, vei găsi viclenie».

În concluzie, putem spune că violența, ca forță a mâniei, reprezintă forța motrice a înclinației către bine – în starea de dinainte de căderea în păcat, iar în starea de după căderea în păcat, forța necesară pentru pocăință și curățirea de patimi. Ca patimă însă, violența este o putere prin excelență negativă, care se opune mântuirii și întoarcerii omului căzut la «frumusețea cea dintâi», având consecințe nefaste atât în plan personal, cât și în cel inter-personal.

Sursa: Pr. Prof. Adamándios Avgoustídis, Η ανθρώπινη επιθετικότητα – Ποιμαντική και ψυχολογική προσέγγιση στην Κλίμακα του Αγίου Ιωάννου του Σιναΐτου (Violența umană – Analiză pastorală și psihologică, cu referire la Scara Sfântului Ioan Sinaitul), pp. 123-132, editura Akrítas.