Conștiința geopolitică a Ortodoxiei

Sud-estul Mediteranei și Balcanii constituie regiuni care au avut un rol important în istorie și care, în condițiile actuale, sunt strâns legate de factorii „energie” și „surse de energie”. De asemenea, în sud-estul Mediteranei și în Balcani, Ortodoxia constituie, din epoca bizantină și până astăzi, elementul comun al populațiilor din aceste regiuni unite de un trecut religios comun.

Prin urmare, legătura dintre „Ortodoxie” și „Geopolitică” este reală și este în măsură să indice modul în care Ortodoxia poate fi recunoscută drept un factor activ în conjunctura mondială contemporană.

Istoria Europei a evoluat în funcție de anumite “nuclee” geografice: Europa Apuseană de nord, Europa Apuseană de sud, Europa Centrală, Europa de sud-est, Europa de Est-Rusia. Considerăm că dintre aceste “nuclee”, Europa de Est-Rusia necesită o analiză la fel de detaliată precum Europa de sud-est și Mediterana de est.

Partea de răsărit a Europei este constituită din patru „lumi” având caracteristici civilizaționale diferite: ruso-ucraineană, baltică, central-europeană și balcanică. Partea de est al bazinului mediteranean este constituit, din punct de vedere religios, din trei „lumi”: cea creștină, cea musulmană și cea iudaică. Stabilitatea politică a acestor „lumi” este o chestiune de extremă importanță pentru bunăstarea economică a Apusului, ele constituind „cordonul ombilical” care leagă Europa dezvoltată economic de regiunile care îi susţin această dezvoltare. Concomitent, aceste regiuni alcătuiesc „nucleul non-material” din care Europa Apuseană şi-a extras concepţiile spirituale, morale şi religioase care au ajutat-o să-şi elaboreze acele aspecte ale civilizaţiei ei care s-au dovedit utile omului.

În Mediterana de sud-est şi în Balcani, ortodoxia constituie un element esențial al identităţii culturale a populaţiei şi o verigă de legătură ce uneşte, încă din vremea Bizanţului şi până astăzi, aceste popoare cu un trecut religios comun. Ea este un element de referinţă în tradiţiile şi artele acestor neamuri, constituind, în parte, izvorul trezirii lor naţionale, dar şi având un influenţă semnificativă asupra relaţiilor politice dintre ele. În spaţiul Mediteranei de sud-est şi în Balcani, în urma antagonismului de veacuri cu lumea musulmană, dar şi cu creştinismul apusean, Ortodoxia a constituit şi constituie un element organic al diverselor renaşteri naţionale şi mişcări de independenţă. Într-un cadru mai general, sensul identităţii naţionale din acest spaţiu, dar şi sensul determinării geografice a elementului naţional, nu pot fi depline fără să facă referire la elementul cultural şi religios şi, în mod particular, atât la caracteristicile teritoriului, cât şi la ideologiile naţionale care s-au dezvoltat, în parte, din realităţile religioase ale ortodoxiei. Mediterana de sud-est şi Balcanii constituie regiuni care au jucat un rol deosebit în istoria umanităţii şi care, în condiţiile de faţă, sunt în strânsă legătură cu menţinerea unui ridicat nivel de trai, pe care umanitatea a reuşit să-l dobândească cu multă luptă: este vorba de factorii „energie” şi „surse de energie”. În conformitate cu cele de mai sus, securizarea factorului material, adică a energiei, este strâns legată de securizarea păcii în respectivele regiuni, în care pasiunile şi lipsa de raţiune constituie fitilul exploziilor sociale, politice sau religioase. O singură zvâcnire în această regiune în care ortodoxia joacă unul dintre cele mai importante roluri culturale este de ajuns pentru a transforma echilibrul geopolitic într-o furtună geopolitică globală. Şi tocmai pentru că ortodoxia constituie de secole catalizatorul anumitor moduri de comportare paşnică, este limpede faptul că ortodoxia poate constitui un factor esenţial pentru rezolvarea paşnică a problemelor serioase  ale omenirii, tocmai pentru că are capacitatea de a aduce o dimensiune spirituală atât de necesară astăzi.

În acest punct, pentru a face mai bine înţelese cele menţionate mai sus, purcedem la a face o descriere a hărţii geopolitice a bazinului mediteranean, aşa cum se înfăţişează el astăzi.

Marea Mediterană este străbătută de un ax orizontal de influenţă anglo-saxonă ce se sprijină în 4 puncte: 1. Gibraltar; 2. Malta; 3. Creta; 4. Cipru.

Marea Adriatică şi Marea Egee, perpendiculare pe acest ax, constituie importante căi comerciale, de comunicaţie, dar şi strategice.

În cazul nostru, ne vom concentra asupra Egeei şi asupra părţii estice a axului orizontal.

I. Marea Egee. Neîndoielnic, dar şi dovedit din punct de vedere istoric, regiunea Mării Egee şi poarta ei de intrare, Bosforul, au jucat roluri geopolitice importante încă din Epoca Bronzului, şi cu mult mai mult în secolul al XX-lea, atunci când a luat formă actuala capacitate politico-economică a Vestului, bazată pe valorificarea dinamismului uman şi a materiilor prime din Orientul Apropiat şi Mijlociu. În mod particular, în privinţa relaţiei dintre Grecia şi Turcia – relaţie ce este determinată mai ales de considerente geografice –, se poate observa cu uşurinţă faptul că regiunea Mării Egee nu a fost valorificată de partea grecească atât cât ar fi trebuit, fiind considerată o regiune expusă, în vreme ce partea turcă şi-a revendicat suveranitatea asupra regiunii Mării Egee folosindu-se de pârghia oferită de importanţa majoră a strâmtorii Bosfor –Dardanele. În acest mod, Turcia a exercitat şi continuă să exercite cu succes o politică ce se bazează pe faptul că ea constituie „podul” dintre două continente, Europa şi Asia. Turcia pare foarte decisă în a aplica această politică nu doar pentru că aceasta a fost viziunea de succes a liderilor politici, militari şi economici în ultimi 80 de ani, ci şi pentru că i-a permis să valorifice la maximum noua reaşezare a echilibrului de după 1991 şi 2003 din Europa de Est şi din Orientul Mijlociu.

În cadrul jocului global al echilibrelor, unul dintre cei mai importanţi parametri ai exercitării politicii externe era şi este factorul civilizaţional, în care este inclusă şi religia. Semnificaţia religiei pentru complexul Mediteranei de sud-est şi, în special, pentru Grecia, este imediat sesizabil, dacă ne gândim doar la faptul că în această regiune convieţuiesc societăţi alcătuite pe baza unor modele aristotelice şi iudaice, societăţi ce acordă o deosebită importanţă „sentimentului” ca factor determinant al relaţiilor sociale şi, prin urmare, şi relaţiilor politice.

II. Partea de est a axei de influenţă anglo-saxonă (Mediterana de sud-est). Importanţa acestei regiuni este direct proporţională cu evoluţiile care au loc acest în spaţiul despre care am vorbit mai sus, adică în Marea Egee. Prin Mediterana de sud-est înţelegem regiunea ce cuprinde Ciprul, Egiptul şi Orientul Apropiat. Ciprul constituie un „post de observaţie” de unde se au în vedere „mişcările” de pe un teritoriu extrem de vast, cuprinzând Caucazul, Asia Centrală, aşa-zisa Asie de sud-vest (Afganistan, Pakistan, Iran, Golful Persic) şi, bineînţeles, statele situate pe coasta de vizavi de Cipru (Siria, Liban, Israel). Desigur, în regiunea Mediteranei de sud-est îşi au terminalele numeroase trasee energetice care, împreună cu canalul Suez, întreţin bunăstarea şi supravieţuirea economică a Vestului. De asemenea, de aceeaşi sau chiar de o mai mare importanţă este faptul că în Mediterana de sud-est este localizat şi noul inamic al Vestului, adică Islamul [militant], iar acest lucru este interpretat şi răstălmăcit pentru îndeplinirea unora sau altor obiective strategice etc.

Din cele de mai sus reiese faptul că Turcia este aproape obligată să exercite o politică externă agresivă, urmând liniile noii tendinţe globale ce susţine ca cel mai important rol îl joacă ideile şi ideologiile, precum şi „conflictele culturale-civilizaţionale”.

Alegerea din 1991 a Patriarhului Ecumenic k. k. Bartolomeu a avut loc imediat după reaşezarea echilibrelor globale. Din acel moment s-a putut observa o „deschidere” a Patriarhiei Ecumenice, vizibilă îndeosebi prin acţiunile ecologiste ale Patriarhului.

Aceste acţiuni au avut ca centru aşa numitele Congrese Ecologice „En Plo” – ţinute în anii 1995, 1997, 1999, 2002 şi 2003 în diverse regiuni ale Mării Egee, Mării Negre, Dunării, Adriaticii şi Balticii, sub egida Patriarhiei Ecumenice – care ţinteau sus şi, dacă ţinem seama de statusul participanţilor, au avut destulă influenţă. Cel mai important rezultat al acestor congrese a fost, până acum, în afară de sensibilizarea asupra chestiunilor mediului, implicarea unor factori de decizie instituţionali de talie internaţională având un prestigiu deosebit în regiunile în care au avut loc respectivele congrese „En Plo”.

În acest mod, nu doar că autoritatea Patriarhiei Ecumenice s-a îmbunătăţit, dar a şi reuşit să intre în legătură cu anumiţi oameni de influenţă şi factori de decizie care au capacitatea de a percepe rolul pe care Patriarhia Ecumenică doreşte să îl joace. Demn de a fi consemnat este faptul că, dincolo de evidentul interes manifestat faţă de subiectul Congreselor, Patriarhia Ecumenică a efectuat un exerciţiu de deschidere, o scrutare de noi orizonturi şi o nouă modalitate de comunicare cu lumea europeană contemporană şi nu numai.

Pe baza acestor subiecte comun, precum protecţia mediului înconjurător, Patriarhia Ecumenică caută noi căi de extindere a influenţei sale dincolo de limitele jurisdicţiei ei spirituale. Scopul ei era găsirea unor subiecte comune de anvergură globală, astfel încât să poată să fie asigure extinderea influenţei ei spirituale chiar şi asupra ţărilor sau bisericilor cu care se afla în relaţii de criză.

Această deschidere pe care o întreprinde Tronul Ecumenic indică faptul că, având conştiinţă geopolitică şi urmărind evoluţiile globale, capul ortodoxiei îşi asumă un rol semnificativ în domeniul civilizaţional, atât în Mediterana de sud-est şi în Balcani, dar şi acele locuri din lume în care există Biserici Ortodoxe.

În tot ceea ce priveşte Mediterana de sud-est şi în Balcanii, demne de atenţie sunt aspectele confruntării Patriarhiei Ecumenice cu Biserica Greciei, o confruntare care gravitează îndeosebi în jurul chestiunii „Noilor Teritorii”, după cum am putut vedea în trecutul recent.

Trebuie subliniat faptul că, dacă cineva consultă harta ce prezintă delimitările eclesiastice – graniţele ce delimitează jurisdicţia Patriarhiei Ecumenice de cea a Bisericii Greciei – poate observa că jurisdicţia reală a Bisericii Greciei se opreşte unde va pe axa Olymp-Arta, în vreme ce regiunile aşa ziselor „Noi Teritorii” (Macedonia, Epir, Thracia şi insulele din nordul Mării Egee), precum şi insulele Dodecanez şi Biserica semi-autonomă a Cretei aparţin jurisdicţiei Patriarhiei Ecumenice. Statul elen este cel care-şi asumă costurile de administrare. În acest mod, este vizibil rolul important pe care îl poate juca Patriarhia Ecumenică în regiunea geografică a aşa ziselor „Noi Teritorii” pe care le are în jurisdicţie, folosindu-le ca mijloc de comunicare al Tronului Patriarhal cu Uniunea Europeană. Avem, astfel, o instituţie eclesiastică a cărei reşedinţă se găseşte în afara Uniunii Europene, al cărui cadru legal este determinat de un stat care nu este membru al Uniunii, dar ale cărei episcopii se găsesc înăuntrul Uniunii. Desigur, toată această situaţie s-ar putea ameliora în cazul în care Turcia ar intra în sânul familiei europene. Dincolo însă de ar putea aduce cu sine din punct de vedere politic intrarea totală sub jurisdicţia Tronului Patriarhal al episcopiilor din „Noile Teritorii”, un element vrednic de remarcat ar fi restrângerea influenţei spirituale a Patriarhiei Moscovei strict asupra statelor slave din peninsula balcanică.

În acest caz s-ar pune bazele unei hărţi eclesiastice în care influenţa Patriarhiei Moscovei s-ar opri la graniţa ce desparte Grecia de celelalte state balcanice, în vreme ce Patriarhia Ecumenică şi-ar exercita jurisdicţia şi şi-ar proiecta influenţa spirituală asupra regiunilor Macedoniei, Epirului, Thraciei, Egeei de nord şi de est, şi Cretei. În privinţa relaţiilor dintre Patriarhia Ecumenică şi Patriarhia Moscovei, situaţia este clară din moment ce amândoi aceşti mari stâlpi ai ortodoxiei au în vedere pentru viitor extinderea influenţei lor în spaţiul central-european şi în spaţiul Mării Baltice. Patriarhia Constantinopolului, în opoziţie faţă de Biserica Greciei, a conştientizat de timpuriu faptul că va trebui să-şi aibă încă o bază, în afara celei din Constantinopol, în Europa Apuseană, cu scopul probabil ca Tronul Ecumenic să poată dobândi o jurisdicţie canonică extinsă asupra celei mai mari părţi din teritoriul Uniunii Europene, fapt care ar împiedica existenţa jurisdicţiilor multiple într-o regiune anume.

Se poate menţiona că această posibilitate ar fi susţinută de două evenimente:

1. Înfiinţarea de către Patriarhul Bartolomeu a Bisericii Autonome a Estoniei dintr-o facţiune ce s-a separat de Patriarhia Moscovei.

2. Proclamarea Bisericii Autocefale a Ucrainei, sprijinită de Preşedintele Ucrainei, Viktor Iuşcenko.

Desigur, la cererea acestuia din urmă, Patriarhul Ecumenic caută să repete „scenariul Estoniei”, recunoscând această biserică [a Ucrainei] drept adevărata Biserică locală a Ucrainei, dar avându-o sub jurisdicţia sa. Astfel, principala Biserică locală a Ucrainei, Biserica Ortodoxă Autonomă a Ucrainei, aflată în comuniune spirituală cu Patriarhia Moscovei, este dată la o parte. Toate acestea menţionate până acum ar putea constitui indici în privinţa intenţiilor viitoare ale Patriarhiei Ecumenice şi anume, extinderea influenţei sale spirituale în zona Uniunii Europene, în concurenţă cu Patriarhia Moscovei. Totuşi, realizarea de către Patriarhia Ecumenică a unui asemenea plan presupune, ca prim pas, recunoaşterea jurisdicţiei ei asupra Mitropoliilor diasporei ortodoxe în Europa, şi ca al doilea pas, la fel de important, ca Turcia să devină membru al Uniunii Europene, dat fiind faptul că Turcia este statul care îi defineşte regimul juridic.

Ortodoxia, dincolo de complexul Mediteranei de sud-est şi a Balcanilor, a fost un factor determinant în formarea scenei politice şi diplomatice mai largi a ultimelor veacuri în întreaga Europă. Acest adevăr istoric este susţinut de faptul că ortodoxia se identifica cu Rusia, care, la rândul ei, exercita o mare influenţă în Balcanii ortodocşi. Desigur, Rusia a avut o influenţă similară şi asupra chestiunilor europene în Balcani, iar influenţa ei era cu neputinţă de neluat în seamă de către Marile Puteri, fie că era vorba de ţările Europei de Vest, fie de Imperiul Otoman.

În epoca contemporană, două au fost evenimentele care au accelerat evoluţiile eclesiastice: 1. Căderea Uniunii Sovietice şi reapariţia pe scena internaţională a Patriarhiei Moscovei (adică a celei mai numeroase Biserici Ortodoxe). 2. Existenţa într-unul din cele mai nevralgice puncte ale globului (Balcani şi Mediterana de sud-est) a unor state ortodoxe sau a unor state cu o numeroasă diasporă ortodoxă. Aceste realităţi nu pot să treacă neobservate de cercetătorul contemporan, şi cu atât mai puţin de centrele de strategie globală.

Grecia, în ciuda importanţei acestui subiect, nu a încercat niciodată să analizeze rolul şi dinamica ortodoxiei în cadrul Europei contemporane de după Războaiele Balcanice şi Mondiale. Îndeosebi după anii 1980, Grecia a fost singura ţară ortodoxă din sânul Comunităţii Economice Europene şi apoi al Uniunii Europene. Cu toate acestea, nu a existat vreo tentativă de apropiere între Biserica Ortodoxă a Greciei şi Europa. Biserica Greciei a întârziat sensibil înainte de a efectua primii paşi către Uniunea Europeană, în vreme ce statul elen nu a fost preocupat de acest subiect.

Dispariţia Uniunii Sovietice a făcut ca Biserica Greciei să conştientizeze repede că lipsa reprezentării ei la Uniunea Europeană ar putea fi acoperită de patriarhia Ecumenică, anulându-i posibilitatea de a acţiona ca Biserică autocefală şi transformându-o într-o instituţie supusă Tronului Ecumenic. Cel dintâi a realizat acest aspect Arhiepiscopul Atenei, k. Hristódoulos, care, tocmai din acest motiv, a înfiinţat reprezentanţa Bisericii Greciei la Bruxelles.

Acceptarea Republicii Cipriote în Uniunea Europeană ar putea pune capăt parcursului singular, cvasi-inexistent şi fără busolă al Bisericii Greciei în arena politică europeană. Ceea ce Biserica Greciei are nevoie în acest moment şi, prin extensie, întreaga ortodoxie, în vederea dobândirii unui rol important şi serios pe scena internaţională, este dobândirea unei conştiinţe geopolitice.

Oricât de lumesc ar părea, cursul evoluţiilor globale necesită imperios conectarea urgentă a Bisericii Greciei cu centrele de decizie Bruxelles şi Washington. În această optică, dar şi datorită faptului că Biserica Greciei se află într-unul dintre punctele cele mai nevralgice ale din aria evoluţiilor globale, considerăm că este datoare să conştientizeze: 1. Pericolul izolării de comunitatea internaţională. 2. Faptul că poate determina evoluţii şi nu doar să se supună acestora.

În concluzie, menţinerea echilibrului şi păcii în regiune trece prin înţelegerea parametrilor ideologici şi emoţionali particulari ce determină structurile sociale ale popoarelor din Europa, din Balcani şi din Orientul Mijlociu. Această înţelegere poate să se bazeze doar pe temelii cultural-civilizaţionale şi nu pe comunicatele oficiale cu privire la indicatorii economici.

Prin urmare, punerea împreună termenilor „Ortodoxie” şi „Geopolitică” considerăm că este cu totul reală şi valabilă. Desigur, această alăturare, atunci când este avută în vedere fără răstălmăcirile isteriei populiste, ar putea indica modul în care Ortodoxia ar putea fi recunoscută ca un factor activ al scenei globale contemporane şi dovedind că religia, mai exact, Ortodoxia, aduce cu sine o moştenire bogată şi o mare viziune: menţinerea şi securizarea echilibrului şi păcii în societatea umană.