Părinţi aghioriţi: Arhimandritul Haralambie Dionisiatul

Cuviosul arhimandrit Haralambie, fost stareţ al Mănăstirii Dionisiu, este una din marile figuri ascetice ale monahismului aghiorit din secolul al XX-lea. Înainte de a înşira virtuţile şi luptele duhovniceşti ale acestui bărbat, vom începe cu câteva date biografice.

S-a născut în Rusia, dar la vârsta de 10 ani a venit cu părinţii săi, Leonida şi Despina, şi cu ceilalţi patru fraţi, în Grecia. S-au stabilit în satul Arkadicos, de lângă Drama, de care îl despart doar 20 de minute de mers pe jos. Tatăl său era comerciant şi de aceea călătorea adesea în Rusia. Soţia lui, care mai târziu va deveni monahie cu numele Marta, era casnică şi stătea cu copiii acasă şi cultiva tutunul. Părintele fusese numit din botez tot Haralambie. A urmat primele clase în satul său având bune rezultate la toate materiile. Era dotat de la Dumnezeu cu o mare robusteţe fizică şi de aceea putea să lucreze în cele mai grele condiţii la câmp. Mama lui era temătoare de Dumnezeu şi şi-a povăţuit toţi copiii în cărările Domnului. Deşi era cu puţină şcoală a rânduit ca acasă copiii să facă cele şapte laude ale Bisericii dar după tipikonul aghiorit, adică cu komboskini. Astfel, pentru Vecernie făceau 15 şiraguri a 100 de boabe, pentru Pavecerniţă 10 iar pentru Utrenie 35, la fiecare boabă zicând rugăciunea „Doamne Iisuse Hristoase miluieşte-mă”. Postul cel mare îl ţineau fără ulei mâncând o dată pe zi în afara sâmbetelor şi duminicilor în care mâncau de două ori pe zi şi cu ulei. Toţi în familie aveau ca povăţuitor în lupta duhovnicească pe mama şi trăiau ca nişte asceţi. Astfel, până la vârsta de 30 de ani, tânărul de atunci Haralambie nu avea nici cea mai mică idee despre păcat. De la cei mai tineri ani ai vieţii s-a obişnuit cu luptele duhovniceşti ale vieţuirii monahale iar Dumnezeu i-a scos în cale două persoane duhovniceşti cu totul aparte care au ajutat mult întreaga familie pe calea virtuţii. Unul era monahul rus Ilie care îi povăţuise încă înainte de a fugi din Rusia şi le-a arătat faptele vieţuirii ascetice. Celălalt era fratele tatălui său, monahul Arsenie, tovarăşul de nevoinţă a viitorului său stareţ, Gheron Iosif. Monahul Ilie s-a stabilit şi el în satul tânărului Haralambie şi luase asupră-şi povăţuirea duhovnicească a întregii familii. Avea harisma rugăciunii inimii neîncetate iar mai târziu a primit şi darul înaintevederii.

De la vârsta de 21 de ani tânărul Haralambie s-a dăruit nevoinţelor ascetice. Făcea 100 de metanii, postea, se ruga ore în şir nopţile şi trăia în mare înfrânare. La vârsta de 30 de ani, la sfatul unchiului său, monahul Arsenie a venit la Sfântul Munte. Erau amândoi ucenici ai marelui cuvios şi isihast Gheron Iosif care pe atunci locuia în peşterile de la Sfânta Ana. Când l-a întâlnit prima oară pe Gheron Iosif acesta l-a întrebat:

– Ştii de ce ai venit aici?
– Am venit să mă fac monah, părinte.
– Ştii să faci metanii?
– Ştiu. În lume făceam până la 300.
– Ce-s alea 300 de metanii pe zi? Aici ai să faci 3000. Poţi?
– Nu ştiu, părinte, o să încerc.

Atunci l-a strigat pe Arsenie şi i-a zis:
– Ia-l şi mergeţi pe dâmbul acela, în faţa peşterii, şi faceţi 3000 de metanii împreună.

Au mers amândoi şi preţ de două ore şi jumătate au făcut toate metaniile. Sudoarea le curgea pe faţă, dar au rămas credincioşi poruncii Stareţului lor. De atunci le-a rânduit 2000 de metanii pe zi, iar neobositul Haralambie nu s-a descurajat în nici o osteneală pe care i-a rânduit-o Stareţul său. Într-o zi l-au asuprit gândurile din pricina oboselii şi i-a zis lui Gheron Iosif:

– Dar, părinte, cu 2000 de metanii pe zi o să mor.
– De aceea am şi venit aici, copile, ca să murim.
– Nu se poate să fac mai puţine?
– Bine, de astăzi vei face 700 pe zi.

Într-o zi Gheron Iosif l-a strigat şi i-a zis:
– Vezi copilul meu acea peşteră de acolo de sus?
– O văd, părinte.
– Să mergi acolo de dimineaţă până la apusul soarelui. Acolo vei găsi Paradisul.

A pornit tânărul monah Haralambie cu puţin pesmet şi o sticlă de apă ca să facă ascultare faţă de stareţul lui. Când a ajuns în peşteră a văzut că era atât de mică încât nu putea să stea în picioare, ci numai aplecat. Puţin mai în fundul peşterii a găsit ceva mai mult loc şi putea să stea drept. Se gândi atunci: „Da unde este Paradisul de care mi-a spus părintele? Ce o să fac aici atâta timp?” Fiindcă a început să se facă frig începu şi el să facă metanii ca să se încălzească puţin. Harul a început încet-încet să-şi arate lucrarea mângâietoare şi i-au venit primele lacrimi de pocăinţă adăugându-se altele şi altele. Chipul îi strălucea, sufletul îi era mângâiat şi simţea o dulceaţă şi înăuntru şi în afara sa. Ieşi puţin afară. Natura sălbatică îi păru frumoasă şi chiar îngerească. Atunci îşi spuse: „Da, acesta este Paradisul pe care mi l-a promis Părintele c-o să-l găsesc. Aici aş sta toată viaţa şi n-aş mai vrea nimic altceva.” Seara s-a întors la colibă şi şi-a istorisit trăirile.

Deoarece peşterile erau nesănătoase s-au mutat cu toţii în două căsuţe de la Nea Skiti. Împreună cu ei se găsea de acum şi monahul Teofilact care vieţuise ani îndelungaţi cu fericitul Ioakim Speţieri la Chilia Sfinţilor fără de arginţi. Lucrul lor de mână era sculptarea cruciuliţeolor de lemn şi a pristolnicelor pentru prescuri. La aceste lucrări părintele Haralambie s-a dovedit foarte priceput, lucrând extrem de repede şi de bine. Câtă vreme unchiul său, părintele Arsenie, pregătea 30 de cruci pe zi părintele Haralambie a făcut în prima zi 40, în a doua 80, iar din a treia a început să facă 100 de cruci pe zi.

Gheron Iosif a înţeles repede că Maica Domnului i-a adus în obşte un mieluşel fără de răutate care avea însă puteri ciclopice şi o constituţie neobişnuit de robustă care putea să rezolve toate lucrările grele ale Chiliei. Părintele Haralambie cobora la ţărmul mării ca să aducă în spate saci de ciment, făină, materiale de construcţii. El însuşi zbura ca un vultur la Caries şi în alte locuri ca să vândă lucrul lor de mână, ca să lucreze ca ziler la culesul măslinelor la diferite mănăstiri, săpa pentru temeliile noilor clădiri la care el însuşi a lucrat apoi ca zidar etc. Nopţile, după cum el însuşi îmi povestea, simţea că i se deschid cerurile din bogăţia harului care îl cerceta şi îi dădea aripi duhovniceşti ca să zboare în înălţime. După cum s-a nevoit în ascultare în treburile materiale, tot aşa şi încă mai mult s-a nevoit în cele duhovniceşti întotdeauna sub povăţuirea plină de discernământ a stareţului său. Gheron Iosif era atât de plin de har încât în fiecare după amiază, pe când mâncau, îi primea şi spunea fiecăruia în ce stare duhovnicească se găsea.

Despre acest mare nevoitor al rugăciunii lui Iisus, Gheron Iosif, a scris ucenicul său, monahul Iosif, iar Sfânta Mănăstire Filoteu i-a tipărit epistolele duhovniceşti. A adormit în domnul în 1959 lăsând amintirea unui mare cuvios şi isihast. Dintre ucenicii lui, părintele Haralambie a devenit ieromonah iar după adormirea stareţului său a început să primească ucenici şi s-a stabilit la Chilia Burazeri. În 1979 a fost chemat să preia igumenia Mănăstirii Dionisiu, slujire pe care a ţinut-o până în 1992 când, din motive de sănătate, s-a retras de la conducere.

Până astăzi (a adormit în Domnul la 01.01.2001, n.tr.) bătrânul părinte Haralambie trăieşte şi se nevoieşte în Mănăstirea Cuviosului Dionisie. L-am vizitat de multe ori şi i-am pus diferite întrebări legate de mântuire, despre rugăciune, despre lucrările harului. Cu multă simplitate, limpezime şi iubire în Hristos mi-a dezvăluit multe din experienţele lui duhovniceşti.

– Părinte dacă este blagoslovit, spuneţi-mi câteva cuvinte despre rugăciune.
– Rugăciunea, copilul meu, are nevoie de silinţă trupească. Eu am fost din fire un om neobişnuit de robust şi am avut şi o mare sete după Dumnezeu în luptele mele monahiceşti. Stareţul meu ne punea să priveghem în fiecare noapte 5-6 ore, cei mai puternici numai cu rugăciunea, iar cei mai firavi şi cu puţină citire. Eu mă rugam întotdeauna în picioare deoarece dacă mă aşezam mă lua somnul. Silinţa la rugăciune durează până la jumătate de oră. După aceea vine harul iar rugăciunea se lucrează singură, aducând îndulciri duhovniceşti. În primii mei opt ani de ascultare la părintele Iosif, când mă rugam noaptea, parcă mi se deschideau cerurile din pricina bogăţiei harului. Cel puţin de două ori pe săptămână mintea îmi era răpită în contemplaţie şi vederea lui Dumnezeu. În această stare omul nu mai poate să spună rugăciunea. Mintea şi inima i se unesc cu rugăciunea, adică cu simţirea prezenţei lui Dumnezeu. Sufletul este cu totul înstrăinat de lumea exterioară şi se face cu totul luminos şi plin de umiliciune. Un rod al acestei uniri dumnezeieşti şi tainice este o dulceaţă negrăită care ţinea uneori patru ore, alteori mai puţin, cât voia Dumnezeu. Când harul apoi pleca încet-încet îmi lăsa înăuntru de fiecare dată ceva nou. Adică, după fiecare priveghere de noapte în ziua următoare nu mai eram acelaşi. Preabunul Dumnezeu mi-a dăruit har peste har iar această binecuvântare m-a mângâiat şi mi-a întărit aripile credinţei şi ale iubirii pentru Hristos. Îmi amintesc că atunci când rugăciunea mi-a intrat pentru prima dată în inimă m-am îmbătat de o negrăită dulceaţă. Eram ca în extaz. Nu mai puteam îndura bucuria şi am mers la Gheron Iosif deşi era noapte ca să-l întreb:
– Părinte am să-ţi spun ceva. Asta şi asta mi se întâmplă.
– Asta, copilul meu, este o măsură mare a rugăciunii. Nici unul din monahii pe care i-am cunoscut atâţia ani nu a dobândit-o. Mie însă Dumnezeu mi-a dăruit-o şi acum o văd şi la tine. După ea mai există şi ultima, în care mintea omului pătrunde în rai.

Gheron Iosif a fost foarte mişcat de ce i-am spus, m-a îmbrăţişat şi m-a sărutat. Mintea mea nu a pătruns niciodată în rai, dar Gheron Iosif adesea a avut astfel de răpiri precum însuşi povesteşte şi în Epistolele sale.
– Părinte Haralambie, ce este contemplaţia şi cum o trăiţi Sfinţia Voastră?
– Ascultă. În locul în care te rogi, te cuprinde o linişte a minţii, o tăcere lăuntrică şi o pace a inimii. Când mă cuprinde o asemenea stare mă ia şi grija ca nu cumva să vină cineva şi să-mi bată la uşa chiliei şi să pierd această pace dulce. Acest har rămâne cât timp vrea Dumnezeu. Pleacă pentru puţin şi iarăşi vine. Dar ce durere şi sfâşiere am încercat atunci când m-a părăsit! Plângeam ca mama care şi-a pierdut copilul şi strigam: „Dumnezeul meu, oare n-o să-mi mai dai acest dar şi altă dată?” Aceasta este pacea pe care a făgăduit Domnul că o va da celor care Îl iubesc. Din această pace adâncă şi prezenţă duhovnicească a lui Hristos se naşte în inima noastră o bucurie nespusă şi iubire. Îmi amintesc că odată a venit înlăuntrul meu un val atât de puternic de iubire încât am căzut pe jos şi am început să strig: „Dumnezeul meu, o să mor. Nu mai îndur prezenţa iubirii Tale. Mântuieşte-mă, mântuieşte-mă. Flacăra iubirii Tale mă arde.” Când, după trei ore a plecat această revărsare a iubirii lui Dumnezeu, m-am aşezat plângând de bucurie.

– Părinte, eu nu trăiesc nimic din iubirea de care‑mi vorbiţi. Ce să fac ca să încep să o simt şi eu?
– Nu vine cu uşurinţă, copilul meu. Eu spuneam rugăciunea neîncetat toată ziua cu gura. Stareţul meu, Gheron Iosif, stătea deasupra chiliei mele şi mă auzea spunând ore în şir rugăciunea şi se bucura. Rugăciunea lăuntrică te umple şi nu vrei să mai vorbeşti. Când vorbeşti ţi se amărăşte sufletul. Fă o încercare să nu vorbeşti deloc o zi întreagă şi vei vedea că rugăciunea nu se va mai opri în lăuntrul tău. Când nu se zice cu gura, cu siguranţă se va rosti în minte.

Mulţi îl acuzau pe Stareţul meu, Gheron Iosif, că este înşelat. De fapt ei erau cei aflaţi în înşelare pentru că nu cunoşteau cele pe care le trăia Stareţul meu. El ne-a deschis ochii sufletului pentru că el însuşi mai întâi a trăit şi ne-a învăţat cu iubire dar şi cu severitate.

Ca să faci rugăciunea minţii trebuie ca mintea să‑ţi alerge la rugăciune făcând 200 de komboskini (a câte 100 de bobiţe pe zi). Metoda inspiraţiei şi a expiraţiei la rugăciune este pentru cei înaintaţi. Atunci harul dumnezeiesc îţi străpunge inima ca un cuţit şi dezrădăcinează patimile. După o astfel de luptă bunul Dumnezeu încununează pe luptător înălţându-i mintea la contemplaţie care este vederea lui Dumnezeu de către minte.

– Părinte, dacă nu dobândim rugăciunea minţii mergem în iad?
– Nu. Nu există o asemenea teamă. Dacă facem ascultare faţă de stareţ ne va milui Dumnezeu. Sunt mulţi oameni care au ajuns în iad deşi aici s-au rugat mult. Aici îi înţeleg pe cei căzuţi în înşelare care au trăit fără ascultare, făcându-şi toate voile şi odihnindu-l pe diavol în timp ce alţii numai cu ascultare şi cu rugăciunea după putere s-au mântuit. Prin urmare, să ne rugăm urmărind însă să păstrăm şi tăcerea care va aduce atenţia la rugăciune.

– Puteţi să ne descrieţi o contemplaţie pe care aţi văzut-o?
– Precum v-am spus, Dumnezeu m-a învrednicit de numeroase contemplaţii. Auziţi şi învăţaţi ce lucruri deosebite a îngăduit Preabunul Dumnezeu să-mi fie descoperite mie păcătosului spre vedere.

Odată pe când mă rugam mintea mi-a intrat în inimă şi am pierdut simţirea greutăţii trupului. În această stare Dumnezeu mi-a descoperit înaintea ochilor minţii întreaga Sfântă Scriptură. Deşi nu o citisem până atunci în întregime Dumnezeu mi-a deschis ochii sufletului şi am cunoscut adâncurile înţelesurilor Sfintei Scripturi. Când am luat după aceea Scriptura ca să citesc am găsit faptele şi învăţătura aşa cum le văzusem la rugăciune. Altă dată am simţit că mi se măreşte trupul până am ajuns la tavanul camerei. Apoi, încet-încet simţeam că mi se micşorează până a ajuns cât o furnică. Simţindu-mă atât de mic cât o furnică m-am învrednicit să văd cu mintea întreaga planetă. Adică am văzut continentele, pădurile, mările, oceanele şi cele din adâncurile lor: peştii, comorile, coralii etc. M-am minunat de toate acestea şi am zis în sine: „O, cât de mare este pământul dar şi cât de necuprins este Dumnezeu”. Cugetând la toate acestea am simţit „piciorul lui Dumnezeu” călcând asupra mea pe când mă simţeam ca o furnică şi umblam deasupra pământului pe care-l vedeam ca o sferă. Atunci m-am gândit şi mi-am zis: „O, cât de mic e pământul înaintea lui Dumnezeu şi dacă El vrea îi dă un şut cu piciorul şi îl distruge”. Altă dată, pe când mă rugam, a venit însuşi Hristos înaintea mea. Nu L-am văzut cu ochii trupeşti, ci simţeam foarte puternic prezenţa harului Lui. Duhul Sfânt m-a mai învrednicit şi de alte mângâieri.

– Acum că sunteţi egumen şi aveţi o obşte mare cum vă mângâie Duhul Sfânt?

– Singurul lucru pe care Dumnezeu mi l-a mai lăsat acum este faptul că am înlăuntrul meu rugăciunea neîncetată. Astfel, fie dorm, fie lucrez, rugăciunea se lucrează neîntrerupt înlăuntrul meu. Aceasta se datorează şi propriei mele trezvii deoarece toată ziua mă străduiesc să tac şi să zic rugăciunea în orice mod.

– Noi, părinte, putem să trăim câte ceva din toate experienţele pe care ni le-aţi istorisit?

– Numai dacă vă veţi lupta să vă siliţi pe voi înşivă la toate. Despre aceasta ne vorbeşte Sfântul Ioan Scărarul când spune că monah este cel ce-şi supune firea unei sile neîntrerupte. Vă voi relata o întâmplare care arată dorinţa omului de a se ridica din păcat. La părintele nostru Gheron Iosif a venit odată un creştin mirean şi i-a mărturisit că dorind să se elibereze de pofta desfrânării şi-a tăiat cu cuţitul organele genitale. Din fericire nu a murit din pricina hemoragiei pentru că l-au dus de urgenţă la spital. I-a spus aşadar Stareţului meu că nici după tăierea organelor sexuale nu i s-a liniştit cât de puţin războiul trupesc. Atunci Stareţul i-a rânduit metanii şi alte metode ascetice. Văzând Dumnezeu dorinţa lui l-a eliberat de războiul trupesc după mulţi ani de luptă.

– Povestiţi-ne câte ceva despre luptele ascetice ale lui Gheron Iosif.

– Când Stareţul meu a venit la Sfântul Munte a căutat părinţi care să mănânce şapte măsline pe zi şi 20 de grame de pesmet. Nu a găsit însă şi s-a străduit singur ca Dumnezeu să-i dăruiască rugăciunea minţii şi a inimii. Într-adevăr după multe lupte a primit darul rugăciunii. Considerând ascultarea ca fiind neobligatorie se dăruia unor asceze excesive în diferite zone ale Marii Lavre. Diavolul a încercat să-l prindă în cursă şi într-o după-masă i s-a înfăţişat sub forma unui leu înfricoşător. Părintele s-a speriat şi a fugit la cuviosul părinte Daniil Katunakiotul ca să-l sfătuiască ce să facă. Acela i-a spus să lase preumblările şi să intre în ascultare la un bătrân pe care să-l îngrijească până la moartea lui. Apoi va moşteni binecuvântarea lui Dumnezeu şi harul ascultării şi va putea să meargă oriunde vrea. Într-adevăr, având ca împreună-nevoitor un monah de un cuget cu el de la Mănăstirea Stavronikita au intrat în ascultare împreună la bătrânul Efrem pe care l-au slujit până la moartea lui. Apoi au început să umble împreună prin diferite locuri ale Athosului vreme de opt ani. Iarna, din cauza frigului făceau seara în jur de 3000 de metanii. Ca să bea apă topeau zăpadă într-o cutie de conservă pe care o purtau cu ei. Odată, pe când stăteau la katisma Panaghiei, puţin mai jos de vârful Athosului, au găsit mere proaspete cu frunze verzi puse pe zăpadă. Înfometaţi cum erau, le-au mâncat fără să se gândească că nu puteau în acea perioadă a anului să se găsească acolo mere proaspete. Cu siguranţă că fuseseră trimise de îngerul lui Dumnezeu ca să-i mângâie şi să-i hrănească deoarece erau epuizaţi după atâta post şi asceză.

Părintele Haralambie alături de Bătrânul Iosif Vatopedinul

Toate luptele sale ascetice şi multe din experienţele lui fericitul bătrân le-a scris în scrisorile sale ca să ajute şi alte suflete care însetau după Dumnezeu şi după mântuirea lor. Ele au fost tipărite în cartea „Mărturii din viaţa monahală” editată de Mănăstirea Filoteu (în româneşte traduse de Pr. Constantin Coman la Editura Bizantină, 1995).

***

Părintele Haralambie a adormit în Domnul în 1 ianuarie 2001 în vârstă de 91 de ani după ce a renunţat la egumenia Mănăstirii din motive de boală intrând în ascultare faţă de noul Egumen şi fiul său duhovnicesc. Până în ultimele zile ale vieţii a primit pentru spovedanie şi povăţuire clerici şi mireni în chilia sa din Mănăstirea Dionisiu în care odinioară trăise Sfântul Nifon. Slujea Liturghia ori de câte ori îi îngăduia sănătatea şi lua parte la viaţa de obşte, încadrându-se în programul Mănăstirii. Spunea cu umor că după atâtea lupte ascetice Dumnezeu i-a dat harisma să poată mânca de două ori pe zi. A adormit întru Domnul în pace. Monahul care a fost lângă el în ultimele clipe ale vieţii povesteşte că „târziu în noaptea de 1 ianuarie 2001, pe când părintele Haralambie stătea întins liniştit în patul de spital, s-a ridicat şi s-a schimbat la faţă de bucurie. Şi-a deschis mâinile ca şi cum ar îmbrăţişa pe cineva, a scos un strigăt de bucurie şi aşa sufletul lui a zburat la cele cereşti. Acea expresie dulce şi bucuroasă a rămas zugrăvită pe chipul său şi după moarte. Medicii care l-au văzut nu au crezut că e mort până ce nu s-au convins cu metodele lor ştiinţifice. Peste trei zile a fost înmormântat în cimitirul Mănăstirii Dionisiu, alături de alţi cuvioşi părinţi.

Cuvioase şi Sfinte Părinte, de acolo de sus din ceruri, de lângă Preadulcele Iisus de care ai însetat din tinereţile tale poartă grijă şi de noi, orfanii din lumea aceasta. Amin. Veşnica ta pomenire.