Monahul Gheorghe Vatopedinul (1899-1966)

Dimitrios Kazánis, aşa cum se numea Monahul Gheorghe ca mirean, s-a născut la Nikíti, în provincia Halkidikí, la anul 1899. A venit la Mănăstirea Vatoped în 1914 şi a fost tuns monah în această mănăstire în 1916. În anul 1926 a părăsit mănăstirea şi vreme de 35 de ani a trăit umblând din loc în loc pe teritoriul mănăstirii.

Ieromonahul Hrisostom Moustákas, care l-a întâlnit, scrie şi despre el în frumoasa lui carte despre Sfântul Munte că, de pildă, scufia lui, din pricina purtării şi a umezelii, îşi pierduse culoarea. A purtat totdeauna o singură haină şi umbla desculţ şi niciodată nu s-a spălat. Singura lui hrană pe timp de vară erau smochinele, iar pe timp de iarnă nucile, castanele, curmalele şi ghindele. Sucurile smochinelor îi adunau ca într-un şomoiog firele de păr ale bărbii, iar nucile crude îi înnegreau mâinile şi mereu avea unghiile netăiate. Nu gătea niciodată. Dacă mergea la vreun praznic, mânca lacom ca să îl judece ceilalţi de mâncăcios şi îşi lăsa coji de ouă în barbă ca să râdă lumea de el. Nu știa ce să facă cu cele 200 de drahme pe care le primea anual de la casieria mănăstirii, asta în anii ’50. Despre temeiurile vieţii monahului, dacă îl întrebai, îți spunea că sunt „mai întâi, ascultarea, deopotrivă cu smerenia”. Şi dacă îl întrebai de ce poartă haine aşa proaste, îl auzeai zicând: „Atunci când te acoperă ţărâna, hainele luxoase nu te mai pot ajuta cu nimic”. Zdrenţele acopereau trupul lui. Printre tufişurile pe unde se ascundea, de unde îl dibuiai căutându-l cu mâinile, el se asemăna unui vultur. Uneori făcea pe nebunul şi aşa îi evita pe admiratorii curioşi. Fugeau şi aceia de el, fugea şi el din albiile râurilor în pădurile adânci şi din locurile netede către cele înalte. Se împărtăşea cu Preacuratele Taine având lacrimi în ochi. Psalmodia încetişor la privegheri, zgribulit de frig în pronaos. Îl considerau nebun şi smintit, iar el se bucura nespus de asta. Părinţii cu harisma străvederii se minunau de marea lui smerenie.

Vrednicul de pomenire Gheronda Paisie Aghioritul, în cartea sa despre Părinţii aghioriţi scrie despre el: „trăia ca o adevărată pasăre a cerului în Sfântul Munte, sub turla cerească a lui Dumnezeu, pentru că nu avea colibă, precum alţi părinţi. Eliberat aşadar de orice deşertăciune, prin virtutea sărăciei de bună voie şi înrobit de dragostea lui Dumnezeu, cutreiera Athosul ca un «bun vagabond» al lui Hristos. Toată bogăţia lui erau hainele rupte pe care le purta, aceleaşi, fie iarnă, fie vară. Pe picioare avea înfăşurate zdrenţe late în loc de ciorapi, ca să nu se prelingă pe jos sângele care îi curgea de la statul prea mult în picioare la rugăciune şi de la preumblările pe vârfuri şi vâlcele, pe unde mergea ca să rămână necunoscut de oameni. Câtă vreme sufletul lui se unea cu Dumnezeu, hainele lui se zdrenţuiau tot mai mult, dar păreau ca nişte aripi, pentru că Gheronda avea harul lui Dumnezeu”.

Mulţi îl socoteau fără minte, aşa cum am spus şi mai sus, dar ei erau cei fără minte. Monahul Gheorghe era un om de o mare jertfelnicie, avea o dragoste dezinteresată şi o mare smerenie. De aceea şi era mereu singur. Îndată ce îşi dădea seama că oamenii înţelegeau harismele lui, se îndepărta în munţii care îi păzeau tainele. Batjocorea astfel deşertăciunea omenească, căci avea o adâncp simţire a deşertăciunii vieţii. Era un nebun pentru Hristos.

Surse: Monahológion-ul Sfintei Mari Mănăstiri Vatoped, Arhimandritul Hrisostomos Moustákas, Sfântul Munte Athos, Athena 1957, pp. 16-18. Monahul Moise Aghioritul, Monahul Gheorghe, nebunul întru Hristos, Metamórphosis 160/1988, Monahul Paisie Aghioritul, Părinţi Aghioriţi şi de-ale aghioriţilor, Surotí 1994, pp. 81-85. Monahul Moise Aghioritul, Patericul Mare al Părinţilor îmbunătăţiţi din secolul al XX-lea, volumul II, 1956-1983, Editura Mygdonía, 2011¹.