Părintele Simeon din Peru – Despre monahism și Sfântul Munte

Părinte Simeon, cum de ați ajuns din Peru în Sfântul Munte? Înainte de a deveni ortodox, ce credință aveați? 

Eram catolic.

Și cum de ați venit aici? Este interesant de aflat.
De tânăr, pe când aveam vreo 16 ani, am înțeles că există și altceva.

Părinții Dvs. erau creștini? Erau oameni ai Bisericii?

Familia mea… Mama mea este o femeie extraordinară, un om cu multă adâncime duhovnicească. Tatăl meu este un om cu vigoare bărbătească și cu o inimă largă. O familie nobilă, boemă din Peru. Știți cine sunt cei care trec drept boemi? Cei care în viața lor petrec. Artiștii și intelectualii. Tatăl meu face parte dintre aceștia. Și-a iubit mult familia și îndeosebi pe mine m-a iubit mult. Părinții mei, așadar, mergeau la biserică, dar nimic altceva. Eu frecventam un gimnaziu catolic, cu profesori din rândul clerului, dar îmi era cu neputință să primesc creștinismul în forma în care mi-l prezentau aceștia. Credeam că există, cu siguranță, și altceva. De mic citisem multe cărți și m-au preocupat religiile orientale. Acestea vorbeau însă mai mult de o morală, de îndatorirea omului de a trăi moral și bine pe pământ, fără a spune nimic despre nevoia vieții tainice în Hristos. Biserica romano-catolică, la rândul ei, integrată atât de bine în cele ale lumii, a devenit o putere laică. O putere laică pe care, personal, îmi era cu neputință să o accept, deoarece întotdeauna am căutat această transcendere a imediatului. Pe atunci eram mult influențat de Rimbaud, care pentru mine rămâne unul dintre cei mai mari suprarealiști ai epocii noastre. Mi-am abandonat studiile și am plecat din Peru. Nu m-a interesat niciodată dobândirea unei diplome. Căutam: am ajuns în Europa, la Paris și la Londra, căutând acel altceva. Parcă m-aș fi aflat într-un labirint din care încercam să ies. La Paris am cunoscut pe cineva care fusese, la rândul său, la început catolic, iar apoi a devenit monah ortodox. Mai târziu am venit în Grecia, unde l-am găsit pe Părintele Ghiórghis,  care m-a și botezat ortodox.

Ce spuneți, monahul trebuie să facă ascultare de orice îi spune egumenul, chiar și în cazul în care acel lucru nu se întemeiază pe adevăr?
Ascultare doar în Duhul Sfânt. Părinții precizează limpede acest lucru. Când Gheronda urmează o linie eretică și contrară principiilor morale, atunci nu ai îndatorirea să asculți. Dar când purtarea acestuia este conformă Adevărului, Care este Hristos, și Duhului Părinților Bisericii, atunci ești dator cu ascultarea.

Ce înseamnă faptul de nu împărtăși cineva părerea Starețului său?

Dacă excludem cazurile la care am făcut referire mai sus, a nu fi de acord cu părerea Starețului înseamnă că nu te mai ancorezi în celălalt și că te închizi înlăuntrul tău. Asta este o dovadă de mândrie. Monahii sunt, însă, precum copiii. Un prieten mi-a spus că a auzit doi monahi în Tesalonic, întrebându-se unul pe altul: „Bine, dar cum de nu se prăbușește tavanul camerei, din moment ce atârnă așa, în aer?” Iar celălalt i-a răspuns: „A, nu știu, o să-l întreb pe Gheronda”. Monahul aghiorit îl va întreba în toate pe Gheronda. Este asemenea unui copil. În Sfântul Munte, monahii trăiesc într-o continuă lepădare de cugetul trupesc. […] Monahii trăiesc în Hristos  și de aceea se îndrăgostesc de toate și apoi le aduc înaintea tronului lui Dumnezeu. Fiecare creștin este chemat să lucreze în fiecare zi și de-a pururi înlăuntrul său anaforaua dumnezeiască, Dumnezeiasca Liturghie, spunând în taină și cu toată ființa sa: „Ale Tale dintru ale Tale, Ție Îți aducem de toate și pentru toate”. Astăzi are loc o prăbușire continuă și este un adevărat privilegiu faptul că trăim în sânul unei culturi care se pierde, care se nimicește, din care rămân doar ruine.

De ce un privilegiu?
Privilegiu, pentru că această cultură este mincinoasă. A fost întocmită de omul care a vrut ca, fără de Dumnezeu, să ajungă dumnezeu. Acum această cultură se prăbușește. Minciuna cade și omul este nevoit să conștientizeze impasul creat în jurul său de această cultură. Și nu există nici o îndoială că omul va fi obligat să caute și să găsească singura valoare autentică, și anume pe Dumnezeu. Este adierea care va tămădui sufletul omului de astăzi, chinuit și împovărat de dureri. Din acest punct de vedere, trăim într-o epocă privilegiată.

Dar cultura lumii antice grecești ?
Cultura lumii antice grecești a fost o cultură uimitoare și care nu are nici o legătură cu civilizația apuseană. Intelectualii spun că civilizația apuseană are temeiul în această cultură antică elină. Acest lucru nu este adevărat, deoarece Renașterea și cultura de astăzi, care este expresia evoluției Renașterii, constituie o formă de înțelegere greșită a culturii antice grecești. Vechii greci nu erau raționaliști. Este de ajuns să citești Iliada sau să-l parcurgi pe Pindar și vei vedea că nu făceau nici un pas fără a se raporta la zei. Zeii erau permanent prezenți în viața lor de fiecare zi. Iar la vechii greci exista acea așteptare a Dumnezeului Celui Adevărat. Umaniștii Apusului sunt raționaliști și au drept crez idei abstracte. Dimpotrivă, grecii credeau în idei care îmbrăcau forme concrete.

Sfântul Isaac Sirul spunea „Monah este cel ce stă în afara lumii, avându-l pe Dumnezeu înaintea ochilor și pururea rugându-se pentru dobândirea bunătăților viitoare”. Ce înseamnă aceasta? Pentru că s-r putea afirma că monahul este izolat de lume și individualist.

Monahul este izolat de lume. Nu ia parte la cele ale lumii și prin aceasta se deosebește de monahii și clericii din Apus care stau în mijlocul lumii, având îndeletniciri sociale. Monahul ortodox nu este din lume, fiind, totodată, sminteală lumii, deoarece Hristos este precum o bombă care aruncă lumea în aer. Să fie aruncată lumea în aer, pentru a înceta să mai fie lume și  pentru a deveni Biserică. Însă, din păcate, există și în sânul Bisericii Ortodoxe unii clerici care au fost influențați de gândirea apuseană și încearcă și aceștia, întocmai asemenea Bisericii Romano-Catolice, să pună Biserica pe calapodul lumii. Acesta este cel mai mare păcat pentru un creștin. Este îngrozitor să-L pui pe Hristos pe calapodul lumii. Aceasta înseamnă secularizare deplină a Bisericii. Pentru noi, lumea reprezintă patimile noastre. Biserica este în lume, dar nu se supune lumii.

Dacă ați vedea vreun călugăr din mănăstire păcătuind în chilia sa, cum ați reacționa?

Întotdeauna mă gândesc la cele pe care ni le pune înainte Patericul. Odată, într-o mănăstire, unii monahi au mers la egumen, spunându-i că un cutare monah are în chilie o femeie. Egumenul le-a zis să meargă împreună cu el și să cerceteze. Au intrat în cameră și singurul lucru care se afla înăuntru era un butoi. Gheronda înțelese că femeia se ascunsese în butoi, și n-a vrut să o vădească. A mers și s-a așezat pe acesta, în timp ce le vorbi cu asprime monahilor despre greșeala lor și le porunci să-și ceară iertare. Știți, Sfântul Munte nu este loc al sfințeniei, ci loc al pocăinței. Este o comunitate a celor ce se luptă, iar nu a oamenilor desăvârșiți.

Unirea lumească, împreunarea trupească, este o experiere a morții: pentru o clipă, omul moare. Monahul nu trăiește o astfel de legătură directă a erosului, ci își orientează întreaga putere a erosului său înspre duhovnicesc, astfel încât moare continuu. Și tocmai pentru faptul că moare continuu, se află într-o de-a pururi și nesfârșită unire. Moare după trup și de aceea trăiește această unire în eros. Un monah care neîncetat se pocăiește, nu face altceva decât să se statornicească în acest act al erosului. Scopul vieții noastre ar trebui să fie unirea cu Dumnezeu. În acest fel devine duh, plinătate, lumină și îmbrățișează întreaga zidire într-o legătură a erosului.

Am văzut într-o mănăstire o publicație intitulată „Sfântul Munte. Anticamera raiului”. La acesta ce ați avea de spus?
Nu, nu, lucrurile acestea nu sunt corecte. S-ar putea spune: „Sfântul Munte – mormânt așternut deasupra apelor”. Este titlul pe care l-am dat unei poezii. Sfântul Munte este mormânt.

Unii spun că anumiți oameni ai unor organizații religioase au pus stăpânire pe Sfântul Munte cu scopul de a acapara într-o zi toate funcțiile cheie de decizie în mediul ecleziastic. Ce spuneți de aceasta?

Oamenii își dau pe față temerile pe care le au. Se tem că vor veni oameni de pe alte planete ca să cucerească lumea… Și de ce? Poate pentru faptul că omul de pe planeta noastră s-a stricat și este plin de egoism? Poate pentru faptul că acest om vrea să-și supună lui totul și să le facă pe toate simple obiecte? De ce ar trebui să aibă oamenii de pe alte planete, dacă există astfel de ființe, intenții rele? S-ar putea să fie sfinți. Se poate să nu aibă egoismul pe care îl avem noi și poate că ar vrea să ne facă bine, nu rău. De ce am umplut pământul de monștri?

Cu alte cuvinte, este posibil ca într-o zi să apară și în Sfântul Munte astfel de cazuri? Mă refer la oameni care să preia funcțiile bisericești de decizie?

Nu poate veni nimeni în Sfântul Munte cu astfel de intenții pentru că nu va putea rămâne nici două săptămâni. Cei care au venit în Sfântul Munte sunt tineri ai epocii noastre care conștientizează impasul civilizației. Ei înțeleg cât de mincinoasă este societatea noastră și caută ceva adevărat. Au venit aici ca să moară. Mulți dintre ei au venit din cluburi de noapte și discoteci. Cei care se fac purtători ai acestor gen de afirmații sunt oameni cu rele intenții care își expun, de fapt, patimile și temerile proprii.