Părinți aghioriți – Ieromonahul Pavel, duhovnic la Sfânta Ana

Marii bătrâni şi duhovnici ne părăsesc unul câte unul plecând la cele veşnice. S-au smerit pe pământ iar acum sunt slăviţi în ceruri. S-au ostenit în asceză, au îndurat bolile ca pe nişte daruri ale lui Dumnezeu, s-au curăţit precum aurul în topitoare, în topitoarea răbdării. Un astfel de suflet care a iubit Biserica din pruncie şi i s-a afierosit în întregime este şi neuitatul părinte Pavel Aghiaananitul.

Părintele Pavel s-a născut în regiunea Larisei în 1911, din părinţi cucernici. Mai cu seamă mama lui i-a insuflat din fragedă pruncie dragostea faţă de Biserică şi faţă de Dumnezeu şi adesea îl lua cu ea la diferite mănăstiri. Dumnezeu l-a ales şi l-a iubit pe acest tânăr şi din tinereţe i-a dat darul credinţei puternice. Astfel a putut trăi greii ani ai tinereţii în mijlocul zgomotelor şi ispitelor lumeşti, vreme de 20 de ani, precum un monah în lume. Deşi era simplu laic, purta haine negre, slujind ca paracliser în biserica satului său vreme de 20 de ani. În acest interval s-a învrednicit s-o vadă pe Maica Domnului, precum şi slava strălucitoare a Cinstitei Cruci. În 1941, în timpul războiului civil, se afla ca santinelă în armată, în curtea bisericii Adormirii Maicii Domnului din satul său. Atunci a văzut înaintea sa o femeie înaltă îmbrăcată în negru care stătea nemişcată şi îl privea. Din acea clipă, precum el însuşi mi-a spus, a trăit harul Cincizecimii vreme de 24 de ore. Ochii sufletului i s-au deschis şi a cunoscut că în cealaltă viaţă altceva este Paradisul şi altceva Sfânta Sfintelor. Acest lucru l-a citit mai târziu în scrierile Sfinţilor Bisericii noastre precum Sfântul Metodie al Patarelor şi Eusebie al Samosatelor, şi de atunci îi sfătuia pe toţi să râvnească desăvârşirea ca să intre în Sfânta Sfintelor.

Al doilea semn pe care l-a văzut a fost strălucirea orbitoare a crucii care era aşezată pe vârful clopotniţei satului. La miezul nopţii a văzut raze strălucitoare ţâşnind din cinstita Cruce şi ajungând până la orizont. Atunci i-a venit în suflet gândul că aşa străluceşte în Împărăţia Cerurilor Soarele Dreptăţii, Hristos.

După războiul civil, în 1949, a plecat din lume. Înainte de a se retrage în mănăstire, i s-a arătat în somn marele Antonie, hramul bisericii din satul vecin, și i-a poruncit să plece din lume ca să se facă monah. S-a dus atunci la Mănăstirea Maicii Domnului Xenias din Volos. Acolo a rămas 14 ani. A fost tuns monah şi hirotonit preot şi duhovnic. Din pricina creşterii gălăgiei şi a contactelor numeroase cu lumea, a plecat la Athos şi s-a aşezat la Mănăstirea Iviron, slujind pe Maica Domnului Portăriţa. Dorind mai multă linişte, după o şedere de cinci ani aici, a plecat la Schitul Sfânta Ana, unde a rămas din 1970 până la cuvioasa sa adormire petrecută în 1986.

În toamna lui 1983 două ispite puternice venite din îngăduinţa lui Dumnezeu l-au ţintuit la pat. Locuia la coliba Sfântului Ieromartir Serafim, episcopul Fanarului, având ca ucenic pe monahul Serafim. Într-o după-masă, pe când cobora scările pentru a merge la biserică, s-a trezit azvârlit de pe scară şi zburând ca o pasăre până în grădina vecină, iar pantofii i-au rămas pe scara ce o cobora. A scăpat doar cu o mână ruptă. După câteva luni s-a întâmplat a doua ispită. Măslinii grădinii sale erau plini de roade. Trebuia să strângă măslinele împreună cu ucenicul său. Pe când era urcat într-un măslin şi şedea pe o cracă i s-a întâmplat şi o altă ispită a celui rău. A căzut numai de la un metru şi jumătate înălțime și totuşi, şi-a fracturat încheietura şoldului drept. La spitalul din Tesalonic n-au putut să-i facă nimic, din cauza bătrâneţii. I-au legat totuşi osul cu o bucată de sârmă şi l-au lăsat să se întoarcă la coliba lui din Athos. Din acea clipă a început marea sa Golgotă. Din fericire, ucenicul său l-a îngrijit cu multă iubire şi dăruire, fără murmur, până la ultima sa suflare.

În 1985 l-a vizitat Egumenul Mănăstirii noastre, Arhimandritul Gheorghe, însoţit de mai mulţi fraţi printre care şi autorul acestor rânduri. Ne-a primit cu lacrimi, mustrându-se şi acuzându-se pe sine: „cine sunt eu păcătosul, vrednicul de osândă, ca să primesc astăzi în sărăcăcioasa mea colibă pe Egu­menul Mănăstirii Cuviosului Grigorie?”. Egumenul l-a întrebat cum stă cu curajul. Părintele Pavel i-a răspuns:

– Consider toate suferinţele mele ca un dar scump al lui Dumnezeu pe care mi l-a trimis ca să mi se ierte păcatele. M-a învrednicit să cunosc harul Lui. Am ajuns la cunoaşterea de Dumnezeu la 38 de ani. Până atunci am fost scufundat în păcat …

– Puteţi să liturghisiţi?

– Pășesc puţin. Cu harul lui Dumnezeu, liturghi­sesc în fiecare zi. Intrarea cea mică o fac cu ajuto­rul părintelui Serafim, iar intrarea cea mare o fac în Sfântul Altar.

În ultimii trei ani de viaţă, Dumnezeu i-a mai făcut şi alt dar. S-a îmbolnăvit de cancer la oasele pieptului. Medicii s-au declarat neputincioşi şi l-au trimis din nou la coliba lui. Dar într-o noapte din iulie 1986, îngerul păzitor, după porunca lui Dumnezeu, i-a luat sufletul şi l-a dus la corturile cereşti. În acea noapte, lângă el se afla ucenicul său şi alţi cunoscuţi laici şi clerici. Le spunea adesea: „Deseară plec. Sunt în Paradis, sunt în Paradis …”. Din pricina căldurii mari din acel an, i-au băgat trupul în frigider. Dimineaţa când l-au scos ca să-l transporte la Sfântul Munte, atât personalul medical cât şi mulţi alţii au asistat la următoarele două semne minunate: deşi trupul rămăsese 15 ore în frigider, era cald şi moale şi din tot trupul curgea sudoare. Prima oară, ziceau medicii, vedem trupul unui mort să iasă din frigider atât de moale şi de cald.

Când a fost adus la coliba lui, s-au adunat mulţi monahi de prin Schituri şi Mănăstiri ca să-i cânte slujba îngropării. De la Mănăstirea noastră a fost trimis ieromonahul Atanasie, care la întoarcere mi-a istorisit următoarele: „Deoarece în tipicul Athosului ieromonahii îl îmbracă pe ieromonahul răposat, mie şi părintelui Tarasie ne-a fost încredinţată această slujire. Am dus trupul în paraclisul Sfântului Haralambie de lângă chiriaconul Schitului. Simţeam o minunată mireasmă care ieşea din gura lui. M-am gândit că cineva a aprins tămâie, dar paraclisul era închis. Trupul era foarte moale, mult mai moale decât al unui om viu şi în plus, era cald. I-am prins mâna în palmă şi mă încălzea. Capul, mâinile, toate membrele erau uşor de mişcat. Simţeam în suflet bucurie şi aproape toţi părinţii s‑au închinat trupului de două şi de trei ori. Ştiam din auzite că e un monah virtuos. În chilie nu vorbea niciodată de lucruri lumeşti, ci doar duhovniceşti. Deşi era şchiop şi aproape paralitic, niciodată n-a închis poarta pentru cei care voiau să se spovedească. Când îl duceau spre groapă îi spuneau: „Haide bunicule, în Paradis, că pe mulţi i‑ai mântuit şi i-ai povăţuit în calea lui Dumnezeu cu epitrahilul tău”.

În coliba lui locuieşte acum părintele Serafim, credinciosul său ucenic, care îi nutreşte atâta evlavie şi cinstire, încât îi păstrează scaunul şi farfuria de mâncare la masă, îl cheamă zilnic să mănânce împreună, să se roage, să călătorească împreună. Îl cheamă în ajutor atunci când întâmpină greutăţi şi boli. Într-o seară, după cum povestea însuşi părintele Serafim, l-au apucat dureri crunte la stomac în timp ce se pregătea să meargă la privegherea Înălţării Sfintei Cruci la biserica Schitului. Nu mai putea nici să umble. S-a întins puţin în patul stareţului şi l-a rugat să-i vină în ajutor. După o oră şi-a revenit cu totul şi a mers deplin sănătos cu rugăciunile bătrânului său.

Aş putea să mai redau şi alte mărturii legate de cuviosul părinte Pavel, dar leul este cunoscut şi după gheare.

Pomenirea fericitului duhovnic Pavel fie veşnică. Amin.

Sursa:
Monahul Damaschin Grigoriatul,
Părinţi athoniţi pe care i-am cunoscut,
Ed. Sf. Nectarie, Arad 2005