Părinţi aghioriţi: Ieromonahul Isihie de la Aghia Anna

Pe lângă multe alte flori duhovniceşti care au crescut şi au înflorit aici, în binecuvântata „grădină a Maicii Domnului” şi apoi au fost slăvite veşnic în ceruri, s-a numărat şi părintele Isihie de la Aghia Anna, duhovnic faimos şi virtuos.

Pentru ca să-l cunoaştem mai bine pe cinstitul Bătrân şi pentru a preţui mai mult bogăţia virtuţilor sale călugăreşti, sunt necesare câteva date biografice.

Părintele Isihie s-a născut într-un mic sat din regiunea Messinia, numit Drania, în 1905, din părinţi care i-au lăsat ca moştenire cucernicia faţă de cele dumnezeieşti şi iubirea pentru Dumnezeu şi aproapele. Pe tatăl său după trup nu l-a cunoscut, deoarece a murit înainte de naşterea sa. A mai avut încă patru fraţi mai mari. Din Botez s-a numit Demostene, nume fără prăznuire în calendar. A urmat şcoala din sat, distingându-se prin cuviinţa şi râvna sa. Învăţătorul, văzându-i zelul, l-a ajutat să termine ultimele două clase într-un singur an.

Dorind să înveţe o meserie, a plecat în orăşelul Messina unde a ucenicit alţi patru ani pe lângă un croitor. Nici aici viaţa sa nu s-a schimbat. Era mereu adăpat cu apa nemuritoare a credinţei şi a iubirii de Dumnezeu.

Repede s-a trezit înlăuntrul său dorinţa unei vieţi duhovniceşti mai înalte. Banii pe care îi câştiga muncind îi dădea milostenie sau îşi ajuta mama văduvă. Lumea îl obosea sufleteşte. Zgomotul l-a silit să caute o viaţă mai liniştită. Iar dorul lui nu a întârziat să devină realitate. Era deja un ales al lui Dumnezeu, chemat la bunătăţile cereşti şi nestricăcioase.

Chemarea dumnezeiască

Cele de mai jos ni le-a povestit el însuşi, după multe rugăminţi:
Pe când eram de 15 ani m-au trimis părinţii la Messina să învăţ meseria de croitor. Înainte de a pleca, un bun creştin m-a sfătuit: „Copilul meu Dimo, acum, fiindcă pleci la oraş, vei avea multe ispite. Stăpânul tău te va încerca în diferite feluri, ca să vadă ce fel de caracter ai şi cine eşti. Ia aminte! Nu părăsi Biserica şi rugăciunea.” Când am ajuns în oraş, mi s-au întâmplat toate câte mi le spusese acel bun creştin. Într-o seară, am rugat-o pe Maica Domnului să mă povăţuiască pe drumul mântuirii. În somn, mi-a apărut un tânăr plin de slavă, îmbrăcat cu straie militare strălucitoare şi mi-a spus: „Vei merge la cutare magazin şi vei găsi pe cutare. Vei cere numele fratelui lui care este monah la Sfântul Munte. Te vei duce la Uranopolis şi de acolo, cu vaporaşul, la schitul Sfânta Ana, unde te vor aştepta doi fraţi ai unei colibe.” Zicându-mi acestea, mi-a arătat în acelaşi timp şi toate locurile prin care urma să trec, adică am văzut cum am ajuns în Uranopolis, cum am intrat în Munte, cum am urcat la Schit şi i-am văzut şi pe monahii care mă aşteptau.

Într-una din zilele următoare mi s-a întâmplat o mare ispită. Stăpânul m-a trimis să-i aduc cu măgarul soţia din satul ei, aflat la doi kilometri distanţă. Împreună cu ea a vrut să vină şi nepoata ei. De multă vreme unelteau amândouă să mă arunce în păcat, dar nu reuşiseră. Acum au crezut că li s-a ivit cel mai potrivit prilej.

Pornind şi ţinând măgăruşul de ham, mi-am făcut cruce zicând: „Maica Domnului, te rog să vii cu mine.” Pe cale, soţia croitorului pretextează că se grăbeşte şi o ia înainte pe jos iar pe măgar se urcă nepoata… Avansurile ei au rămas însă fără roade. Ademenirile ei nu m-au atins, ci dimpotrivă, m-au oţelit. Ţinând pietre în mâini, am strigat: „Nu cuteza să cobori că te omor cu pietre.” Tot atunci, am strigat: „Maica Domnului, scapă-mă de pericol!” Îndată s-a înfăţişat înaintea mea Preasfânta, înveşmântată într-o lumină inexprimabilă şi strălucitoare şi mi-a spus: „Aruncă pietrele şi nu te teme, sunt cu tine.” M-am umplut atunci de multă bucurie şi putere. Tânăra de pe măgăruş, când a auzit discuţia fără să vadă cu cine vorbeam, s-a înspăimântat şi s-a liniştit.

Când am ajuns în orăşel, ea a săvârşit păcatul cu altcineva iar eu, slăvind pe Dumnezeu şi pe Preasfânta stăpână, m-am dus neîmpiedicat la maistorul meu.

Într-o altă seară, acelaşi tânăr ostaş s-a înfăţişat şi mi-a zis: „Este vremea, Dimo, să pleci. Mâine vei pleca iar pe drum o să întâlneşti o mare ispită. Nu te teme. Cheamă pe Maica Domnului, fă-ţi cruce şi te vei izbăvi.” Ziua următoare pornesc şi, după puţin drum, văd un pâlc de diavoli. Erau sălbatici, negri, cu coarne şi cozi. Dănţuiau, râdeau, făceau grimase în mijlocul drumului. Cel mai mare dintre ei, şeful lor, s-a repezit să mă prindă strigându-i şi pe ceilalţi: „Haideţi să-l prindem şi să-l omorâm. Atunci mi-am strâns mâinile şi am strigat făcându-mi cruce: „Maica Domnului, mântuieşte-mă!” Îndată au dispărut cu toţii dinaintea mea.

Am ajuns cu bine la Tesalonic unde un cunoscut mă ia şi, fără să ştiu cum, mă introduce într-o casă a fărădelegii şi imoralităţii. Nu ştiam cum să fug. Eram înconjurat de vrăjmaşi văzuţi şi nevăzuţi. Mă introduce la una. Pretextez că nu e frumoasă. Mă duce la alta. Îi spun: „Rămâi tu aici şi eu mă duc la cea dintâi.” I-am spus aceasta ca să scap de pericol. Când mă întorc văd deasupra casei un diavol care-mi făcea semn şi mie şi altora să intrăm. De toţi care ascultau de el râdea. M-am aşezat pe o piatră şi m-am înspăimântat de starea lumii păcătoase. Dintr-o dată înaintea mea mi se înfăţişă din nou acel ostaş tânăr care m-a povăţuit şi-mi zise: „Priveşte, Dimo, pentru ultima oară, putregaiul lumii acesteia deşarte…” şi s-a făcut nevăzut.

Am plecat de acolo şi am ajuns la Uranopolis. Exact ceea ce am văzut în somn, aşa vedeam acum cu ochii trupeşti. Am ajuns la Uranopolis şi apoi, cu vaporaşul, la arsanaua Schitului nostru şi am început să urc. Pe drum am întâlnit un monah. Era diavolul cu înfăţişare de călugăr.

– Blagosloviţi, părinte!

– Unde mergi copilul meu? (nu a spus: „Domnul să te binecuvinteze”).

– Mă duc să mă fac monah, aici, la Sfânta Ana.

– La cine?

– La coliba Sfântului Modest, la duhovnicul Leontie.

– Aaa… Nu e om bun; este înşelător, rău, strică pe tineri şi nu ştie cele călugăreşti. Vino la mine şi o să te învăţ multe.

– N-am nevoie să-mi spui cine este. Eu o să merg acolo unde este voia lui Dumnezeu.

Făcându-mi cruce, am pornit, iar aşa-zisul monah a dispărut lăsând în urmă un nor de fum şi strigând: „Plec, plec de la Sfânta Ana. Toată treaba mi-o strică Părintele Leontie. Mi-a luat toţi monahii.” Când am ajuns la chilie, bătrânul mă aştepta afară; văzându-mă, mi-a zis: „Vino, copilul meu. Te-am aşteptat. Pari foarte tulburat. Ce ţi s-a întâmplat?”, căci Părintele Leontie avea harisma înaintevederii, dar se făcea că nu ştie».

„Ales-am a fi lepădat în casa Domnului, mai degrabă decât a locui în locaşurile păcătoşilor” (Ps. 83, 11)

Aşa grăieşte psalmistul, arătând vieţuirea călugărească. Astfel, după ce a biruit cu ajutorul harului lui Dumnezeu lumea şi pe stăpânitorul ei, tânărul Demostene a ridicat pe umerii lui jugul uşor al lui Hristos, devenind frate în obştea colibei Sfinţilor Modest şi Haralambie.

Sinodia era formată din cinci fraţi, toţi ieromonahi, oameni de mare virtute. Erau nevoitori ai rugăciunii lui Iisus, postitori, înfrânaţi în toate. Credincioşi făgăduinţei schimei îngereşti s-au învrednicit de harisme: Stareţul, părintele Leontie, cu ucenicii: părintele Haralambie, părintele Pantelimon, părintele Daniil şi părintele Modest.

Să ni se îngăduie, în acest punct, o paranteză legată de stareţul chiliei, părintele Leontie.

Era un povăţuitor sufletesc atât de experimentat şi de vrednic, încât mulţi alergau la coliba lui pentru spovedanie, sfaturi şi învăţături. Cunoştea cele trecute şi le prevedea pe cele viitoare. Viaţa îi era o oglindă în care se răsfrângeau virtuţile lui Hristos şi ale marilor cuvioşi ai pustiei. Inima îi era un izvor de har dumnezeiesc; mintea – o flacără imaterială căreia i se descopereau de către har cele trecute, prezente şi viitoare. Duhul îi destăinuia cele ascunse ale oamenilor şi cele negrăite ale inimilor lor, iar el îi povăţuia cu siguranţă la limanul mântuitor al pocăinţei.

Însuşi părintele Isihie mi-a povestit urmă­toarea întâmplare: „Odată, părintele Leontie a mers în vizită în satul lui, acasă. Trecând prin faţa unei cafenele, nişte meseni au început să-l batjcorească, să hulească cele sfinte, monahismul, şi să-i judece pe monahi. S-a apropiat de ei cu blândeţe, i-a sfătuit şi le-a dat pe faţă toate păcatele ascunse ale fiecăruia. Aceştia au fost mişcaţi la suflet şi şi-au cerut iertare, s-au spovedit şi s-au întors acasă cu totul schimbaţi de întâlnirea cu ieromonahul aghiorit.”

Înainte de fericita sa adormire, părintele Leontie i-a chemat pe fraţii sinodiei sale, i-a binecuvântat, a spus fiecăruia în ce chip i se va desfăşura viaţa în continuare şi când va muri. Părintelui Isihie, cel mai tânăr din obşte, i-a spus: „vei trăi mulţi ani, vei muri în pace la adânci bătrâneţe, vei întemeia o obşte şi vei avea multe necazuri şi strâmtorări dar «cel ce va răbda până la sfârşit, acela se va mântui»”.

Să ne întoarcem din nou la fratele Demostene, care, la vârsta de 22 de ani, în 1927, se afla în sinodia sfântă a părintelui Leontie. Se străduia să dobândească toate virtuţile, mai ales ascultarea şi blândeţea. Slujea neobosit la biserică şi îi ajuta pe părinţii mai mari. Se îndeletnicea şi cu croitoria ca rucodelie, deoarece învăţase foarte bine să coase haine călugăreşti. După un an a ajuns schivnic, cu numele Isihie. Se îmbrăcă acum cu haina veseliei şi a bucuriei, cu panoplia Duhului, pentru a se deda la şi mai mari lupte ascetice împotriva vrăjmaşului nevăzut. După alţi doi ani, în 1930, a fost hirotonit diacon în kiriaconul Schitului de ÎPS Mitropolit Ierothei, care pustnicea în Athos şi care, în 1932, l-a hirotonit preot. Slujirea de duhovnic, părintele Isihie a primit-o în 1954.

„Nu dispreţui harul care este întru tine”(1Tim. 4, 14)

De acum se deschide o nouă perioadă duhovnicească în viaţa părintelui Isihie şi a schitului Sfânta Ana.

Sfânta Ana cu Maica Domnului, icoană de Schitul Aghia Anna

Îmbogăţit cu darul şi vrednicia dumnezeiască a preoţiei, împodobit cu cunoscutele virtuţi monahale care l-au desprins de influenţele omului celui vechi, înveşmântat în haina smereniei şi cu dulcea îmbrăcăminte a blândeţii, învăţat în ştiinţa celei mai de frunte virtuţi, după Marele Antonie, dreapta socoteală – iată câteva trăsături ale părintelui Isihie.

Secerişul era mult, iar roadele nu puţine. De aceea a ajuns repede duhovnic al multor chinovii din partea de vest a Sfântului Munte, mai ales că precum îi era numele îi era şi viaţa [Isihie în limba greacă înseamnă linişte, n. tr.]. Cu isihia a dobândit mierea virtuţilor, cu isihia dăruieşte celor ce vin la el din comorile sufletului său. Vorbeşte liniştit, umblă liniştit, spovedeşte liniştit. Părinţii Mănăstirilor care l-au avut duhovnic au multe de povestit despre înălţimea duhovnicească a părintelui Isihie. La spovedanie nu era aspru. Sprijinea cu toiagul iubirii, povăţuia cu blândeţe. Pe faţă i se citea blândeţea lui Iisus Nazarineanul.

Schitul Aghia Anna, așa cum arată astăzi

Nu spovedea doar monahi, ci şi mulţi laici care auziseră de el. Activitatea lui se întindea şi în afara Sfântului Munte. Purtând racla cu moaştele izvorâtoare de mir ale Sfintei Ana, păzitoarea şi „medicul” Schitului, a străbătut satele Chalkidicei şi ale Macedoniei, iar în anii ocupaţiei Sfânta Ana era cea mai îndrăgită mângâiere a creştinilor cucernici. Oriunde o chemau, împreună cu robul ei, părintele Isihie, alerga în ajutor, tămăduia bolnavi, scăpa din pericole, dezlega pântecele neroditoare ale femeilor bolnave, ale căror copii primeau apoi numele Sfinţilor Ioachim şi Ana. Şi astăzi,  credincioşi cu aceste nume, au de povestit minunea Sfintei Ana prin care mama lor i-a putut zămisli şi naşte. Vom relata şi noi câteva asemenea minuni povestite de chiar fericitul părinte Isihie şi de cei doi ucenici ai săi, părintele Leontie şi părintele Pantelimon.

„Iar eu ca un măslin roditor în casa lui Dumnezeu” (Ps. 51, 7)

Era începutul celui de-al doilea război mondial. Înrolările erau generale, fără a excepta nici chiar pe monahii aghioriţi. Părintele Isihie a pus metanie Sfintei Ana, zicând: „Sfânta mea Ana, ajută-mă şi, cât timp voi trăi, te voi sluji”, şi plecă spre biroul militar de recrutare de la Kalamata. Ofiţerul de aici i-a cerut datele, iar părintele Isihie i-a spus: „Nu merg pentru că sunt monah aghiorit”. Apoi s-a dus să găzduiască la rudele din oraş. Ofiţerul a insistat să revină după zece zile, cu datele personale.

La termenul stabilit Părintele Isihie a revenit la biroul de recrutări unde l-a găsit pe ofiţerul respectiv care i-a spus: „Părinte, am visat o femeie bătrână care mi-a spus: «Călugării Sfântului Munte nu se înrolează». Acest lucru s-a întâmplat de trei ori şi de fiecare dată îmi vorbea tot mai aspru. La sfârşit mi-a mai spus: «Când va veni din nou preotul athonit Isihie să-i dai adeverinţă de neîncorporabil»”.

– Ia-ţi, părinte, livretul, dar spune-mi şi mie, cine a fost femeia aceea bătrână?

– Este Sfânta Ana, păzitoarea Schitului nostru din Athos.

– Roag-o, părinte, să mă ierte.

După cum am aflat mai târziu, în timp ce eu mergeam la biroul de încorporări, fraţii colibei noastre citeau Paraclisul Sfintei Ana, ca să-mi vină în ajutor.

Intervenţia Sfintei Ana nu l-a ajutat doar pe Părintele Isihie, ci pe toţi părinţii aghioriţi deoarece, auzind comandantul general al armatei de arătarea şi porunca Sfintei, acesta a dat ordin ca aghioriţii să nu mai fie încorporaţi defel în armată.

***

Într-un sat al Chalkidicii, pe când trecea părintele Isihie cu moaştele Sfintei Ana, în curtea unei case o femeie plângea disperată, şi-şi smulgea părul din cap din cauza calului ei care se prăbuşise la pământ şi spumega.

– Ce are calul tău, măi creştino?

– Oh, părinte, mi-a zis veterinarul că va turba, şi nu mai am altul, biata de mine.

– Nu plânge. Se va face bine. Am cu mine pe Sfânta Ana. O să-i citim un paraclis şi vom face aghiasmă.

După ce au terminat rugăciunile, o, minune, animalul s-a ridicat de jos deplin sănătos.

În timpul slujbei, doi medici veterinari care veniseră să vadă calul, au început să-l ironizeze pe părintele Isihie: „Ia te uită şi la călugărul acesta. Acum o să ia şi ultimul ban de la nenorocita asta pentru slujbă. Hai să-l necăjim”. Apropiindu-se, i-au zis:

– Ce faci, părinte? Vindeci calul?

Părintele Isihie, pe un ton aspru, le-a răspuns:

– Hulitorilor de cele sfinte, nu vă e ruşine să mă acuzaţi că am venit să iau banii femeii? Aşteptaţi puţin şi o să vedeţi minunea.

Cei doi medici, după înfăptuirea minunii sub ochii lor, au rămas muţi. Au cerut cu lacrimi iertare şi au plecat.

Răcliță cu moaştele Sfintei Anna. Schitul Aghia Anna

Altă dată, povesteşte părintele Isihie, ca urmare a invitaţiei Mitropoliei şi a bunilor creştini, m-am dus cu moaştele Sfintei Ana prin câteva sate ale Chalkidicii. Într-unul din ele, după cum obişnuiam, am rămas peste noapte în casa preotului şi am dat copilului celui mai mare valiza cu Sfintele moaşte ca să le ducă în camera mea. A lăsat valiza în afara uşii, iar eu, după ce am cinat cu familia preotului, obosit fiind, m-am întins pe pat. Valiza am uitat-o afară din cameră. Noaptea, vine la mine Sfânta Ana şi îmi dă o palmă zdravănă, zicându-mi: „De ce m-ai lăsat singură afară?”

Din pricina puterii loviturii m-am trezit. Am căutat valiza fără să o găsesc. Deschid uşa camerei şi văd valiza pe canapea. Am făcut metanii multe Sfintei Ana şi, de atunci, nu am mai lăsat niciodată valiza singură.

În timpul ocupaţiei germane, Părintele Isihie trecea cu Sfintele Moaşte printr-un sat. Când au aflat că au venit Sfintele moaşte o familie a alergat s-o întâmpine pe Sfânta Ana cu multă bucurie şi să se închine Sfintelor moaşte cu lacrimi.

– Ce-aţi păţit, creştinilor, de vă închinaţi cu atâta râvnă Sfintei, întrebă Părintele Isihie.

Capul familiei răspunse:

– Da, părinte. Sfânta Ana ne-a salvat familia de la moarte şi ne-a păzit cinstea nepătată. Cu puţin timp înainte au intrat nemţii în sat aducând cu ei vreo 20 de mongoli, foarte sălbatici, ca să terorizeze şi să necinstească femeile satului. Cu sprijinul unui trădător, au făcut multe violuri şi răutăţi. Şase dintre ei au venit într-o seară şi la casa noastră. Pe mine m-au scos afară. Se pregăteau s-o necinstească pe fiica mea cea mare dar ea îi lovea. A apucat o secure şi puţin a lipsit să taie mâna unuia din ei. S-au speriat. Au plecat şi s-au întors înapoi cam 16, cu toţii înarmaţi. Noi am  zăvorât peste tot casa şi asediul a început. Ne-am aruncat la pământ ca să ne ferim de gloanţe, strigând diferiţi sfinţi în ajutor. La un moment dat, una din fetele mele a strigat:

– Sfântă Ana, ajută-ne, murim!

– Nu vă temeţi, sunt cu voi! – s-a auzit glasul Sfintei.

– Dar unde eşti, nu te vedem? Dintr-o dată casa a strălucit de o lumină cerească, puternică, deşi era noapte. Asediatorii s-au speriat şi au fugit. Cine poate şti în ce fel i-a izgonit Sfânta Ana?

***

Un creştin, ajutat de 10 muncitori, făcea găuri cu sfredelul în piatră, lângă fântâna casei, pentru a găsi mai multă apă. Sfredelul intrase destui metri în piatră, dar, la un moment dat, în timp ce îl învârteau, acesta s-a blocat, prins de un bolovan desfăcut din stâncă. Oricât s-au străduit, n-au putut să-l mai mişte. Părintele Isihie tocmai trecea pe acolo iar stăpânul casei, fiind foarte credincios, s-a gândit să ceară ajutorul Sfintei Ana. A scris un pomelnic cu numele celor de-ai casei şi cu ale muncitorilor pe altă hârtie şi l-a chemat pe părintele să facă o aghiasmă. Când s-a terminat slujba, a luat aghiasmă şi a aruncat în gaura făcută, împreună cu hârtia pe care scrisese numele muncitorilor. Apoi i-a chemat din nou pe muncitori să scoată sfredelul. Ei s-au împotrivit dar, în cele din urmă, au cedat insistenţelor stăpânului casei. Din prima mişcare sfredelul a ieşit, iar din gaură a ţâşnit apă. Atunci a ieşit afară şi hârtia cu numele lor. Maistrul a luat-o, a citit-o şi a început să-l acuze pe gospodar că e vrăjitor şi că le-a făcut vrăji. Dar când părintele Isihie i-a chemat pe toţi în casă şi le-a explicat ce se întâmplase de fapt au crezut cu toţii şi şi-au cerut iertare pentru necredinţa lor.

***

În alt sat o femeie se îmbolnăvise foarte grav de spondiloză. De multă vreme zăcea nemişcată la pat, având dureri foarte mari.

Când am trecut prin satul acela, povesteşte Părintele Isihie, soţul femeii m-a rugat să-i dau Sfintele moaşte o noapte, ca soţia lui să doarmă cu ele în cameră.

– Nu se poate, i-am răspuns. Voi veni însă eu cu Sfintele Moaşte şi voi găzdui peste noapte în casa voastră. Adună toţi vecinii ca să facem o priveghere pentru bolnavă.

Mai întâi am făcut sfinţirea apei, iar apoi am început privegherea. Bolnava a văzut în vis în acea noapte o femeie bătrână care a apucat-o de coloana vertebrală, vertebră cu vertebră. Îndată au lăsat-o durerile şi s-a putut ridica din pat. Mulţumirile tuturor, mai cu seamă ale bolnavei tămăduite, nu se puteau descrie.

În 1963, ucenicul părintelui Isihie, părintele Leontie, era foarte grav bolnav. Nici un medicament nu stăvilise durerile de rinichi. Nu putea să umble drept, ci doar în patru labe. Părintele Isihie i-a zis:

– Du-te aşa, în patru labe, la kiriacon-ul Schitului (biserica centrală a Schitului), şi adu aici, cu ajutorul dikeului (conducătorul general al Schitului, ales pentru câte un an, n. tr.), Sfintele Moaşte ca să facem o aghiasmă. Părintele Leontie făcu ascultare, a adus Sfintele Moaşte şi a băut din aghiasma săvârşită atunci şi îndată l-a apucat voma şi apoi s-a făcut bine.

***

Am notat câteva din minunile Sfintei Ana povestite de Părintele Isihie sau de ucenicii lui.

La Mănăstirea noastră, a Cuviosului Grigorie, Părintele Isihie a fost duhovnic timp de 13 ani (1963 – 1976). Părinţii mai vechi care l-au avut duhovnic, păstrează vie amintirea virtuţilor şi a duhovniciei acestui bărbat sfânt. Unul dintre aceşti părinţi, părintele Isihie, mi-a spus:

– Ce să-ţi povestesc, frăţioare? Aceştia erau asceţi, bărbaţi sfinţi. Foarte deosebit era stareţul lui, părintele Leontie, şi el foarte mare duhovnic. A duhovnicit şi Mănăstirea noastră. Despre el mi-a povestit că, înainte de moarte cu un an, s-a îmbolnăvit foarte greu şi toţi credeau că va muri. Eu eram în grădină şi stareţul m-a strigat zicându.mi:

– Nişte oameni tuciurii au venit, frate Isihie. Te rog să-i întrebi ce vor şi unde se duc?

Eu nu am înţeles cuvintele stareţului meu care trăgea să moară şi i-am răspuns:

– Or fi nişte cărbunari. Vin de la Zografu şi caută de lucru.

– Dar tânărul acela strălucitor care stă la fereastră, cine este? Mi-a zis că va veni peste un an să mă ia.

Şi într-adevăr, tânărul cel strălucitor era îngerul Domnului, care, în anul următor, în aceeaşi zi şi la aceeaşi oră, a luat sufletul stareţului şi l-a dus înaintea Domnului.

Sfaturile lui obişnuite, atât pentru fraţii din obştea sa cât şi pentru alţi părinţi, erau: „Mai întâi să vă împliniţi canonul vostru călugăresc şi slujbele de la biserică. Să aveţi pace, unire şi iubire între voi şi cu toţi părinţii. Apoi ascultarea. Orice sărac va veni la coliba noastră, spunea obştii sale, să-l primiţi, să-l miluiţi după putere pentru că acestea sunt date lui Hristos Însuşi, Care ne va da înapoi îndoit. Să aveţi evlavie la Sfânta Ana, pentru că e păzitoarea şi medicul nostru.”

Un frate din Mănăstirea Grigoriu i-a spus: „Părinte Isihie, daţi-mi ceva de binecuvântare ca să vă pomenesc, chiar dacă e un obiect mic.” Ziua următoare, Părintele îi întinde o iconiţă de hârtie a Sfintei Ana şi-i zice: „Ia-o! Este tot ce am avut mai scump în viaţă. Am iubit comoara aceasta şi am slujit-o cu credincioşie. S-o pui pe uşa chiliei şi să-i pui metanie când intri şi când ieşi, iar ea te va ocroti şi va mijloci pentru mântuirea ta.”

„Dreptul, de va ajunge să se sfârşească, întru odihnă va fi” (Înţ. Sol. 4, 7)

Ani îndelungaţi, părintele a fost încercat de boala numită „parkinson”, din care cauză îi tremurau mâinile. Umbla puţin. Din iulie 1981 a căzut la pat. La picioare i s-au deschis răni mari din cauza nemişcării. Suferea mult, dar îndura cu răbdare încercările ca pe nişte cercetări dumnezeieşti. Mulţumea lui Dumnezeu pentru canonul primit şi le spunea monahilor săi: „Nu murmuraţi pentru bolile mele. Veţi primi plată de la Dumnezeu pentru dragostea cu care mă slujiţi”.

S-a apropiat şi sfârşitul … Cu zece zile înainte de a muri, a spus: „De Sfântul Haralambie voi pleca”. A sosit şi praznicul Sfântului Haralambie, iar ierodiaconul Pantelimon i-a zis:

– Hai, Părinte, să cântăm vecernia.

– Mergeţi voi, eu mă pregătesc pentru cealaltă viaţă.

Au fost ultimele sale cuvinte. Nu a mai vorbit, ci doar din ochi se mai înţelegeau. Ceasul ieşirii din lumea aceasta nu a mai întârziat. La o oră după miezul nopţii părintele Isihie şi-a dat sufletul în mâinile lui Dumnezeu. A adormit somnul dreptului şi s-a numărat cu cetele cuvioşilor athoniţi şi ale puterilor cereşti.

Era liniştit. Pe chipul său strălucea dulcea nădejde a desfătării de bunurile nestricăcioase, pentru care s-a nevoit de mic copil. A murit liniştit, fără agonie. O inspiraţie adâncă a fost ultima sa mişcare în această lume, de la stricăciune la nestricăciune. Momentul plecării sale nu a fost întâmplător pentru că Sfântul Haralambie este, după Sfântul Modest, al doilea ocrotitor al colibei lor. E o mare blagoslovenie să simtă cineva ocrotirea Sfinţilor, mai ales în ceasul morţii, care să se întâmple de praznicul lor.

Trupul a rămas două zile neîngropat, până ce s-au adunat părinţii şi fraţii de pe la chinovii şi chilii ca să-l petreacă la groapă. Preoţii, ca unii care au slujit împreună, i-au făcut ultima rugăciune potrivit tipicului aghioritic: „Veşnica ta pomenire, fericitule şi neuitatule frate şi împreună slujitor”.

Slăvim pe Dumnezeu că ne-a învrednicit în zilele noastre de un asemenea cuvios care a arătat celor tineri putinţa mântuirii şi a sfinţirii sufletelor noastre. Părintele Isihie nu este un dar al nostru către Dumnezeu, ci un dar al lui Dumnezeu către noi. Cu astfel de daruri preţioase se exprimă iubirea lui Dumnezeu şi a Maicii Domnului către întreaga omenire.

Mulţumim Stăpânei noastre şi acestui loc sfânt pentru miile de flori binemirositoare pe care ea însăşi le lucrează şi le pregăteşte pentru veşnicie. Mulţumim părintelui Isihie pentru că a adus cerul pe pământ şi, cu cuvioasa sa adormire, ne-a lăsat moştenire sfânta sa viaţă. Acum va mijloci la Sfânta Treime pentru întreaga lume. Pentru rugăciunile cuviosului Isihie, Doamne Iisuse Hristoase, Dumnezeul nostru, miluieşte pe noi. Amin.

Sursa:
Monahul Damaschin Grigoriatul,
Părinţi athoniţi pe care i-am cunoscut,
Ed. Sf. Nectarie, Arad 2005