Biserica față în față cu noile concepte și tehnologii

Preafericite,

Înaltpreasfințiți părinți,

Nu pot să nu-mi exprim de la bun început sincerele mulțumiri pentru cinstea și încrederea pe care mi-ați acordat-o [permițându-mi să citesc această omilie], în această perioadă în care evaluarea conjuncturii în care se desfășoară misiunea bisericească, deși de o importanță vitală, se dovedește a fi extrem de dificilă. Conceptele nou apărute, curentele sociale și filosofice contemporane, mijloacele de transmitere a acestora și multitudinea de parametri pe care acestea îi conțin, se desfășoară cu o viteză uimitoare, dând peste cap constante mondiale istorice. Toate acestea, firește, iau prin surprindere și organismul Bisericii, mai ales în ceea ce privește modul de exercitare a mărturiei sale.

Aș vrea să încep prin a descrie cu precizie subiectul pe care mi l-am ales. Inițial, titlul omiliei era «Biserica și noile tehnologii». Întrucât, însă, personal, nu credeam că problema noastră constă în noile tehnologii, în folosirea lor de către Biserică sau în valorificarea lor, mi-am propus să lărgesc puțin subiectul, prin adăugarea expresiei «noi concepte», pentru o mai bună – pe cât posibil – descriere detaliată a noului context de viață care se configurează în jurul nostru și pentru a stabili câteva elemente necesare unei mărturisiri mai eficiente în legătură cu viața și realitatea bisericească.

Acest nou context are două niveluri: primul se referă la simptomatologia și la problemele concrete care ne fac să conștientizăm greutățile și schimbările produse; al doilea reprezintă conținutul de bază al așa-ziselor noi concepte și mentalități, care au fost provocate de anumite mecanisme de lungă durată, eventual prestabilite, și care au de-a face cu însăși firea umană și înclinația ei spre păcat. Este clar că «stăpânitorul veacului acestuia» are multe fețe, iar noi, în calitate de Biserică, trebuie să le detectăm cu multă atenție. În acest discurs ne vom ocupa îndeosebi de al doilea nivel.

1. Cauza apariției noilor concepte

Noi concepte, noi moravuri, noi tehnologii, o întreagă lume nouă se naște în jurul nostru. În dezbaterea subiectului nostru, cuvântul «nou» trimite la tinerii aflați la vârsta studenției sau mai jos, care sunt bombardați cu o sumedenie de stimulente și provocări ce ajung să joace un rol decisiv în formarea omului contemporan. Sistemul conceptelor sociale, televizorul, educația, lumea internetului, toate acestea exprimă idei, țeluri, opțiuni ce influențează și, în mare parte, modelează chipul și personalitatea omului contemporan.

Dintotdeauna răul se exprimă printr-o atracție spre bunăstare, prosperitate, materie, spre interesul propriu, spre trup și spre eu-ul propriu. Evdemonismul, materialismul, adorarea trupului, contestarea principiilor, dărâmarea prototipurilor, nihilismul și, desigur, egoismul reprezintă veșnica atracție și ispita neadormită a firii umane.

Timpurile în care trăim fie au schimbat noțiuni și idei diacronice, fie au creat altele noi, dând naștere la noi concepte, comportamente, moduri de abordare, etc. Să ne oprim atenția asupra câtorva dintre acestea:

a. În ultimii ani, societățile noastre au schimbat dimensiunile bogăției; numărul oamenilor bogați a crescut considerabil, iar prosperitatea a devenit țelul și năzuința principală a vieții. Valorificarea resurselor producătoare de bogăție ale pământului, corelată cu progresul general al vieții și cu creșterea explozivă a populației globale, a dus la industrializarea și la consacrarea parteneriatului în ceea ce privește distribuirea bunurilor materiale. Acest lucru a imprimat o altă dimensiune noțiunilor «interes» și «bogăție». Acapararea de averi a devenit mai ușoară și tot mai accesibilă pentru diverse categorii de oameni, care au dobândit posibilitatea de a se îmbogăți în fel și chip. Iahturi și hoteluri de lux, călătorii de vis în tărâmuri exotice, o diversitate inimaginabilă de produse, o întreagă industrie de publicitate aprind pofta, provoacă comparații, deplasează centrul de greutate al dorinței de la necesar la abundent, încurajează luxul și confortul, transformă filosofia valorilor în revendicare de bunuri materiale, ridică efemeritatea (ceea ce se întâmplă aici și acum) la rangul de scop suprem al vieții și îl restrânge pe om la o lume în care realitatea este înlocuită cu minciuna, iar adevărul cu o sumedenie de lucruri care frapează fără, însă, să valoreze ceva. Omul apusean trăiește numai pentru sine și numai din perspectiva lui «astăzi», limitându-se numai la cele care se văd și la acele puține lucruri pe care le înțelege. Astfel, se transformă într-o entitate materială și biologică, având sufletul anesteziat și duhul paralizat.

b. Evoluția mijoacelor de informare în masă precum și a mijoacelor de comunicare (telefon, televizor, internet, smartphones, bloguri, videocasts, fora (forum-uri), wikis, Skype, aparate digitale, programe de socializare prin rețeaua electronică precum Facebook, Twitter, Myspace, Linkedin) a dus la crearea unei societăți mondiale deficitare în ceea ce privește comunicarea directă și intimitatea, înrobită unei sumedenii de dependențe, bazată pe cunoștințe virtuale și caracterizată printr-o întrepătrundere de mentalități, prin anularea particularităților și relativizarea valorilor. Astfel, năzuința către adevăr este substituită de către nevoia de a coexista, de a cădea la o înțelegere, de a fi de acord, de a sta de vorbă, și nu de a mărturisi (adevărul).

c. Constatăm că predomină o tendință de a acumula cunoștințe. Numărul studenților a crescut considerabil. La fel și numărul Universităților, Academiilor, cărților. De aici reies două aspecte: mai întâi, faptul că prisosește sentimentul de autosuficiență; în al doilea rând, iminența pericolului de a subjuga masele de oameni și a le controla prin diverse mecanisme și programe didactice. Școala își pierde sensul pe care îl avea până acum. Din spațiu menit să ofere educație, să cultive înțelepciunea, să păstreze nealterate comorile civilizației și să creeze altele noi, aceasta a evoluat într-un mecanism de producere și transmitere a informațiilor, care, din pricina volumului lor imens, nu pot fi depozitate, analizate și prelucrate decât cu ajutorul mașinilor. Cunoașterea, care solicită gândire, libertate și participare personală, a fost transformată într-o simplă abilitate de a colecționa informații și de a fi specializat în folosirea instrumentelor care oferă acces la ele. Căutarea de informații în oceanul internetului se numește «surfing», care înseamnă a păși pe valuri, adică a nu te scufunda în adâncul adevărului, ci a pluti la suprafață, a te sprijini pe aparențe. Omul devine superficial în ceea ce privește posibilitățile sale, cu toate că dispune de un pachet de cunoștințe incredibile. Clasa inteligenților, care însă este incapabilă să-și rezolve problemele de zi cu zi, se înmulțește în mod periculos. Proviziile de înțelepciune aproape că au dispărut cu totul.

d. Progresul medicinei și al biologiei a dus la înregistrarea unor rezultate spectaculoase în domeniul sănătății. Decesul din cauza anumitor infecții a fost limitat într-o măsură impresionantă, medicina diagnostică a ajuns până în cele mai ascunse colțuri ale corpului uman, pătrunzând până în mecanismele celulare; în intervențiile chirurgicale au apărut noi metode inovatoare de vindecare, datorită cărora deseori moartea pare o procedură mai dificilă decât supraviețuirea. Media de supraviețuire a explodat, atingând cote incredibile. Deja în Grecia astăzi trăiesc aproximativ 1.700 de bătrâni de peste o sută de ani și 36.000 de bătrâni de peste nouăzeci de ani. În plus, se presupune că 25% din cei care se nasc astăzi vor atinge vârsta de 100 de ani[1]. De asemenea, calitatea vieții pare să se fi îmbunătățit considerabil. Centrele de reabilitare și terapeutica farmaceutică fac minuni. Toate acestea îl îndepărtează pe om de gândul morții, accentuând în mod exagerat valoarea și necesitatea de a se întreține din punct de vedere biologic și de a-și păstra buna dispoziție. Senzația că prin medicină putem reuși mai multe lucruri decât prin rugăciuni sau sfinte Masluri duce la concluzia logică că forța umană ar fi mai mare decât cea a «presupusului» atotputernic Dumnezeu. Astfel se creează imaginea unui nou tip de om, dumnezeu-omul lipsit de trăsăturile divine și morale cunoscute și care L-a scos din ecuația vieții pe adevăratul Dumnezeu.

De cealaltă parte, supra-accentuarea vieții efemere – atât în ceea ce privește calitatea, cât și durata ei, în ciuda manifestării anumitor afecțiuni psihice sau boli ale bătrâneții (cum este, de pildă, demența), sau în ciuda aplicării anumitor «leacuri» medicale inedite care, deși prelungesc durata vieții, nimicesc calitatea acesteia (stări cronice, consecințe și efecte secundare ale diverselor chimioterapii, etc.) – acționează distructiv asupra ideii de eternitate (viața veșnică) și, în consecință, intră în contradicție cu perspectiva de după moarte a existenței umane. Omul s-a îngroșat în ceea ce privește dimensiunea temporală și biologică efemeră și s-a subțiat extrem de mult în ceea ce privește dimensiunea spirituală a vieții sale.

e. Toate acestea se datorează, cu siguranță, progresului exploziv al științei. Acesta a dus la o creștere impresionantă a posibilității de cunoaștere și desigur la moduri inovatoare de aplicare a acesteia. Universul, care era considerat infinit și incomprehensibil, de acum poate fi interpretat și cercetat, părând din ce în ce mai puțin misterios. La fel și materia. Însă recentul experiment al organizației CERN a demonstrat cât de ușor se pot înșela oamenii de știință și cât de des se dovedesc a fi naivi cei care se cred deștepți. Și toate acestea numai și numai pentru că se pare că a fost explicată prezența materiei în univers (prin bosonul lui Higgs) sau pentru că a fost inventată o teorie care explică modul de formare al universului (teoria Big Bang-ului), chiar de către un monah romano-catolic, Lemaitre.

Lucrurile devin foarte interesante în ceea ce privește celula biologică și chiar mai interesante în domeniul neuro-științelor, unde se urmărește demonstrarea faptului că gândurile sunt determinate. Cu alte cuvinte, se încearcă anularea libertății de alegere și mecanicizarea omului. Termeni și expresii emfatice de genul «decodificarea genelor umane» sau «geneză automată, crearea de viață și materie», termeni și expresii metafizice de genul «număr magic», «simetria secretă», «strange quark», «particula lui Dumnezeu», «eternitatea universului» au fost consacrate cu foarte multă ușurință în vocabularul realităților și dimensiunilor științifice. Acest fapt denotă atât dispoziția anumitor oameni de știință, care, confundând opiniile lor personale cu argumentele și concluziile științifice, nu fac altceva decât să amăgească lumea, cât și naivitatea omului de rând, care este gata să renunțe la comoara istoriei sale, la convingerile sale lăuntrice creatoare de cultură, de dragul fructelor rezultate din amestecarea unor teorii științifice ce par adevărate cu superficialitatea personală și trufia lipsită de sens, amestecare ce distruge tot ce e mai sfânt în lume – în general, și în om – în particular. «Orice știință, care s-a lepădat de dreptate și de celelalte virtuți, pare mai degrabă înșelătorie, iar nu înțelepciune» (Platon, Menéxenos).

f. Cunoștințele științifice au favorizat dezvoltarea rapidă a tehnologiei. De-a lungul istoriei, vedem că dintotdeauna omului i-a plăcut să intervină în lucrarea naturii și să creeze el însuși. Însă ceea ce se întâmplă în ultimele decenii reprezintă o adevărată revoluție. Cine își închipuia că la un moment dat, cu ajutorul telescopului, am putea să ne apropiem de marginile universului și să întrezărim primele zvâcniri ale vieții sale? Deja o navă spațială teleghidată[2] a aterizat pe Marte, iar o altă navă se plimbă în afara sistemului nostru solar[3].

În zilele noastre, există câteva milioane de oameni care trăiesc cu organe transplantate de la alte persoane vii sau chiar moarte. Din anul 1978, conceperea s-a «emancipat» de copulația conjugală. Astăzi trăiesc printre noi mai mult de cinci milioane de oameni care au pășit în viață pe cale non-sexuală[4]. De asemenea, intervențiile și terapiile de ordin genetic, tehnologia clonării, corelate cu tehnologia materialelor, cu nanotehnologia și firește cu informatica, crează senzația de fericire umană într-o asemenea măsură, încât pare să provină de la Dumnezeu.

g. Cred ca ar fi cazul să fac referire aici și la slăbirea simțului apartenenței la un anumit sex, care se observă în zilele noastre. Noțiuni sacre precum: simțul matern, fidelitatea conjugală, curăția feciorelnică, smerenia și buna cuviință, devotamentul, care au caracterizat dintotdeauna firea femeiască, au suferit o gravă alienare din cauza moravurilor sociale contemporane. Sub pretextul mișcării feministe, al protejării drepturilor femeilor și al egalității dintre sexe, femeia a ieșit din casă și s-a apucat de lucru. Cu alte cuvinte, a părăsit logica maternității și a început să imite condițiile de viață ale bărbatului; frumusețea feminității a fost înlocuită cu provocarea sexualității și a goliciunii iraționale a trupului, îmbrăcămintea specifică femeii a fost predată poftelor nesăturate ale designerilor care sunt aproape în exclusivitate bărbați, fapt care a avut drept consecință «desacralizarea» firii femeiești. În paralel, s-a dezvoltat și o tendință de feminizare a sexului masculin (parfumuri, părul lung, papuci cu tocuri înalte, vopsirea părului, cercei, etc.). A fost promovată îmbrăcămintea și comportamentul unisex, deschizându-se astfel drumul spre o toleranță socială provocatoare față de logica conform căreia orientarea sexuală nu este stabilită de sex, anatomie sau fiziologia trupului, ci reprezintă rezultatul unei opțiuni personale.

h. Vom încheia cu divinizarea democrației. Democrația este considerată cel mai bun sistem politic, întrucât poporul este cel care își alege conducătorii și își impune propria voință în ceea ce privește administrarea treburilor și problemelor sale. A fost anulată expresia «prin mila lui Dumnezeu». Libertatea a fost identificată cu revendicarea drepturilor și voințelor individuale și cu asumarea absolută a responsabilităților. Însă în cele din urmă, cu toate că sunt respectate chiar în mod exagerat, drepturile și voințele individuale sunt încălcate mai mult ca niciodată. În numele libertății, însăși invențiile noastre: sateliții, camerele de luat vederi, cardurile, cipurile, ne-au prins în capcana unor mecanisme de cele mai multe ori necunoscute nouă și a unor centre secrete de urmărire și supraveghere. Noțiunea de democrație se epuizează la dreptul de vot și la dreptul de alegere între persoane adesea cu totul nepotrivite și periculoase, menite să conducă istoria popoarelor și a întregii lumi. Sistemele politice au înșelat lumea cu falsele zeități pe care le-au propus, iar astăzi conduc națiuni și culturi spre capcana întinsă de profitorii mercantili din punct de vedere economic, și pe drumul cu sens unic spre pierzanie din punct de vedere spiritual. Toate acestea crează o lume cu pretenții crescânde, o lume acaparată de un vid necontrolat și stăpânită de sentimentul de indignare colectivă, de mânie, panică și impas. «…Spaimă întru neamuri și nedumerire din pricina vuietului mării și al valurilor» (Luca 21, 25).

2. Noile concepte și Biserica

Desigur, în afară de acești factori, mai există și alții, cauzați de fiecare din noi, factori care contribuie la formarea lumii contemporane predominată de așa-zisele noi concepte. Așa cum am văzut, aceste noi concepte ignoră civilizația, intră în conflict cu întreaga istorie, pentru că promovează egoismul, limitează orizontul filosofic al persoanelor și al societăților, denaturează noțiuni sacre precum patriotismul, transformându-l în rasism și naționalism. Demn de remarcat este faptul că aceste concepte, deși și-au făcut apariția în istorie într-un mod timid, prezența lor este astăzi predominantă, impunându-se nu ca simple opinii sau teorii, ci revendicând dreptul de dogmă.

Să vedem cum se prezintă în epoca noastră unele dintre aceste concepte, mai ales cele care influențează mărturia bisericească:

a. Concepțiile despre materie și om

Toate cele relatate mai sus duc la concluzia că puterea omului, mai ales cea intelectuală, este imensă. Niciodată nu s-a exprimat acest lucru cu atâta convingere ca în zilele noastre. Datorită progresului științei, putem interpreta și înțelege aproape totul; datorită progresului tehnologiei, putem înfăptui lucruri de neconceput. Toate acestea crează sentimentul de mândrie și auto-suficiență și încurajează antropocentrismul egoist, precum și materialismul miop și lipsit de înțelepciune, pentru că, din punct de vedere temporal, îl înțepenesc pe om în prezentul sufocant. Valoarea sa spirituală este limitată numai la posibilitatea de interpretare și valorificare a materiei, a lumii văzute și materiale. Așadar, absolutizarea realității materiale a sufocat orice tentativă de a năzui spre adevăr.

Am ajuns în punctul de a depăși viteza sunetului, de a pătrunde în tainele forței atomice, de a sfida legile gravitației, de a călători în spațiu, de a sparge – din punct de vedere digital – limitele gândului; dorim să vedem dincolo de geneză, să pășim dincolo de infinit, însă, în realitate, ne scufundăm tot mai adânc în abisul miopiei noastre filosofice. Am reușit performanța de a procrea în afara corpului uman, de a transplanta organe, de a interveni în manifestările psihice, de a vindeca aproape orice boală, de a decide începutul și conceperea vieții omenești prin însămânțarea artificială sau de a determina trăsăturile ei prin eugeníe. Am dobândit posibilitatea de a întârzia moartea sau de a o grăbi prin eutanasie, de a crea o etică, o dentologie și legi prin care să înlesnim sau să ne impunem propriile noastre decizii; adunăm volume interminabile de informații; valorificăm lumea măruntă și, acolo unde nu mai există nimic, întrezărim noi posibilități de a interveni tehnologic în viața de zi cu zi; ne rezolvăm problemele cu ajutorul banilor și puterii. Pe scurt, facem ce vrem. Ne place să vedem frumusețea lumii materiale ca fiind o trăsătură inerentă acesteia, sau, mai mult decât atât, drept ceva pus la dispoziția omului, așa cum am subliniat mai sus. Și nu ne oprim aici, ci vrem mai mult. Îmbătați de succesul tehnologizării lumii, am uitat să ne întrebăm Cine și cum a creat această lume. Slava izbândei umane a nimicit slava Dumnezeului Creator.

Dintr-un anume motiv, oamenii epocii noastre doresc să creeze o viață automată, să interpreteze teoriile contemporane referitoare la evoluția vieții, astfel încât să fundamenteze teza potrivit căreia omul provine dintr-un animal. Contesă «principiul antropic» recunoscut și promovat de către cosmologie, adică faptul că valoarea constantei universale este atât de mare încât, în mod obligatoriu, duce la apariția vieții omului pe pământ[5]; ori susțin existența altor ființe în univers, dar nu pentru a comunica cu ele – acest lucru e cu neputință să se întâmple – ci pentru a contesta unicitatea omului. Preferă să declare că lumea materială, universul, este produsul întâmplării, că provine din nimic, fără vreo intervenție divină, sau că noi, oamenii, suntem rezultatul «redistribuirii nimicului»[6], adică ființe apărute în mod întâmplător din combinarea nimicului cu sine însuși, decât să mărturisească că suntem creați de Dumnezeu, «după chipul și asemănarea Sa». Astfel, este promovată o antropologie absurdă numai și numai pentru a diminua măreția «omului aflat în cinste». Este preferată materialitatea, efemeritatea și animalitatea firii umane în detrimentul obârșiei dumnezeiești. Este promovată imaginea unui om puternic ca dinozaurul, cu trecut de maimuță, care descinde din amoebă, având zero perspective; un zeu muritor, secătuit de taina prezenței Dumnezeului veșnic. «Omul, în cinste fiind, n-a priceput; alăturatu-s-a dobitoacelor celor fără de minte și s-a asemănat lor» (Ps. 48, 21).

b. Concepțiile despre Dumnezeu

În mod evident, toate acestea anulează rațiunea și ideea că există Ceva (Cineva) în afara și dincolo de lumea și logica noastră. Nu mai este nevoie de Dumnezeu, nici de așteptarea Sa. «Cine» și «cum», adică Cine este Dumnezeul adevărat sau ce este, dacă este o forță, o noțiune, o entitate sau o persoană și cum acționează Acesta sau de ce acționează în acest fel, nu mai există nici măcar sub formă de întrebări. Singura întrebare care încă se mai pune este dacă există Dumnezeu și, dacă există, unde este El, de ce nu Se arată într-un mod accesibil logicii și simțurilor noastre. Însă chiar și aceste întrebări nu se pun sub forma unei problematici care să ne îndemne să-L căutăm, ci sub formă de contestare, căreia îi urmează negarea. Chiar și cei credincioși, adică cei care mărturisim credința în El, am fost contaminați cu astfel de întrebări și contestări.

Această concepție se revarsă în zilele noastre sub forma unor cărți care au fost desemnate best sellers, precum: «The end of faith» și «Letter to a Christian Nation» de Sam Harris, «Breaking the Spell» de Daniel Denett, «The God Delusion» de Richard Dawkins, «God is not great» de Christopher Hitchens, sau sub forma unor reclame provocatoare de tipul celei promovate de instituția germană «Giordano Bruno», care a scris pe autobuze mesajul «e aproape sigur că Dumnezeu nu există», sau sub forma unor filme și piese de teatru de largă distribuție, însă de proastă calitate și de o exagerată necuviință[7].

Demnă de menționat aici este opinia lui Francis Collins, șeful programului de cercetare a genelor umane Human Genome Project (HGP) și actualul președinte al Sistemului Național de Sănătate (NIH) al SUA, care, în cartea sa intitulată The Language of God, susține că Dumnezeu nu este un subiect pentru știință, ci pentru oamenii de știință[8], și că toate declarațiile ateiste nu reprezintă dovezi ale unei cercetări științifice, ci constatările unor creiere științifice, ghidate de o judecată arbitrară. Deci, iată ce spune un mare om de știință, al cărui argument științific de o exactitate excepțională a fost formulat după o serioasă aventură de problematizare personală. Cartea sa, menționată mai sus, reprezintă un unicat, traseul personal pe calea credinței al unuia din cei mai mari reprezentanți ai geneticii. Ne întristează, însă, faptul că această carte rămâne în mare parte necunoscută și întâmpină mari dificultăți în a fi promovată corespunzător, deși genetica a fost antrenată să demonstreze din punct de vedere științific negarea Divinității, însuși cel mai important genetician își mărturisește credința în El.

Concluzia tragică este că Dumnezeu nu este dorit de oamenii vremurilor noastre, care se refuză să creadă în existența Sa. A rămas doar fenomenul și cultura religiei. Însă religia reprezintă produsul unei epoci trecute, produs pe care noi l-am moștenit în mod obligatoriu, de care nu avem nevoie și de care nu putem scăpa. Nu avem nevoie de Dumnezeu pentru a explica existența lumii sau pentru a înfăptui anumite lucruri dificile, pentru că le explicăm pe toate cu ajutorul științei, iar prin tehnologie construim singuri tot ce vrem.

Cei care încă mai au nevoie de religie sunt din ce în ce mai puțini și din ce în ce mai bolnavi. Este vorba despre cei care încă se mai chinuie să descopere necunoscutul, care însă este tot mai limitat, și despre cei care încă mai au sentimente, însă și acestea tind să se raționalizeze sau chiar să dispară. Deci, până la urmă, pe Dumnezeu nici nu-L vedem, nici n-avem nevoie de El, și nici nu-L vrem. Dumnezeu nu este Cineva, ci ceva care trebuie scos afară din viața noastră cu orice preț…

Aceste lucruri se încearcă să ne facă să credem. Turnul Babel a renăscut în secolul al XXI-lea mai proaspăt ca niciodată, însă însoțit din nou de fenomene sodomice! În concluzie, putem spune că epoca în care trăim, ignorând libertatea adevărului, ne înrobește în temnița realității.

c. Concepțiile despre Biserică

Sub înrâurirea acestui mod de gândire, se încropește și concepția despre Biserică din zilele noastre. Biserica predică credința în Dumnezeu și în viața veșnică în conformitate cu învățătura Evangheliei, vorbește despre Dumnezeirea întreită, despre întruparea Fiului și Logosului lui Dumnezeu în persoana lui Iisus Hristos, despre comuniunea Sfântului Duh, despre viața în Hristos, ș.a. Însă toate acestea îl depășesc pe omul contemporan și în special pe cei tineri, care nu au cunoștință despre acestea, nu le înțeleg și nici nu vor să le înțeleagă. Omul contemporan consideră Biserica o simplă expresie religioasă, împotriva căreia a fost deja montat de către «atotputernicele» mecanisme ale societății contemporane.

Pentru omul de rând, în general, și tânărul grec contemporan, în special, Biserica este ceva care nu se potrivește cu viața de azi. Să vedem împreună schița noii imagini despre Biserică, care tinde să se impună:

1. Biserica este o fabricație social-psihologică, plină de proclamații, reguli și simbolisme dogmatice, de povestiri incredibile și uneori exagerate, care nu au nici o legătură cu realitatea vieții și care, în cel mai bun caz, promovează probabilitatea ca fiind adevăr incontestabil, cu scopul de a convinge, de a atrage cât mai mulți adepți și de a-și menține rolul istoric din cadrul existenței oamenilor. Este cu totul străină de orice formă de progres și dezvoltare. Este cea mai conservatoare instituție a zilelor noastre. Este un opiu care otrăvește.

2. Biserica aparține unei alte ere. Ea a creat și format o civilizație potrivită unui alt tip de oameni, cu o altă concepție de viață. Chiar și frumosul, pe care îl promovează, îl percepe prin metode învechite. Simbolurile sale bogate, sărbătorile și hramurile sale, muzica și estetica sa nu au legătură cu prezentul. În plus, povestirile sale, fundamentul istoric al sărbătorilor sale, Nașterea lui Iisus din Fecioară, Schimbarea la Față, Învierea, Cincizecimea, minunile, așa cum este înmulțirea pâinilor, toate acestea se adresează unor vremuri de mult apuse, pline de basme și mituri, și nu au nici o legătură cu vremurile noastre, care pretind dovezi palpabile și expresii clare și concise.

3. Biserica se identifică cu sistemul politic și profită de acest fapt pentru a dobândi putere, influență și bogății. Și, întrucât astăzi acest lucru este dat pe față, Biserica se va prăbuși dimpreună cu sistemul politic. Sistemul este cel care a investit-o cu avere și cu rolul pe care îl are și de aceea a venit momentul să înapoieze tot ce a primit, pentru ca mai apoi să fie desființată. Ea dispune de o avere imensă pe care refuză – folosind diverse argumente și justificări nefondate – să o dea poporului, căruia îi aparține și care are nevoie de ea.

4. Mesajul ei nu este compatibil cu viața ei, și nici predica ei cu faptele și acțiunile adepților săi. Dialectul său este pompos, de neînțeles; vorbește despre noțiuni foarte abstracte, înalte și dubioase, cu o atât de mare certitudine, încât nu numai că nu convinge, ci, întrucât acestea nu sunt confirmate în viața de zi cu zi, [se poate spune că] promovează minciuna și ipocrizia. Sfinții săi au trăit și au săvârșit minuni în alte vremuri; sfinții de azi trăiesc ascunși, iar minunile fie sunt regizate, fie nu le putem vedea. De aceea nici nu credem în ele.

5. Predica și făgăduințele Bisericii oferă ceva pe care ea îl numește adevăr, dar în esență nu există adevăr sau nu este dovedit, nici nu ne interesează de altfel, pentru că nu are vreo legătură cu realitatea, nici nu influențează sau corectează viața de zi cu zi. De aceea, nici nu ne place și nici nu ne preocupă. Nici măcar nu avem nevoie de acest adevăr.

6. Biserica reprezintă spațiul compromisurilor, inconsecvenței, ipocriziei, abundenței exagerate, interesului celor puțini în detrimentul celor mulți, sau chiar spațiul corupției și neregulilor morale și al scandalurilor. Nu numai că nu ne interesează sau nu o înțelegem, dar vrem să scăpăm de ea, deoarece e vinovată pentru necazurile care predomină societatea în care trăim. Nu este numai un opiu care vatămă gândirea, ci și o otravă care îmbolnăvește societatea.

7. Cu toate acestea, Biserica este necesară acela care au o conștiință speriată, care nu pot să scape de sentimentul de frică și nesiguranță, sau care se hrănesc cu idei și iluzii. Eventual este necesară și din punct de vedere politic, sau pentru a conserva trecutul istoric. De asemenea, este necesară datorită mecanismului său, care, corelat cu învățătura sa despre voluntariat, dar și cu posibilitățile sale economice, ar putea ajuta pe cei care suferă pe nedrept. Așadar, o înțelegem și o tolerăm numai dintr-o perspectivă socială. Acolo se termină misiunea ei.

d. Concepțiile despre Etică. Denaturarea criteriilor morale

Noțiunea de Etică a suferit o denaturare completă. Așa-zisele valori mondiale: solidaritatea, respectul reciproc, demnitatea, dreptatea, democrația au luat locul virtuților. A păstra un embrion, care, analizat progenetic, prezintă o anumită afecțiune, este un fapt dezaprobat «din punct de vedere etic» de către Comisia Națională de Bioetică[9]. Eugenetica și eutanasia sunt susținute cu argumente morale și, încet-încet, sunt legalizate. Dimpotrivă, respectul pentru viață și reținerea noastră vis-a-vis de controlul absolut asupra acesteia sunt dezaprobate de către noua concepție morală.

Predomină o accentuare excesivă a drepturilor individuale. Libertatea înseamnă să faci ce vrei. Poporul are dreptate în tot și puterea să facă orice. Relația lui cu puterea politică nu are bază ideologică. Nu-i votăm pe cei mai buni politicieni ca să ne conducă destinele și să ne corecteze, ci pe cei care slujesc micilor noastre interese. Acest lucru naște o etică a protestului, a indignării, a revendicărilor necontenite. De asemenea, așa-zisele drepturi individuale au favorizat producerea «eliberării sexuale» a femeii, înlocuirea căsniciei cu simple convenții de conviețuire, apariția paradelor și nunților între homosexuali. Aceștia din urmă aproape că ne-au convins că această patimă a lor se datorează genelor și de aceea o numesc particularitate, și pe care o revendică și o expun de o manieră provocatoare. Însă nimeni nu se gândește dacă nu cumva și pedofilia se datorează genelor, caz în care ar trebui să fim toleranți și față de pedofili. La fel și în cazul criminalilor. Toleranță față de emigranții ilegali, față de conviețuirile libere, respect față de diversele orientări sexuale, legalizarea eugeneticii și a eutanasiei și multe altele asemenea care sunt pe cale să urmeze, toate acestea reprezintă expresii ale noii etici.

3. Mărturia și atitudinea ortodoxă

Dat fiind acest val de noi concepte, întrebarea care se pune este următoarea: cum trebuie să acționăm noi, ca Biserică? Cum să dăm mărturie unor oameni care sunt cu totul indiferenți, copleșiți de prejudecăți ori au o atitudine negativă față de Dumnezeu? Cum să vorbim despre Dumnezeu celui care nu-L vrea, care simte că nu are nevoie de El, că nu-l preocupă, că nu-l interesează? Sfântul apostol Pavel a găsit în Atena un altar ridicat în cinstea Dumnezeului necunoscut. Deci a găsit o sămânță de credință și de năzuință către Divinitate, lucru care denotă faptul că atenienii din acele vremuri Îl căutau pe Dumnezeu, pe când cei din zilele noastre neagă chiar și altarele. Știm cu toții câte reacții negative stârnește astăzi simpla intenție de a construi o nouă biserică. Pentru vremurile în care trăim, cred că e valabilă întrebarea evanghelică «dar Fiul Omului, când va veni, va găsi oare credință pe pământ?» (Luca 18, 8).

De asemenea, suntem datori să mărturisim că otrava acestor noi concepte a păstruns chiar și în organismul bisericesc, manifestându-se sub forma secularizării, epuizării, relaxării, nepăsării generale, lașității, compromisului, a formalismului în locul trăirii tainei, a raționalismului, care, în mod ciudat, este însoțit de o gândire naivă de provincialism și de conservatorism bolnav.

Vedem însă de-a lungul istoriei că se disting anumite aspecte care funcționează ca o puternică  mărturie. Este vorba despre caracterul profetic al cuvântului, încredințarea propovăduirii prin semne – «iar celor ce vor crede, le vor urma aceste semne» (Marcu 16, 17) –, spiritul jertfei de sine și al martiriului, eroismul ascezei absolute, discernământul în exercitarea lucrării pastorale, dovedirea sfințeniei prin fapte. Biserica, fără urme vădite de pocăință, fără semne, fără cuget martiric, fără viață ascetică, fără grijă pastorală dezinteresată, fără roadele virtuții și ale sfințeniei, reprezintă o simplă formă de pietism ce tăgăduiește adevărata putere a acesteia – «… având înfățișarea adevăratei credințe, dar tăgăduind puterea ei» (II Tim. 3, 5). Cuvântul ei trebuie să fie profetic, să inspire credință în Hristos, nu să transmită o simplă învățătură morală sau un îndemn la fapte de iubire socială. Miezul mărturiei bisericești nu constă în aceste fapte caritabile, nici într-o simplă cugetare teologică, ci în teologia și adevărul profetic trăit, precum și în mărturisirea credinței.

Acest adevăr trebuie exprimat cu sinceritate. Cuvântul Bisericii trebuie să fie caracterizat de autenticitatea mărturiei, de onestitate, și fie compatibil cu viața și faptele noastre. Căci nu se poate ca viața noastră să sufere, iar cuvântul nostru să fie abundent. Adevărul este transcendent și de aceea uneori nu poate fi înțeles. Însă viața reprezintă partea văzută și palpabilă a adevărului, trupul său. Mesajul mântuitor, dacă nu este însoțit de virtuți tainice și adânci, de parfumul vieții și sfințeniei după har, nu va fi ascultat de nimeni, iar acest lucru nu constituie o problemă socială, ci condiția întregii comunități bisericești. Cu siguranță că acuzațiile care ne sunt aduse în legătură cu limbajul noastru de lemn, formalizat și în același timp emfatic, sunt oarecum justificate. Într-o epocă și într-o societate în care una trăim și altele zece arătăm, ar fi de preferat să trăim zece și să mărturisim numai una.

Unele voci sunt de părere că trebuie să ne modernizăm și să ne adaptăm la condițiile de azi, iar altele insistă asuăra faptului că mărturia bisericească trebuie să-și păstreze caracterul diacronic și particularitatea mesajului pe care îl propovăduiește, în conformitate cu tradiția noastră. Permiteți-mi să-mi exprim propriul punct de vedere: cuvântul lui Dumnezeu nu este din lumea aceasta, ci este o taină, o descoperire a inaccesibilului și a incomprehensibilului, taină care însă poate fi trăită de către om. Domnul nostru, atunci când a vorbit evreilor despre Trupul și Sângele Său, nu și-a rotunjit cuvintele; drept urmare mulți L-au părăsit, sub pretextul că «greu este cuvântul acesta» – «Greu este cuvântul acesta! Cine poate să-l asculte? […] Și de atunci mulți dintre ucenicii Săi s-au dus înapoi și nu mai umblau cu El» (Ioan 6: 60, 66). De asemenea, la Cinzecime, când cuvintele li s-au părut «străine» și vederea «diferită», unii au considerat că apostolii erau «plini de must» (Fapte 2, 13). Ceva asemănător s-a întâmplat și cu apostolul Pavel în Atena: după ce le-a vorbit despre Hristos Cel înviat, filosofii raționaliști i-au răspuns ironic: «te vom asculta despre aceasta și altă dată» (Fapte 17, 32). Aceste trei cuvântări publice au prezentat adevărul de credință drept taină, care, deși inițial a fost respinsă, a fost sădită ca o sămânță în pământul societăților de atunci, sămânță care mai târziu a rodit în mod minunat. Prin urmare, ceea ce au nevoie națiunile contemporane nu este neapărat să înțeleagă mesajul transmis, ci să fie uimite de taina și de mărturisirea – cu frică de Dumnezeu și cu smerenie – a adevărului de credință de către Biserică.

Biserica este catolică și apostolică. Aceasta înseamnă că prezența sa nu trebuie să aibă vreo legătură cu provincialismul, cu rasismul, sau cu frica. Într-o lume înșelată de false predici despre unitate, de ode în cinstea democrației și de făgăduințe bazate pe drepturile omului, într-o epocă în care noțiunea de libertate a dispărut, în care oamenii se baricadează tot mai mult în spatele zidurilor individualismului sufocant, iar societățile sunt înghesuite în celulele unei închisori electronice mondiale, elementele de bază ale mărturiei Bisericii trebuie să fie universalitatea predicii ei, deschiderea către toate neamurile, capacitatea infinită, mărinimia, mila și libertatea, toate acestea asociate cu îndrăzneala și claritatea mărturisirii sale.

Câteva recomandări practice

Permiteți-mi să-mi închei această scurtă intervenție cu câteva propuneri practice, prin care s-ar putea materializa pozițiile exprimate mai sus:

1. Primul lucru pe care îl am în vedere este viața noastră ca Biserică. Atunci când imaginea noastră, care reflectă modul nostru de gândire, se identifică cu o demonstrație de forță lumească, cu dispute și conflicte pentru lucruri fără substanță, cu revendicări de drepturi, cu contradicții egoiste și concurențe necontenite, cu fuga după locuri fruntașe, cu titluri și superlative care nu au nici o valoare și nici o credibilitate, atunci mesajul nostru nu va reuși să surprindă mărturia dumnezeiască care făgăduiește adevărul, ci, dimpotrivă, va reuși doar să dezmintă, în mod provocator și respingător, aceste făgăduințe. A sosit deci vremea ca structurile sinodale și colective ale expresiei bisericești (de pildă alegerea episcopilor) să devină compatibile cu învățătura evanghelică.

2. Revigorarea vieții noastre. Va trebui să dăm dovada faptului că mărturia bisericească nu se oferă pe datorie, ci decurge în mod firesc și spontan. Uneori mâncăm de post fără să postim, spunem rugăciuni, dar nu știm să ne rugăm, mergem la biserică, dar nu ne închinăm, citim cărți, dar nu ne cultivăm, ne spovedim păcatele, dar nu ne pocăim, ne împărtășim poate chiar destul de des, dar nu gustăm din taina Euharistiei, ținem legile bisericești și poruncile evanghelice, dar nu dobândim harul care decurge din ele. Preoții noștri, din săvârșitori de slujbe trebuie să devină inițiatori în tainele Bisericii (mistagogi), enoriașii noștri, din adepți bisericești, trebuie să devină credincioși, dogmele noastre trebuie să emane viață, Sinodul nostru, din corp administrativ, trebuie să devină expresia spirituală a voinței divine în viața noastră. Abia atunci, orice mărturie, chiar și cea a tăcerii, chiar dacă va avea imperfecțiuni, va putea fi numită adevărată și va funcționa ca sabie a Duhului Sfânt.

3. Educația din cadrul activității bisericești trebuie să fie îmbogățită cu elemente de catehizare vie, pentru a evita pericolul de a fi transformată într-o simplă lecție școlară. Responsabilitatea formării și educării credincioșilor îi revine în exclusivitate Bisericii, constituie parte integrantă a vieții sale. În mod special, suntem datori să ne îngrijim astfel încât catehizarea să se facă zilnic și să se îmbine învățătura cu participarea la cultul și viața bisericească. Acest lucru trebuie să înceapă nu printr-o hotărâre sinodală, ci prin intervenția directă și imediată a episcopilor.

4. Viața liturgică reprezintă una din principalele moșteniri ale Bisericii noastre. Necesitatea, dar și rezultatele ei le trăim toți într-o măsură sau alta. Datorită acesteia, Sfântul Munte reușește să încânte chiar și pe vizitatorii care nu au nici o legătură cu credința. Renașterea liturgică, despre care se vorbește atât de mult în zilele noastre, este mai necesară ca niciodată. Însă nu prin modernizare sau secularizare, care pot să o transforme din mistagogie în artă sau din taină și cult în acte demonstrative. Cultul nu înseamnă numai rânduială și tipic, ci și participare la mistagogie. Secularizarea cultului este echivalentă cu distrugerea sa. Așadar, cultul trebuie să reprezintă o chemare pentru toți de a lua parte în comun la slujbele Bisericii (de pildă rostirea în comun a Simbolului de credință, a rugăciunii domnești, citirea de psalmi, etc.).

5. Trebuie neapărat să punem bazele unei noi relații cu poporul lui Dumnezeu și cu societatea în general. Să ne apropiem de popor! Nu numai să ne îngrijim de el, ci să-l și inspirăm. Nu-l mai putem convinge cu buletine de știri și cu anunțuri, sau promovând lucrarea noastră prin intermediul mass-mediei. Prejudecățile față de Biserică au încolțit adânc în inima poporului nostru, iar clima generală este extrem de nefavorabilă. Relația noastră cu sistemul lumesc trebuie revizuită în mod radical. Nimic nu mai este sigur. Relația de tip apusean Biserică – Stat, care ne-a fost impusă și pe care noi am acceptat-o fără nici o reținere, a slăbit legătura tradițională dintre Biserică și popor. A sosit ceasul în care, ca Biserică, trebuie s-o lepădăm ca pe ceva toxic. Acest lucru nu e greu de înfăptuit dată fiind legătura istorică dintre Biserică și poporul nostru.

6. De asemenea, trebuie satisfăcute și nevoile din afara razei directe de responsabilitate și competență a Bisericii. Astfel, în țara noastră, Biserica este datoare să fie în fruntea luptei pentru apărarea istoriei, identității și limbii naționale și pentru dăinuirea principiilor morale și a dreptului. Cineva trebuie să spună lucrurilor pe nume, iar acest lucru îl poate face Biserica, însă fără fanatism și empatie lumească, ci cu îndrăzneala mărturisirii adevărului care este atacat în felurite moduri, iar nu profitând de puterea sa lumească, ci valorificând moștenirea ei duhovnicească. În acest sens, încercarea de a promova așa-zisa «promisiune a Neamului» drept ideal pentru generațiile viitoare, sub deviza «din partea poporului binecredincios pentru popor», ar putea constitui – dacă îndeplinește anumite condiții – o oportunitate unică de coagulare națională, de întoarcere la istorie, de dezvoltare a spiritului creativ, de evidențiere a dinamicii bisericești și, desigur, de reînnoire a relației dintre Biserică și popor.

7. Viața Bisericii este indisolubil legată de cultură. Biserica care nu crează cultură rămâne la stadiul de organism fără viață. Adevărul și frumusețea merg împreună. Societatea în care trăim nu mai are noblețe și simț estetic, nu mai crează cultură. Așadar a sosit vremea ca noi să acoperim acest gol, să producem cultură. Ne-am limitat numai la înființarea de cantine sociale și băcănii pentru săraci, de spitale și aziluri pentru bătrâni. Desigur, acest lucru este foarte important, dar nu îndeajuns. Ar trebui să ne ocupăm și de promovarea artei bisericești, a poeziei, a literaturii, a folclorului, să umplem golul care predomină în cultura zilelor noastre. Desigur, acest lucru presupune calitate, originalitate, geniu, talent și, firește, maturitate duhovnicească. Ar fi păcat să nu punem în valoare frumusețea nemăsurată și unică a tradițiilor noastre. Este timpul să mărturisim adevărul și prin intermediul culturii și civilizației.

8. De-a lungul istoriei sale, Biserica a arătat dintotdeauna un respect deosebit față de bătrâni, dar și o sensibilitate aparte față de sufletele tinere. Tinerii n-au lipsit niciodată din planurile sale. Constatăm însă cu tristețe că astăzi s-a întrerupt – cel puțin aparent – legătura cu lumea tinerilor, iar ecoul cuvintelor ei nu mai ajunge la urechile acestora. Drept urmare, tineretul nu mai înțelege limba bisericească și nu mai aude mesajul mântuitor al Bisericii. În aceste condiții, trebuie inițiată o nouă mișcare, care să transmită tinerilor un nou mesaj, clar, îndrăzneț, contemporan, aducător de speranță, proaspăt și eroic. Doar cu asemenea caracteristici vom putea cuceri inimile tinere dezorientate și lipsite de nădejde. Concepția predominantă, conform căreia Biserica promovează conservatorismul, constituie o greșeală impardonabilă, ce trebuie ștearsă neapărat din cugetul și viața noastră. Conservatorismul nu reprezintă o virtute. Adevărul dumnezeiesc este prin excelență revoluționar, subversiv, neprevăzut, surprinzător, plin de uimire, libertate și dinamism – exact ceea ce caută sufletul tinerilor.

9. O importanță deosebită trebuie acordată relației noastre cu Știința. Nu există nici un motiv să ne temem de știință. Problemele care par să existe se datorează exclusiv modului occidental de trăire a credinței, care, influențat de precepte raționaliste, oferă o interpretare «îngustă» a lumii, a vieții și a omului, apelând de regulă la argumente științifice. Trebuie specificat faptul că știința contemporană nu amenință credința noastră, ci, dimpotrivă, o confirmă, ba chiar de o manieră «festivă», așa cum o trăiește Biserica noastră Ortodoxă. Ar putea fi scris în zilele noastre un minunat Comentariu la cele șase zile de creație (Exaímeros), folosind descoperirile senzaționale ale fizicii și biologiei contemporane, dar nu pe baza concordanței literale dintre știință și cartea Facerii, care «demonstrează» existența lui Dumnezeu, ci pe baza compatibilității impresionante dintre cosmologia și antropologia științifică contemporană și teologia ortodoxă (în varianta sa apofatică), care face trimitere la existența veșnică a Dumnezeirii și proclamă faptul că «nu putem spune că Dumnezeu este sau nu este, ci că (supra)este Cel ce este»[10].

În anul 2000, Sfântul Sinod a organizat un Congres inovator, pe tema «Știință- Tehnologie-Ortodoxie», care ar trebui neapărat să fie ținut din nou, iar de data asta să țină seama și de noile descoperiri ale tehnologiei contemporane. Ține de responsabilitatea noastră pastorală să încălzim inimile bine intenționate ale oamenilor de știință și să valorificăm bagajul lor de cunoștințe.

10. De o manieră asemănătoare trebuie tratate și descoperirile tehnologice. Este adevărat faptul că, în cazul acestora, situația este mai dificilă, deoarece există aplicații, mai ales în spațiul științelor biologice, care, pe drept cuvânt, ucid duhul. Ar putea fi înființată o Comisie a Moralei Științifice și de Valorificare a Tehnologiei, după modelul Comisiei de Bioetică, care, pe de o parte să estimeze progresul științific și tehnologic, iar, pe de altă parte, să valorifice cu o maturitate teologică descoperirile acestora. Spre exemplu, nu putem să comentăm în mod arbitrar reușitele cercetării din domeniul fizicii, medicinei și geneticii, fără să înțelegem natura lor, sau să vorbim despre problemele cauzate de folosirea irațională a programelor de socializare prin intermediul internetului (Facebook sau Twitter), fără să fim în cunoștință de cauză. Comisia amintită mai sus va trebui să aibă neapărat caracter internațional, pentru a înlesni comunicarea la nivel inter-ortodox, și să se exprime cu ajutorul metodelor contemporane de informare socială. De asemenea, valorificarea înțeleaptă a internetului ar putea constitui un instrument unic de mărturie bisericească. Nu în ultimul rând, efortul pe care îl depune Biserica în ultimii ani de a deschide un post de televiziune va trebui să fie susținut și continuat fără nici o ezitare sau întârziere.

11. Într-o societate predominată de noțiuni precum câștig, răsplată, salariu, Biserica trebuie să dea un răspuns pe măsură, pe de o parte subliniind importanța milosteniei față de săraci și a simplității vieții, iar pe de altă parte îndemnând la voluntariat dezinteresat. Ea dispune de învățătura, experiența, mijloacele și mecanismul necesare promovării acestui scop. Voluntariatul poate mobiliza lumea, căpătând astfel dimensiunile unei mișcări bisericești. Putem urma exemplul altor țări ortodoxe, care au reușit lucruri admirabile în acest domeniu.

12. În sfârșit, Biserica noastră va trebui să scape de provincialism și să se axeze pe dimensiunea sa universală. Cred că este absolut necesară dezvoltarea unor legături inter-ortodoxe cât mai puternice și mai sănătoase. În această privință, Biserica Greciei are multe de oferit, dar și multe de câștigat. Însă, dincolo de orice folos practic (schimb de experiență și de cultură, colaborări de natură economică și sprijin politic în vremuri strâmtorate, etc.), lărgirea orizontului spiritual, deschiderea largă a brațelor bisericești și consolidarea conștiinței noastre comune de creștini ortodocși reprezintă dovada efectivă a faptului că Biserica este «una, sfântă, catolică și apostolească».

Acestea sunt cele mai convingătoare propuneri ca răspuns la noile concepte. Această teologie – mai puternică decât orice tehnologie – trebuie cultivată, pentru a da o mărturie cât mai dinamică lumii contemporane. Astăzi, în Occident, golul lăsat de credință este umplut de Islamism, conform spuselor lui Anastásios[11], Arhiepiscopul Tiranei. Poate că a sosit vremea ca acest gol să fie umplut de Biserica noastră Ortodoxă[12].

Omilie ținută în cadrul ședinței Sinodului Bisericii Greciei din 4 octombrie 2012.