Sfintele pomeniri

Subiectul acestei prelegeri este constituit de Sfintele Parastase, adică rugăciunile Bisericii pentru fraţii adormiţi; încercăm să oferim o perspectivă istorică asupra acestui subiect, făcând un retrospectivă a tradiţiei şi practicii Bisericii, de la începuturi şi până la fixarea rânduielii liturgice.

Acest apel la istorie, atât în cazul nostru concret, cât şi în orice altă chestiune privitoare la cult, nu se face din pricina vreunei curiozităţi, ci are motive bine întemeiate: consolidarea legitimităţii practicii liturgice şi, în cazul nostru, şi a intercesiunii pentru cei adormiţi, pe care o face Biserica pentru odihna sufletelor acestora şi pentru alinarea celor vii. Astfel cugetă, teologhiseşte şi acţionează o Biserică tradiţională, precum cea Ortodoxă. Tradiţia îndreptăţeşte şi confirmă practica actuală. Nu inovăm, ci urmăm rânduiala pe care am primit-o de la Domnul Iisus Hristos, de la Sfinţii Apostoli şi de la Părinţii Bisericii. Pe această smerenie şi încredinţare ne sprijinim şi în numele ei ne continuăm viaţa duhovnicească şi liturgică în sânurile Bisericii, chemăm mila lui Dumnezeu, crezând că milostivirea Lui va birui mulţimea păcatelor noastre. Acest lucru îl mărturisim cu francheţe în rugăciunile plecării genunchilor de la vecernia Cincizecimii, care, în esenţa lor, sunt rugăciuni pentru cei morţi: „Cumpăneşte fărădelegile noastre cu îndurările Tale; pune adâncul îndurărilor Tale împotriva mulţimii păcatelor noastre” (Rugăciunea I de la cea dintâi plecare a genunchilor).

La întrebările puse de credincioşi şi necredincioşi cu privire la utilitatea şi folosul pe care le au pentru cei adormiţi rugăciunile pe care le fac pentru aceştia cei vii, din moment ce „în iad nu este pocăinţă”, noi răspundem apelând la practica de veacuri a Bisericii. Răspunsul părelnic simplist „astfel am preluat-o” indică întreaga noastră încredinţare şi nădejdea noastră neclintită în mila lui Dumnezeu, dar şi siguranţa că practica Bisericii, care exprimă credinţa ei şi adevărul Revelaţiei lui Dumnezeu în Hristos Iisus în lume, constituie pentru noi toţi garanţia că rugăciunile noastre sunt în conformitate cu voia lui Dumnezeu şi că sunt folositoare sufletelor celor adormiţi. Modul în care se întâmplă acest lucru, însă, îl lăsăm la latitudinea mării de necuprins a dragostei lucrătoare a lui Dumnezeu. Acesta este răspunsul nostru în ceea ce priveşte chestiunea parastaselor din punct de vedere liturgic. Faptul că el bazat pe învăţătura Bisericii despre vremurile din urmă, despre viaţa de după moarte şi despre înviere, dar şi pe teologia ei cu privire la comuniunea sfinţilor, a fost demonstrat adecvat în introducerea teoretică precedentă. Vom insista asupra aspectului istorico-liturgic.

Biserica creştină a consacrat încă de la început rugăciuni speciale pentru odihna sufletelor celor adormiţi, părinţi şi fraţi ai noştri. Acest lucru se înscrie în continuarea credinţei şi a învăţăturii Bisericii în ceea ce priveşte creştinii adormiţi, care trăiesc după moarte în Hristos, iar comuniunea credinţei şi a dragostei dintre vii şi morţi nu încetează să subziste, fiind exprimată prin rugăciuni reciproce. Cei vii se roagă pentru cei adormiţi, iar cei adormiţi pentru cei vii, mai ales sfinţii, care au îndrăzneală faţă de Dumnezeu. Astfel au fost stabilite rugăciuni şi slujbe pentru cei adormiţi, întru aducerea lor aminte: parastasele. În acest fel, Biserica continuă o tradiţie şi practică umană universală, obiceiurile mortuare practicate în vremea Mântuitorului, a instaurării şi răspândirii Bisericii, [obiceiuri] încreştinate şi curăţate de superstiţii, cu un nou conţinut şi un nou sens.

În Vechiul Testament se găsesc mărturii despre practica evreiască de dinainte de Hristos. La Tobit 4, 17 există îndemnul “fi darnic cu pâinea şi cu vinul tău la mormântul celor drepţi”, ceea ce denotă oficierea unor mese pentru răposaţi la mormintele acestora sau săvârşirea de fapte de milostenie faţă de săraci, în amintirea celor adormiţi. La 2Macabei 12, 43-45 se face referire la aducerea de jertfe „pentru păcat” pentru cei „adormiţi întru bună cucernicie”. Iuda Macabeul a trimis Templului din Ierusalim cele necesare în vederea aducerii jertfei pentru cei căzuţi în război. Afinitatea cu practica creştină corepondetă de mai târziu, este evidentă.

Jertfe şi prinoase pentru cei morţi aduceau şi idololatrii. Încă din vremea lui Homer erau cunoscute mesele funerale la care se credea că iau parte şi cel răposaţi. Aceste mese memoriale aveau loc la anumite intervale fixe faţă de ziua decesului: a treia zi, a noua zi, a treizecea zi; anual, de „ziua răposatului”, adică de ziua acestuia de naştere, nu de deces. Şi aici, asemănarea cu practica creştină este evidentă.

Creştinii au continuat cele de dinaintea lor: rugăciuni şi milostenii, acestea din urmă căpătând un dublu aspect, fiind expresia dragostei pentru cei adormiţi şi pentru cei săraci. Deja Constituţiile Apostolice (sfârşitul sec. IV) recomandă milosteniile către săraci „din partea rudeniilor” celui adormit, „întru amintirea acestuia” (8, 42). Acest lucru este recomandat şi de Hrisostom, Ieronim, Tertulian, pseudo-Athanasie, şi alţi Părinţi şi scriitori bisericeşti antici. În paralel, la morminte aveau loc „cinele memoriale” sau „fericite”, care au supravieţuit, sub diverse forme, până astăzi. Chiar şi „cinele memoriale” nu sunt fără legătură cu practicarea milosteniei, din moment ce la ele nu participau doar rudele şi prietenii celui decedat, ci şi clerici, săraci şi străini (Constituţiile Apostolice 8, 44; Augustin, Confesiuni, 6, 2; Balsamon etc.). Este vrednic de a fi menţionat faptul că sensul duhovnicesc pe care-l dau Constituţiile Apostolice acestor mese comune este acela al unui act de rugăciune şi de mijlocire a celor vii pentru cei adormiţi („întru pomenirea acestora fiind chemaţi să mâncăm cu bună rânduială şi frică de Dumnezeu, ca unii ce putem mijloci pentru cei ce s-au pocăit”; 8, 44).

Deja în Constituţiile Apostolice există nu doar rugăciuni specifice şi cereri diaconeşti („pentru cei adormiţi întru Hristos fraţi ai noştri”), unele chiar în formulări care ne sunt familiare (să treacă cu vederea toate păcatele cu voia sau fără de voie şi… să  să-l aşeze în sălaşurile drepţilor, în sânul lui Avraam şi Isaac şi Iacov… de unde au fugit toată durerea, întristarea şi suspinul 8, 41), ci şi dovezi despre pomenirile de a treia, a noua, a patruzecea zi şi la un an ca fiind deja stabilite de către Apostoli. Are loc, astfel, o justificare biblică, incompletă teologic, a ambelor [practici]: „În cea de-a treia zi se săvârşeşte slujba pentru cei adormiţi cu psalmi şi citiri şi rugăciuni în amintirea Celui ce a înviat a treia zi din mormânt, iar în a noua zi, în amintirea celor vii şi a acelor adormiţi; în a patruzecea zi, după vechile rânduieli; pe Moisi, în acest fel poporul l-a jelit şi a săvârşit slujbe în fiecare an pentru pomenirea lui” (8, 42). Interpretări teologice similare cu referiri la Vechiul Testament, la semnificaţia teologică a anumitor numere sau la arătările de după Înviere ale Mântuitorului au avut loc adeseori în vederea justificării alegerii unor anumite zile pentru ţinerea pomenirilor: Sfânta Treime, îngroparea de trei zile a Domnului, cetele îngereşti, numărul sacru 3×3, arătarea Domnului într-a opta zi de după Înviere (a noua), Înălţarea Domnului la 40 de zile după Înviere etc.

Sfântul Simeon al Tesalonicului face referire şi la alte erminii care circulau în vremea sa, şi care puneau în legătură zilele de pomenire cu fazele corespunzătoare conceperii şi formării embrionului [uman] pe de o parte, iar pe de alta, cu cele ale dezmembrării naturale a trupului după îngropare. Aceste corelări se bazau pe cunoştinţele medicale ale epocii respective şi nu sunt acceptate de Simeon, care preferă „cugetând întotdeauna duhovniceşte şi dumnezeieşte iar nu rânduind cele ale Bisericii după simţuri” (Diálogos, 371). Un aspect este foarte important, anume că Biserica a menţinut obiceiuri precreştine care nu se opun învăţăturii ei, dându-le un sens nou, creştin, sau modificându-le din motive teologice. Astfel s-a întâmplat cu mutarea pomenirii de 30 de zile în ziua a patruzecea, o clară influenţă iudaică, în asociere cu Înălţarea Domnului. La fel, pomenirea anuală nu mai are loc de ziua naşterii fizice, ci în ziua naşterii în Hristos şi a desăvârşirii intrării în viaţa cea de veci, adică în ziua „adormirii”. [Astfel, Biserica] nu întreprinde războaie nesăbuite şi inutile ori lupte cu morile de vânt, ci rezideşte lumea în Hristos, o tactică foarte înţeleaptă.

Din tipicoanele păstrate în diferite Mânăstiri aflăm despre obiceiurile funebre monahale şi, desigur, şi despre [obiceiruile] din bisericile de mir. În primele 40 de zile, în fiecare zi, la vecernie şi la utrenie, se făceau cereri speciale pentru cel adormit, aducându-se pentru acest şi jertfa cea fără de sânge. La însemnătatea mare a Sfintei Euharistii, a pomenirii celui adormit în vremea acestei slujbe şi a folosului pe care îl are acesta, fac referire toţi părinţii, începând cu Sfântul Chiril al Ierusalimului (secolul al IV-lea), care subliniază că „cel mai mare folos îl găsesc sufletele întru aducerea, cu rugăciune, a sfintei şi înfricoşătoarei jertfe a punerii înainte” (Mystagogikí Katíhisi, 5, 9), şi până la Sfântul Simeon al Tesalonicului (secolul al XV-lea). Acesta din urmă leagă teologia liturgică tradiţională cu cea privitoare la parastasele pentru morţi prin aducerea de prinoase, pentru că în acest fel, prin părticica de pe disc adusă pentru aceştia, ei participă în mod tainic şi nevăzut la har, împărtăşindu-se, rugându-se, mântuindu-se şi desfătându-se întru Hristos (Diálogos, 373). Dacă cineva murea în perioada Postului Mare sau dacă cele 40 de Liturghii ar fi nimerit în această vreme, avea loc o derogare [de la rânduieli]. Pomenirea din ziua a treia avea loc în prima sâmbătă, cea din ziua a noua în a doua sâmbătă, în vreme ce cele 40 de Liturghii începeau să se ţină începând cu lunea de după Duminica Tomii. Această prevedere este deosebit de importantă şi vom reveni ulterior la ea. Să reţinem ceea ce este principal: învăţătura că pomenirea principală are loc în cadrul dumnezeieştii Liturghii sau, cu alte cuvinte, că săvârşirea adevărată a pomenirii este legată inextricabil de săvârşirea tainei dumnezeieştii Euharistii, după cum am văzut mai devreme şi despre Botez, Cununie, Maslu etc.

În afara parastaselor individuale care au loc în a treia, a noua şi în a patruzecea zi de la ziua adormirii, precum şi anual în aceeaşi zi a morţii celui răposat, Biserica a introdus în cadrul tuturor slujbelor ei rugăciuni pentru cei odihna sufletelor şi fericita pomenire a celor mai înainte adormiţi părinţi şi fraţi, adică rugăciuni şi cereri generale, care pot fi individualizate prin pomenirea numelor. Astfel avem ecteniile de la vecernie, de la utrenie şi de la Sfânta Liturghie („Miluieşte-ne pe noi, Dumnezeule, după mare mila Ta […], încă ne rugăm pentru odihna sufletelor adormiţilor robilor lui Dumnezeu[…]”), la Proscomidie, după Prefacere, dar şi la pavecerniţă şi miezonoptică, unde există 3 tropare speciale, alături de doi psalmi, 120 şi 133, „Pomeneşte, Doamne, ca un bun […]”, „Cel ce prin adâncul înţelepciunii […]” şi „Cu sfinţii odihneşte […]”, precum şi o rugăciune specială „Pomeneşte, Doamne, pe cei ce întru nădejdea Învierii […]”.

Celor adormiţi şi mijlocirilor pentru aceştia sunt dedicate toate sâmbetele anului. Cu aceste ocazii se cântă tropare şi canoane pentru morţi pe glasul de rând, la fel ţinându-se şi parastasele. Două sâmbete, cea dinainte de Lăsatul Secului şi cea dinainte de Cincizecime, sunt rânduite special pentru pomenirea comună şi universală a morţilor, „pomenire făcând tuturor celor adormiţi din veac, creştini ortodocşi, părinţi şi fraţi”. Alegerea sâmbetei ca zi a morţilor se datorează pe de-o parte caracterizării ei în cartea Facerii ca zi de „odihnă” a Creatorului lumii de lucrurile Sale (Fac. 2, 2), dar şi datorită faptului că în Sâmbăta din Săptămâna Sfintelor Patimi a avut loc „sabatul” Domnului Iisus Hristos în mormânt. Prăznuiri funerare similare existau în decursul anului şi în lumea precreştină, fiind înlocuite de parastasele comune din cele două Sâmbete ale morţilor. În Sâmbăta dinaintea Lăsatului Sec de carne, între cântările a şasea şi a şaptea ale canonului de la utrenie există un sinaxar uimitor, scris de Nichifor Kállist Xanthópoulos, în care este analizată învăţătura Bisericii despre viaţa de după moarte, şi sunt expuse pe larg cele cu privire la parastase şi la folosul adus de ele sufletelor celor adormiţi.

Sursa: Ioánnis Fountoúlis, Teletourgiká Thémata III, p. 29-36, ed. Apostolikís Diakonías, Atena 2007