Părintele Simeon de la Jara, poetul din Sfântul Munte

În librăria din centru, două fete răsfoiesc un volum de poezii, o carte galbenă de mici dimensiuni. Mă uit pe furiș să surprind autorul: Ieromonahul Simeon, Cu haină cernită. Mi-l imaginez stând pe cerdacul chiliei sale, în apropierea mării. Mâinile îi ies ușor la iveală de sub veșmântul negru, încercând să întipărească pe hârtie chipuri ale momentului și sufluri înmiresmate ale inspirației. Este viețuitor în Sfântul Munte din anul 1974. La început s-a închinoviat în Sfânta Mănăstire Grigoriu, apoi s-a stabilit la Chilia Cinstitei Cruci. S-a născut în anul 1950 în orașul Lima din Peru, iar numele său din lume este Miguel Angel de la Jara-Higginson. Înainte de a cunoaște ortodoxia, a trăit la Paris și la Londra. A călătorit în Europa, în America, în Australia și în Asia.

Roade ale dragostei sale pentru limba greacă sunt „Beția duhului întru trezvie” (Agra, 1985), „Mormântul lui Simeon”(Agra, 1994) și „Cu haină cernită”(Agra, 1998). Citind aceste scrieri, ai impresia că toate simțurile ți se împărtășesc de cuvântul său, în vreme ce muzica armonioasă a stihurilor te poartă către îndepărtatele izvoare ale limbii.

Cum faceți față însingurării proprii monahilor?
Aceasta este o alegere, este un lucru pe care eu îl cer. Este grea, dureroasă, dar merită să fii de unul singur în fața Celui Unul, este o trăire mântuitoare. Dacă nu aș avea această însingurare, aș fi zdrobit sub greutatea singurătății.

Unde conduce această însingurare?
Mă scoate la o răscruce, într-un luminiș, la o întâlnire cu vântul. Și mă întreb mereu, caut și aștept un semn. Fiecare oprire este și un nou început. În întreaga creație dibuiesc frumusețea, chiar și în lucrurile cele mai de lepădat.

Ce a adus monahismul în viața Dvs.?
A adus acea „spânzurare pe lemn”. Cu toate acestea, am ales viața călugărească pentru bucuria cea mântuitoare. Iar cea mai mare bucurie și plăcere este iubirea, faptul de a mă lăsa inundat de veselie și de a-l simți pe celălalt. Și atunci acesta dobândește un loc în conștiința și în inima mea.

Dacă ați fi rămas în Peru, v-ați mai fi făcut călugăr?
Nu mă atrage catolicismul, care este religia oficială în Peru. În catolicism se cere, mai degrabă, supunere față de un cod moral. Am cunoscut și religiile orientale, dar nu m-au convins.

Ortodoxia v-a „vorbit”?
M-a întărit în nădejde. În ortodoxie omul poate deveni „dumnezeu” după har și împărtășire, se poate face părtaș minunii acum și aici. Este greu să fii monah ortodox. Mai cu seamă dacă urmărești armonia, iar nu pur și simplu supunerea, în sensul unei obediențe [sterile].

„Cu haină cernită” este al doilea volum de poezii al Dvs. Cum de aveți acest simț al limbii grecești, deși nu este limba Dvs. maternă?
Sunt „simțitor”, simt totul: limba, creația, mi le asum lăuntric pe toate. Orice lucru are un răsunet în sufletul meu. Înaintea expresiei prin cuvânt trebuie să existe un răsunet lăuntric.

Ce „răsunet” a avut poezia în viața Dvs.?
Poeții se nasc, nu devin, dar se antrenează și ei, ca niște atleți ai cuvântului. Scriu din fragedă pruncie, dar într-un ritm susținut, zilnic, compun stihuri din ’87. Poezia este un soi de rugăciune. Dar nu doar scriitura. Și pictura și relația mea cu oamenii și cu lucrurile. Neîncetat caut și cer această bucurie, bucuria comuniunii. Poezia este ceva „de-a pururea”, o cale continuă, care cere trezvie și multă însuflețire.

Aveți sentimentul acrobației, al unui mers pe sârmă?
Simt că pășesc cu bucurie, dintr-o nevoie, pe o sârmă întinsă, și totodată, simt primejdia căderii. Doar că trebuie să fii atent și să asculți totul, orice lucru cât de mărunt își cere de la tine exprimarea sa prin cuvânt. Într-un fel continui creația, te împărtășești și te dai pe tine însuți. Și pe cât te dai pe sine, pe atât ți se dă. Iar dintr-o astfel de legătură se revarsă, cu multă prisosință de har, poezia. Poeziile le arăți apoi, pentru a-ți împărtăși cu ceilalți bucuria.

Vă vine mai întâi o idee și apoi o traduceți în limba greacă?
Nu, copilul meu! Mai întâi și mai întâi, nu lucrez cu idei, mă scârbesc de ele. Pur și simplu scriu direct în greacă, urmând un anume ritm [lăuntric], dar nicicând nu știu ce voi scrie, ce răspuns voi da chemării.

Cum se oglindește poezia înlăuntrul Dvs.?
Poezia este un mers pe sârmă pentru a te mântui, pentru a trece, prin stricăciune, dincolo de cele stricăcioase, pentru a afla frumusețea și dragostea, care este singurul lucru ce înconjoară și ține întreg universul. Însă, întrucât ne aflăm în stricăciune, poezia și expresia [cuvântului] înseamnă căutare a mântuirii din stricăciune. Stricăciunea însăși cuprinde în sine schimbarea. Dacă nu am avea asemenea schimbări, nu am avea poezie.

Viața Dvs. are statornicie?
Întotdeauna am urmat un fir nevăzut, am așteptat minunea… acel fapt minunat … «merveilleux».

Această așteptare a adus cu sine o încordare în viața Dvs.?

 Este vorba de o stare de trezvie care nu te obosește întocmai, pentru că te veselești, iar această bucurie te odihnește, te destinde. Când mergi pe sârmă, nu trebuie să fii încordat, ci destins, altfel riști să cazi. Să fii concentrat, dar, totodată, nu lipsit de mlădiere.

Din notele Dvs. de subsol, văd că îndeosebi scrieți noaptea.
Caut întotdeauna liniștea și scriu fără oprire, pentru că sunt neîncetat angajat în acest act al scriiturii.

Totodată, stăruiți în a folosi sistemul de accentuare politonic.
Cei care au impus sistemul monotonic, care, desigur, este întru totul folositor și realist, nu înțeleg faptul că limba însăși are un caracter realist. Aceștia, pe lângă faptul că au dificultăți în actul lecturii, despoaie cuvântul de podoabele sale.

Podoabele sunt piedică în calea simplității?
Podoaba are, întotdeauna, un caracter mângăietor, de prisos în fapt, dar foarte de trebuință omului nedesăvârșit din fire, căruia îi lipsește mângâierea pentru care a fost zidit. Dar se vor oameni prolifici, ai producției, iar nu lirici. Toată educația școlii nu are nimic de-a face cu [chemarea] poporului grec.

Dar?
Trebuie să ne deschidem către toate, dar trăind cu adevărat dăruirea noastră. Să înceteze acest circ și acest „tralala” și să se vadă halul în care suntem, neputința și lacrima noastră. Atunci, de aici poate decurge doar ceva modern, frumos, tradițional și dătător de nădejde.

Poate că cineva s-ar aștepta să citească poezii semnate de Dvs. care să aibă un conținut mai religios.
Slavă lui Dumnezeu, poezia mea nu are un conținut religios, deoarece cred că poeziile în sine sunt religioase, adică o încercare de rugăciune. Și astfel este orice poezie autentică.

Ce este rugăciunea pentru Dvs.?
Rugăciunea este unirea lui Dumnezeu cu omul și a omului cu Dumnezeu, bucurie, desfătare, dragoste, ospăț duhovnicesc.

Iar cuvântul?
În cele din urmă… cuvântul care biruiește moartea… visul unui om care se trezește.

Cum au văzut ceilalți monahi poeziile Dvs.?
În cea mai mare parte, nu cred că le-au citit. Iar dacă da, ar trebui să fie puțini la număr. Vreo doi-trei au făcut unele comentarii, pozitive, desigur.  În genere mă simt izolat, singur, rănit adânc și de prisos. Sunt un nor ce îmbracă multe forme, luat de vânt.

În Sfântul Munte Dumnezeu este mai aproape?
Important nu este locul, ci modul [viețuirii] [joc de cuvinte în limba greacă: „tópos”, „loc” – „trópos”, „mod”]. Mântuirea și ispitele sunt de aflat pretutindeni. Aici avem putința liniștirii, deși, la drept vorbind, nu știu unde [anume putem spune că] este Sfântul Munte. În adâncul sufletului meu mă simt pretutindeni un copil al lui Dumnezeu, uneori departe, alteori aproape de El.

De ce multe mănăstiri sunt zidite în apropierea mării?

Poate pentru faptul că marea oglindește cerul. Iubesc mult marea și tot ceea ce este fluid, în genere. Toate îmi provoacă o teamă, chiar și cele mai de lepădat.

Cu ce aveți de luptat aici?
Cu melancolia, cu faptul, îndeosebi, de a nu iubi, cu meschinăria sufletului, cu mizeria sufletească, cu egoismul, lâncezeala, cu greutățile practice din afara lumii. Mă lupt să găsesc timp liber pentru a scrie și a petrece îndelung cu privirea, de a mângâia ceea ce nu poate fi cuprins și cu limpezime înțeles.

Cărui fapt se datorează această tinerețe pe care ați păstrat-o, în ciuda anilor?
Beau multă apă, dar poate și traiului în feciorie…

Călătoriți?
Mult. Întreagă viața mea este o călătorie. De mic am simțit că lumea este un fel de cartier. Călătoria înseamnă căutarea bucuriei. Întâlnirea cu celălalt, în esență, este o întâlnire cu tine însuți.

Unde poate ajunge cineva călătorind astfel?

 Până în cea mai frumoasă țară, care se află înlăuntrul nostru. Călătoresc spre depărtări chiar și fiind în chilie. Călătoria nu are de a face atât cu mișcarea, cât cu o inimă iubitoare. Desigur, cea mai reușită călătorie este cea pe un covor zburător. Întotdeauna înainte! Absolut toate sunt înainte, în fața noastră, până și trecutul, este de ajuns doar să avem o dispoziție potrivită a sufletului.

Sursa: Revista «Τahydrómos», vineri, 28 aprilie 2000.