Un otoman apără Constantinopolul asediat

În evenimentele de la căderea Constantinopolului, din 1453, nu numai grecii au luptat împotriva turcilor, după cum se ştie în general, ci şi mulţi străini. Unii au luptat, constrânşi fiind, alături de forţele otomane, așa cum este cazul unui detaşament sârbesc trimis de despotul George Brankovic, vasal al turcilor. Alţii, cum ar fi ungurul (sau românul) Orban, fabricant de tunuri, s-au alăturat  otomanilor  în aşteptarea profitului (Orban a fost plătit cu generozitate pentru a construi tunul cel mare folosit de turci în timpul asediului, care a fost utilizat mai ales pentru a distruge zidurile de la poarta Sfântului Roman). Însă, cei mai mulţi s-au aflat în tabăra adversă, de partea bizantinilor. Este cunoscut că, în interiorul sau în afara oraşului, locuiau  mulţi  străini, mai ales italieni, care aveau interese comerciale în oraş.  Prin urmare, inevitabil, au fost nevoiţi să participe la apărarea oraşului  pentru a-şi menţine poziţia  privilegiată. Printre aceştia se numărau veneţieni, agoniţi, catalani, câtă vreme până şi genovezii care au avut sub controlul lor şi suburbia învecinată din Pera (Galata de astăzi), au avut o atitudine  favorabilă locuitorilor Constantinopolului după începutul asaltului final.

O altă parte a străinilor a sosit de bună voie în Constantinopol, de partea apărătorilor, ca să ia parte la evenimente, fie din postura de cruciaţi, fie din spirit de aventură sau din speranţa obţinerii vreunui câştig. Cei mai cunoscuţi dintre ei sunt condotierul [comandant de mercenari, n.tr.] Giovanni Giustiniani Longo, comandantul unui corp de 700 de soldaţi mercenari, care a constituit baza apărării cetăţii, şi cei trei fraţi Bochiardi, Paolo, Antonio şi Troilo, comandanţii unui corp mai mic de armată  cărora li se atribuie vina de a fi uitat deschisă poarta de intrare în cetate (Kekoporta) care se afla în zona apărată de ei. Dovadă a importanţei pe care Constantin Paleologul o acorda voluntarilor străini veniţi să apere cetatea este faptul că Giustiniani a fost desemnat comandant prim şi i s-a promis insula Limnos, dacă otomanii ar fi fost în final respinşi, câtă vreme celorlalţi voluntari le-a încredinţat apărarea anumitor sectoare ale zidurilor cetăţii.  Dintre ei, patru veneţieni de seamă şi-au asumat răspunderea apărării porţilor principale corespunzătoare zidurilor de pe uscat, primind de la bazileu şi cheile respectivelor porţi şi, potrivit mărturiei unui participant la asediu, împăratul declarase că Oraşul era acum mai mult al veneţienilor decât al bizantinilor.

Cu toate acestea, cea mai neobişnuită situaţie cu privire la voluntarii străini care apărau Constantinopolul a fost, fără îndoială, cea a prinţului Orhan, despre care avem informaţii imprecise şi limitate. Prinţul Orhan era rudă îndepărtată a lui Mahomed al II-lea, poate chiar văr de-al doilea. Potrivit acestei abordări genealogice, Orhan era nepotul lui Suleiman Celebi, fratele mai mare al sultanului Mahomed I (1413-1421). Cei doi fraţi, precum şi un al treilea, Musa, au ocupat succesiv tronul, după ce  tatăl lor, Baiazid I  (1389-1402), în mod neaşteptat, a fost făcut prizonier de către Tamerlan (Timur-lenk) în bătălia de la Ankara. Pentru otomani, rezultatul nefericit al acestei bătălii a fost intrarea ţării într-un lung război civil. Primul care a ocupat tronul a fost Suleiman (1403-1411), care însă a fost înlăturat şi ucis de către fratele său mai războinic, Musa, care a domnit la rândul lui timp de doi ani (1411-1413). Intenţiile ostile ale lui Musa faţă de Imperiul Bizantin l-au convins pe împăratul Manuil al II-lea Paleologul să-l îndemne la revoltă împotriva lui pe cel de-al treilea frate supravieţuitor, Mahomed, care, în final, a şi avut câştig de cauză.

În cursul acestor evenimente, urmaşii lui Suleiman, probabil, au căutat scăpare în „neutrul” Constantinopol, unde bizantinii le-au oferit protecţie, ca să-i poată folosi mai apoi ca „monedă de schimb”, provocând astfel război civil în statul otoman de îndată ce condiţiile ar fi permis acest lucru (acelaşi lucru l-au făcut şi otomanii cu Imperiul Bizantin în a doua jumătate a secolului al 14-lea, sprijinind diferiţi descendenţi ai dinastiei Paleologilor în încercarea lor de a cuceri tronul imperial). În aceste condiţii, prinţul Orhan a trăit în Constantinopol încă de la vârsta copilăriei. Mai înainte de a-i permite să se îndepărteze de oraş, tatăl lui Mahomed al II-lea, Murad al II-lea, convenise să plătească bizantinilor drept răscumpărare 3000 de aspri din veniturile oraşelor de pe cursul de sud al râului Strimonas.

Ca o ironie a sorţii, neplata acestei răscumpărări a fost pretextul izbucnirii ostilităţilor care a dus la căderea Constantinopolului. Mai exact, odată cu urcarea lui pe tron, în 1451, Mahomed al II-lea promisese să continue să plătească răscumpărarea, dar, până în toamna aceluiaşi an nu făcuse acest lucru, încercând din greu să suprime o rebeliune ce izbucnise în ţinuturile răsăritene ale Imperiului. Constantin Paleologul a crezut atunci că această conjunctură îi favoriza o demonstraţie de forţă şi l-a ameninţat pe Mahomed că, dacă nu ar fi trimis banii, bizantinii l-ar fi lăsat liber pe prinţul Orhan. Această lipsă de viziune diplomatică de care a dat dovadă i-a fost fatală, oferindu-i sultanului pretextul pe care îl căuta pentru începerea războiului.

La începutul asediului, prinţul Orhan împreună cu apropiaţii lui, şi-au asumat responsabilitatea apărării unui sector din zidul oraşului, fapt remarcabil, dacă îl comparăm cu atitudinea multor locuitori ai oraşului care au preferat să urmărească de la distanţă evoluţia evenimentelor, fără să se implice. Astfel, el a fost însărcinat cu paza unui sector al zidurilor Propondidei care includea şi portul Eptaskaliou. Au apărat cu vitejie zidurile cetăţii în puţinele situaţii în care flota otomană a încercat să creeze diversiuni dinspre Propontida celor care apărau oraşul. La pătrunderea în oraş a invadatorilor, după  cum arată Runciman, „prinţul Orhan şi turcii lui au continuat să lupte ştiind ce soartă îi aştepta, dacă ar fi căzut în mâinile sultanului” (Căderea Constantinopolului, p. 211)

Căderea Oraşului, însă, i-a pecetluit şi lui soarta. Deşi toate sursele indică faptul că acesta a fost ucis, nu se precizează în ce mod. După Laónikos Halkokondílis (Cartea a opta), s-a sinucis sărind dintr-un turn pentru a nu fi capturat, după ce, în prealabil se deghizase în călugăr. După Kritóvoulos (Cartea I, capitolul 64, par. 1-2) s-a deghizat în simplu soldat şi a încercat să scape folosindu-se de cunoştinţele lui de limbă turcă, dar a fost recunoscut şi s-a sinucis sărind de pe zid. După aceea, soldaţii turci i-au tăiat capul şi i l-au trimis lui Mahomed. În sfârşit, după Doúkas Notarás (cap. XL, par. 4) care s-a aflat în Constantinopol încă o vreme după cucerirea oraşului şi, probabil, a cules informaţii orale, Orhan a fost trădat amiralului Hamza-bei de către un prizonier (în schimbul eliberării lui), după ce mai întâi fusese capturat când încerca să scape din turnul Francilor deghizat în călugăr. Mai apoi i s-a tăiat capul de către acela (de amiral).

Odată cu moartea lui Orhan, Mahomed a dobândit un dublu beneficiu: nu doar că a cucerit „împărăteasa cetăţilor”, dar s-a şi debarasat de singurul pretendent în viaţă la tronul său. Scurta carieră militară a prinţului otoman puţin cunoscut îl aşează între cele mai interesante paradoxuri ale istoriei.

Bibliografie

– Steven Runciman, Η άλωση της Κωνσταντινούπολης [Căderea Constantinopolului], (traducere: Νίκος Νικολούδης), Editura Papadíma, Atena 2002.

– Franz Babinger, Mehmed the Conqueror and his Time, Princeton University Press, 1978.

-Textele lui Laónikos Halkokondílis, Kritóvoulos şi Doúka despre căderea Constantinopolului (în versiune neogreacă de Níkos Nikoloúdis, Fáni Kalaitzákis şi Pavlos Niavís), cu titlu comun Căderea Bizanţului, Editura Dimiourgía, Atena 1997, 1999, şi 2000. Textul lui Halkokondílis a fost publicat şi într-o a doua ediţie de Editura Antónis Stamoúlis, Tesalonic 2006.