Cuviosul Atanasie din Paros – Despre troparul Ceasului III în epicleza euharistică

Preacuviosului frate în Hristos kyr Dorotei [Vulismas] îi trimit frăţeşte îmbrăţişare din suflet şi bucurie

Iată, frate drag în Domnul, împlinită cererea iubirii tale. Căci, spre mai marea ta încredinţare şi pentru apărarea şi dovedirea faţă de alţii, că drept faci, nemaispunand cele intercalate ulterior, ca pe unele cu totul străine de acele sfinte rugăciuni, ne-ai cerut să predăm şi scrisului cele vorbite de noi mai înainte cu privire la diferenţa dintre sfintele rugăciuni ale dumnezeieştii Liturghii a dumnezeiescului Părinte Hrisostom şi a arătătorului celor cereşti Vasile cu privire la dumnezeiasca şi negrăita transsubstanţiere [metousiosin], şi care ţi-au plăcut şi ţi s-au părut întemeiate. Dobândind aşadar un bun prilej de la ostenelile care ne-au stat înainte, venim acum la achitarea promisiunii date ţie. Iar spre folosul preoţilor mai simpli, mi se pare frumos să facem expunerea acestor lucruri în graiul popular [comun]. Şi voi începe de la primul început al cuvintelor, care este faptul că şi alţii înaintea mea au observat aceste lucruri.

Sunt poate treizeci de ani şi mai bine de când am avut ocazia sa aud pentru prima dată în Şcoala Sfântului Munte de la cineva (cine anume era cel ce a spus asta nu-mi aduc nicidecum aminte) că rugăciunea dumnezeieştii Liturghii e pervertită şi ca adaosuri târzii sunt „Doamne, Cel ce pe Preasfântul Tău Duh” şi celelalte până la „Şi fă”. Pentru cş, spunea acel ucenic, aici se continuă rugăciunea lui Hrisostom întreruptă mai sus, adică prin: „Trimite peste noi şi peste darurile acestea” şi celelalte. Acestea zicându-le acela, am înţeles uşor şi noi că vorbea drept şi că aşa stau lucrurile. Am rămas însă nedumeriţi cine anume a îndrăznit şi a făcut oarecând acele adaosuri şi că, odată ce au fost scrise acolo şi au ajuns comune pretutindeni, ar mai putea cineva sa le lase deoparte fără sa fie condamnat dinainte sau, iarăşi, dacă le spune, face bine că le spune? şi aşa eram împărţit. S-a întâmplat însă ca după acestea sa mă duc în Koryphi şi, având în minte acest lucru, (era pe atunci anul 1760) i-am întrebat despre aceasta pe dascălii de acolo, şi anume pe fericitul dascăl Ieremia, care fusese dascăl al celor doi luminători ai noştri, kyr Evghenie [Vulgaris] şi kyr Nikifor Theotokis, şi pe fericitul părinte Antonie Spinula, amândoi bărbaţi cu adevărat filozofi şi erudiţi în cultura dinăuntru şi dinafară [creştină şi profană], şi care ca intr-un glas mi-au răspuns amândoi de-a dreptul şi fără multă reflecţie ca sunt adaosuri ale unor oameni ulteriori şi neînvăţaţi, şi ca ei înşişi nu le rosteau atunci când liturghiseau.

Că şi Liturghiile vechi se găsesc fără acestea

Întorcându-mă din Kerkyra după ce mi-au dat ei acest răspuns, petreceam cu profesia de predicator în Mesolonghi. Şi după ce s-au întâmplat acestea, iată că intr-o zi vine cineva şi-mi înmânează o carte, spunând ca era proprietatea fericitului dascăl Gordie[ii]. Acest Gordie era un bărbat înţelept şi de mare virtute cu obârşia din pământul Agrapha şi lăsase în urma lui un mare nume în înţelepciunea dinafară [profană] şi în ştiinţa bisericească. Numele lui propriu-zis era Anastasie, iar Gordie era porecla. Şi era dascăl într-un sat din Etolia, unde a fost şi găsit de el mai sus-zisul manuscris împreuna cu alte cărţi. Acesta conţinea numai cele trei liturghii: cele două săvârşite, a lui Hrisostom şi a Marelui Vasile, şi a treia a Darurilor mai înainte sfinţite. Luându-l deci în mâini cu curiozitate şi cuvenită consideraţie faţă de bărbatul acela, am cercetat acele doua liturghii şi, spun adevărul în Hristos, nici în una, nici în alta n-am găsit din acestea nici măcar o silabă, ci cele de jos erau unite cu cele de sus, aşa cum le-au compus de la început acei dumnezeieşti Părinţi. Şi acest înţelept Gordie nu e foarte vechi. Trăiesc şi azi oameni care l-au cunoscut.

După acestea, părăsind Mesolonghi, am venit în 1767 în Tesalonic şi petreceam acolo din pricina fricilor de pe atunci de luptele din Sfântul Munte. Având nevoie de o carte, am căutat-o în catehumeniile Vatopediului, unde zac foarte multe cărţi. Şi găsesc acolo doua suluri de pergament, în care erau cele trei Liturghii, cum am spus mai sus în manuscrisul lui Gordie, scrise cu multa artă şi multe începuturi de capitole şi titluri scrise în aur. şi, adevăr spun, nimic din acestea nu se găsea nici acolo. După doi ani, întors iarăşi în Tesalonic şi având nevoie sa trecem în revistă cărţile vechi de la mitropolie ca sa găsim una de trebuinţă, am găsit şi aici un sul de pergament pe care l-am cercetat şi am găsit şi acolo cele două liturghii asemenea cum le-am găsit şi în manuscrisul lui Gordie şi la Vatopedi. Şi ce să spun mai înainte? şi aici în Nea Moni [in Chios] am găsit un sul din hârtie care nu avea nici el unele ca acestea, cum se poate încredinţa fiecare cu ochii lui.

Că şi exegeţii Liturghiilor nu le menţionează integral

După examinarea manuscriselor vechi, am cercetat cu grijă şi pe exegeţii sfintelor Liturghii şi nici la aceia n-am putut găsi nici un cuvânt din unele ca acestea. Şi plecând de la aceştia, se arată că ele sunt adaosuri, şi încă adaosuri foarte noi. Pentru că las deoparte pe dumnezeiescul Gherman, patriarhul Constantinopolului [715-730], las deoparte pe sfinţitul Nicolae Cabasila [† cca 1392], mitropolitul Dyrachionului[iii], ca pe unii care sunt mai vechi, iar scrierile lor nu se găsesc pretutindeni, ca sa le vadă fiecare; şi îl pun în mijloc pe Simeon al Tesalonicului [† 1429], a cărui carte e foarte cunoscută[iv] şi la îndemână ca sa o vadă oricine vrea. Sa o ia cine vrea să se încredinţeze şi să cerceteze bine exegezele dumnezeieştii transsubstanţieri, şi va vedea ca acesta citează numai cuvintele simple ale dumnezeieştilor Părinţi, iar din celelalte nici o silabă. Mai este şi un alt exeget al dumnezeieştii Liturghii, mai nou decât acesta: acesta e protoprezbiterul cretan [Ioan] Natanail[v], care a fost numit şi epitrop al patriarhului ecumenic şi care a trăit, pe cât se pare, în vremea în care veneţienii ţineau Creta. Şi acesta, deşi e mult mai recent, nu menţionează nici un cuvânt din acelea. În „Cateheza sfânta” [1681] a lui Nicolae din Kerkyra[vi] apare citat puţin, şi anume: „Doamne, Cel ce pe Preasfântul Tău Duh”, atât şi nimic mai mult. La care răspundem ca Nicolae e unul singur, iar unul singur trebuie sa cadă de acord cu cei mulţi şi mai cu seama cu cei vechi şi sfinţi, cum sunt dumnezeiescul Gherman, Cabasila şi sfinţitul Simeon. Aceasta o spun în primul rând. În al doilea rând, spun ca nici acest Nicolae nu pare sa spună el însuşi acestea, ci, pe cât gândesc şi dă mărturie urmarea cuvântului, cei care au dat cartea la tipar, fiind deja obişnuiţi cu ele de la Liturghie, le-am citat acolo lăsându-le apoi repede, şi de aceea apar citate ca în treacăt. Că aşa stă adevărul, şi anume că nu le-a scris nici Nicolae, e evident din faptul că ele apar citate numai în rugăciunea [anaforaua euharistică a] lui Hrisostom, nicidecum în rugăciunea lui Vasile cel Mare. Dar şi din rugăciunile celorlalte Liturghii, pe care înţeleptul Nicolae ni le-a explicat după acestea două, devine limpede pentru toţi că ele şi cele asemenea lor sunt invenţii ulterioare. Pentru că, dacă ar fi fost părţi ale rugăciunilor şi cererilor predate de la început şi pe care preotul le aduce pentru dumnezeiasca transsubstanţiere, s-ar fi găsit în fiecare din acele diverse Liturghii; dacă nu în cele ale Apostolilor, atunci în cele ale Părinţilor, fie a unuia, fie a celor doi împreună. Prin urmare, când acestea nu apar în manuscrisele vechi, nici în aceste cărţi noi ale Liturghiilor, iar fiecare din exegeţii lor nu le menţionează defel, nu este oare cu totul evident, chiar şi fără să o mai spunem, că ulterior, unii lipsiţi de învăţătură şi de educaţie le-au adăugat cu de la sine putere în rugăciunile Liturghiilor, după care s-au dat la tipar şi aşa au ajuns comune pretutindeni?

Că din acest adaos decurg diverse lucruri absurde

Pentru faptul că „Doamne, Cel ce pe Preasfântul Tău Duh” şi celelalte este un adaos recent n-ar putea exista dovadă mai clară şi mai puternică decât cea zisă deja a vechilor Liturghii şi tăcerea exegeţilor. Dar pe lângă aceste strălucite dovezi, dacă observăm mai atent lucrările, găsim că acest adaos naşte şi diverse lucruri absurde. Mai întâi, chiar daca e vorba de un lucru mic, găsim că el nu păstrează sintaxa gramaticala. Iar din pierderea sintaxei urmează şi pierderea înţelesului. Fiindcă în Liturghia lui Vasile cel Mare, după ce spune „Te rugăm şi Îţi cerem, Sfinte al Sfinţilor, cu bunăvoinţa bunătăţii Tale să vină Duhul Tău Cel Sfânt peste noi şi peste darurile acestea ce sunt puse înainte şi sa le binecuvânteze, să le sfinţească şi să le arate”, [preotul] zice: „Dumnezeule, milostiv fi mie, păcătosul! Doamne, Cel ce pe Preasfântul Tău Duh” şi celelalte, după care adăuga spunând: „si fă pâinea aceasta Însuşi cinstitul Trup” şi celelalte. şi, într-adevăr, oricine are nu multă, dar chiar şi puţină ştiinţă a gramaticii, n-ar putea suporta urâţenia acestei rele sintaxe sau, mai bine zis, a acestei desăvârşite lipse de sintaxă, fiindcă nici „Dumnezeule, milostiv fi mie” nu se leagă cu „să le arate”, nici „fă” nu mai are nici o legătura cu cele de mai sus, şi anume cu „să le sfinţească şi să le arate”, pentru că verbul personal nu se poate lega cu infinitivul, dar nici cu imperativul, şi anume cu „milostiv fi” sau cu „nu-L lua”, ori cu „[inimă curată] zideşte”. Atât de mult a confundat şi pierdut neînvăţatul acela corectitudinea sintaxei dumnezeiescului Părinte cu blestematul lui adaos. Pentru că sintaxa iniţiala a sfintei rugăciuni este aceasta: „Si să arate (fără: şi fă) pâinea aceasta Însuşi cinstitul Trup al Domnului şi Dumnezeului şi Mântuitorului nostru Iisus Hristos, iar paharul acesta” şi celelalte, precum şi în Liturghia lui Hrisostom cele de sus se leagă nemijlocit de cele de jos şi se fac o singură rugăciune: „Trimite Duhul Tău Cel Sfânt peste noi, peste aceste daruri ce sunt puse înainte, şi fă pâinea aceasta cinstitul Trup al Hristosului Tău, iar ce este în paharul acesta” şi celelalte. Astfel, dumnezeieştii Părinţi au compus iniţial sfintele lor rugăciuni cu toata corectitudinea. Dar acel foarte neînvăţat a rupt şi stricat sintaxa corectă şi frumoasă şi a desfigurat frumuseţea şi bunăcuviinţa acestei fraze excelente, ca sa pună în mijlocul ei născocirile lui. Vătămarea şi stricăciunea cea mai mare s-a făcut în rugăciunea lui Vasile cel Mare, încât aici ea pare cu desăvârşire incurabilă.

Absurdităţii sintaxei însă îi urmează şi absurditatea înţelesului, întrucât nimeni nu poate să tăgăduiască faptul că în Biserică avem rugăciuni şi tropare, unele proprii persoanei Tatălui, altele proprii persoanei Fiului, iar altele, persoanei Duhului Sfânt şi, iarăşi, alte rugăciuni şi tropare ce se spun şi cântă simplu în cinstea Sfintei Treimi. Intre primele, rugăciunile de la utrenie din timpul celor şase psalmi şi cele de la vecernie sunt adresate în comun Sfintei Treimi. De aceea, câţi cunosc nu stau atunci când le citesc la icoana lui Hristos, cum fac alţii în chip lipsit de învăţătură, ci stau în afară altarului drept în faţă Sfintei Mese ridicându-şi mintea spre Sfânta Treime Însăşi. Nenumărate sunt însă cele care se înalţă separat şi în particular unei singure Persoane. De exemplu, şi ca sa nu ne depărtăm mult de tema noastră, preotul cere săvârşirea Tainelor de la Tatăl Cel fără de început, începând de departe cu imnuri de mulţumire. Asculta cum vorbeşte în mod explicit cu Persoana Tatălui spunând: „Vrednic şi drept lucru este a Te lauda în imnuri … caci Tu eşti Dumnezeu nepovestit … Tu şi Unul-Născut Fiul Tău şi Duhul Tău Cel Sfânt”, şi iarăşi: „împreună cu aceste fericite puteri şi noi, Stăpâne Iubitor de oameni, strigăm şi spunem: Sfânt eşti şi preasfânt, Tu şi Unul-Născut Fiul Tău şi Duhul Tău Cel Sfânt”. Şi spunând acestea şi aducând lauda, spune apoi sub formă de povestire [diegematikos] Tatălui cum Hristosul Lui, Unul-Născut, Domnul nostru Iisus Hristos, pe Care L-a dat la moarte pentru mântuirea noastră în noaptea în care avea sa fie predat, a predat sfinţilor Săi ucenici Preasfântul Sau Trup şi Sânge şi le-a dat porunca să facă şi ei la fel spre aducerea-aminte de moartea pe care a răbdat-o pentru mântuirea noastră; şi spunând iarăşi că de aceea şi noi, „aducându-ne aminte de acea porunca mântuitoare” şi de toate cele ale Economiei dumnezeieşti, „ale Tale dintru ale Tale, Ţie Îţi aducem de toate şi pentru toate”, după aceasta, păzind succesiunea proprie discursului, se roagă în chip legat şi nemijlocit şi cheamă Însăşi acea fericita Persoană, şi anume pe Tatăl Cel fără de început, să trimită din cer pe Preasfântul Său Duh să desăvârşească cele puse înainte, adică sa facă pâinea Trupul lui Hristos, iar vinul Sângele lui Hristos, şi nu simplu ale lui Hristos, ci ale „Hristosului Tău”. Să transcriem aici înseşi aceste cuvinte: „Încă Îţi aducem aceasta adorare cuvântătoare [logiken latreian] şi fără de sânge şi Te chemăm, Te rugăm şi Te implorăm: Trimite Duhul Tău Cel Sfânt peste noi şi peste aceste daruri ce sunt puse înainte, şi fă pâinea aceasta cinstitul Trup al Hristosului Tău, iar ce este în paharul acesta cinstit Sângele Hristosului Tău, prefăcându-le cu Duhul Tău Cel Sfânt, ca sa fie pentru cei ce se împărtăşesc spre trezia sufletului” şi celelalte. În chip asemănător, şi în Liturghia Marelui Vasile preotul spune Aceluiaşi Tată fără de început „Cel ce eşti, Stăpâne”, cum este evident din faptul că mai jos spune în mod explicit „fără de început, nevăzut, necuprins, necircumscris, neschimbat, Tatăl Domnului nostru Iisus Hristos” şi celelalte; şi, iarăşi, mai jos: „iar când a venit plinirea vremilor ne-ai grăit nouă în Însuşi Fiul Tău, prin Care ai făcut şi veacurile”, şi celelalte; şi iarăşi: „si vieţuind El în lumea aceasta şi dându-ne porunci de mântuire, depărtându-ne de la înşelăciunea idolilor, ne-a adus la cunoaşterea Ta, a adevăratului Dumnezeu şi Tată”, şi celelalte. Lăudând imnic acestea şi povestind şi aici cu mulţumire predania înfricoşătoarelor Taine, pe care Unul-Născut Fiul Său, Domnul nostru Iisus Hristos, a făcut-o ucenicilor Săi, şi prin aceia nouă, vine după toate şi la săvârşirea celor puse înainte, şi păzind în chip asemănător şi aici succesiunea proprie discursului, spune: „Pentru aceea, Stăpâne preasfinte, şi noi păcătoşii”, şi celelalte „Ţie ne rugăm şi pe Tine Te chemăm, Sfinte al sfinţilor, sa vină cu bunăvoirea bunătăţii Tale Duhul Tău Cel Sfânt peste noi şi peste darurile acestea ce sunt puse înainte, şi să le binecuvânteze, să le sfinţească şi să le arate: pâinea aceasta Însuşi cinstitul Trup al Domnului şi Dumnezeului şi Mântuitorului nostru Iisus Hristos, iar paharul acesta Însuşi cinstitul Sânge al Domnului şi Dumnezeului şi Mântuitorului nostru Iisus Hristos, prefăcându-le cu Duhul Tău Cel Sfânt, iar pe noi pe toţi” şi celelalte.

Sa venim acum la absurdităţile care ies din acest adaos. Aşadar, n-ar putea rămâne în nimeni vreo îndoială că aceste cereri şi rugăciuni sunt înălţate în particular Persoanei Tatălui fără de început. S-ar putea oare îndoi cineva că troparul sau rugăciunea aceasta, pe care [neînvăţatul] acela a introdus-o în mijlocul sfintelor rugăciuni, e înălţată Persoanei lui Hristos? Cred ca nu e nimeni care să se îndoiască de aceasta. În chip recunoscut, neîndoielnic şi incontestabil, [troparul] „Doamne, cel ce pe Preasfântul Tău Duh L-ai trimis în ceasul al treilea apostolilor Tai” e adresat în particular lui Hristos şi Lui îi atribuie aceasta trimitere. Fiindcă El Însuşi spune explicit: „Si vă voi trimite alt Mângâietor, pe Duhul Adevărului” [cf. Ioan 14, 16-17] şi iarăşi: „Iar când va veni Mângâietorul, pe Care Eu Îl voi trimite vouă” [Ioan 15, 26]. Acest lucru Biserica îl cântă ca tropar de multe ori, iar la apolisul Sfintei Cincizecimi spune: „Cel ce în chip de limbi de foc din cer a trimis pe Preasfântul Duh peste sfinţii Săi ucenici şi apostoli, Hristos adevăratul Dumnezeul nostru”. Prin urmare, şi în aceasta nu rămâne nici o îndoială că rugăciunea aceasta e înălţată în particular Persoanei lui Hristos. Şi dacă acestea două sunt incontestabile şi foarte adevărate – şi anume 1. că prin rugăciunile acelea [anaforalele euharistice] preotul apare vorbind cu Tatăl cu scopul de a-L chema sa desăvârşească prin Duhul Sau Cel Sfânt cele puse înainte, şi 2. că această rugăciune a adaosului vorbeşte cu Hristos şi-L cheamă să înnoiască şi în noi Duhul Său Cel Sfânt –, dacă acestea două sunt foarte adevărate, atunci cine nu vede oare în chip foarte limpede că astfel preotul sare dintr-odată, fără nici o succesiune şi fără nici o armonie, de la una la alta, de la Persoana Tatălui la Persoana Fiului, lăsând rugăciunea către Acela şi chemându-L pe Acesta? şi dacă acest salt neaşteptat şi fără o succesiune n-are nici un sens, afară de a încheia un discurs ca sa înceapă altul, lucrul propriu-zis absurd şi blasfemiator e ca aici nu-L cheamă pe Hristos sa trimită Duhul Sau Cel Sfânt ca sa ne sfinţească pur şi simplu, precum Îl chemăm la Ceasul al treilea al zilei, ci Îl cheamă sa facă „pâinea cinstitul Trup al lui Hristos”, iar „ce este în pahar cinstitul Sânge al Hristosului Tău”. Ia aminte sa înţelegi ce rămâne ascuns multora. Să o spunem în chip legat, ca sa descoperim şarpele cu venin purtător de moarte pe care-l ascunde această părut evlavioasă rugăciune: „Doamne, Cel ce pe Preasfântul Tău Duh în ceasul al treilea l-ai trimis apostolilor Tai, pe Acesta nu-L lua de la noi, ci ni-L înnoieşte nouă, celor ce ne rugăm Tie, şi fă pâinea aceasta cinstit Trupul Tău, iar ce este în paharul acesta cinstit Sângele Hristosului Tău, prefăcându-le prin Duhul Tău Cel Sfânt”. Auzi, iubitule? „Tu, Hristoase, Care ai trimis pe Duhul Tău Cel Sfânt apostolilor Tai, trimite-L azi şi la noi şi fă pâinea aceasta Trupul Hristosului Tău!” Trupul cărui alt Hristos cheamă acest adaos sa-l facă Hristos? Câţi Hristoşi avem? Câţi Fii? Câte economii? O, îndrăzneală antihristică! O, mână şi gândire preaîntinată! Cum îndrăznesc şi spun unii că aceasta e o rugăciune şi o cerere şi nu conţine nici o absurditate? Ar putea fi absurditate mai mare decât aceea de a introduce doi Hristoşi? Dar aceasta n-o spune, nici n-o gândeşte acela. Desigur, fiecărei inovaţii îi urmează nişte absurdităţi, pe care nu le spun niciodată inovatorii. Dar ortodocşii trag aceste concluzii ca pe nişte odrasle rele ale relei mame a inovaţiei lor. Şi acestea pentru că au întrerupt continuitatea sfintelor rugăciuni şi au separat prin intercalare cele ce urmează de cele care preced, după care au fost nevoiţi sa citească adresându-se unei singure Persoane atât pe „Doamne, Cel ce pe Preasfântul Tău Duh”, cât şi pe „şi fă”. Nici nu se putea sa fie altfel, întrucât evlavia lipsita de raţiune şi contrară raţiunii, şi negreşit lipsită de discernământ (alogos kai paralogos kai pantos adiakritos eulabeia), le spune repede cu multa înnădire. Vorbeşte acolo direct cu Fiul si-L cheamă pe Fiul sa facă pâinea Trupul Hristosului Tău! Nu sare în ochi marea blasfemie şi impietate?

De unde s-a făcut acest adaos şi că e lucru primejdios şi de neiertat să adauge oricine

Mulţi se găsesc în nedumerire cu privire la cine a îndrăznit cel dintâi şi a făcut acest adaos şi de ce anume l-a făcut? Dar cine l-ar putea găsi personal pe cel ce a avut îndrăzneala acestora? Negreşit, nimeni. Aşadar, să nu-l mai căutăm, pentru ca nu-l vom găsi vreodată. De unde însă a fost pus în mişcare acela care le-a adăugat? Pe cât am putut să pricep, cauza a fost aceasta. Între noi şi latini există o diferenţă/un diferend cu privire la săvârşirea Tainelor. Latinii gândesc ca numai prin cuvintele Domnului „Luaţi, mâncaţi” şi „Beţi dintru acesta toţi”, pe care de îndată ce le rosteşte preotul pâinea s-ar preface în Trupul lui Hristos, iar vinul în Sângele lui Hristos; de aceea spun că nu mai e nevoie de rugăciunea preotului. Mai mult, o cred şi absurdă, pentru că aceia care o spun n-ar crede, chipurile, în atotputernicia acelor cuvinte ale Stăpânului, ci ar vrea sa facă ei cu invocarea lor cele ce nu s-au făcut atunci când s-au rostit cuvintele Domnului. Acesta e pe scurt gândul cacodocşilor latini. Şi atât de tare ţin la asta, încât uneori ei, atotîndrăzneţii, îndrăznesc să ne acuze pe noi, răsăritenii, că facem rău ca ne mai rugam după cuvintele Domnului. Iar la pseudo-sinodul de la Florenţa [1439] mult i-au silit papistaşii pe răsăritenii noştri să scrie în hotărârea lor satanică şi aceasta: că primesc şi acest gând latin, şi anume ca pe viitor toţi răsăritenii vor înceta sa se mai roage după cuvintele Domnului, recunoscând ca sfintele se săvârşesc numai cu acelea. Şi deşi toţi au fost de acord cu aceasta, împăratul [Ioan VIII Paleologul] n-a vrut primul să consimtă, temându-se ca nu cumva sa audă constantinopolitanii că împăratul a lăsat Liturghia lui Hrisostom şi Vasile, unde toţi văd că rugăciunile lor sunt legate astfel, şi sa facă o răzmeriţă. Şi nu numai n-au primit această inovaţie latină, dar împăratul a poruncit şi preaînţeleptului intru sfinţi Marcu [Eugenicul] al Efesului şi a scris o dovedire că aşa au săvârşit sfinţii sfintele, şi anume cu dumnezeieştile invocări/epicleze sau chemări, precum le sfinţesc şi astăzi preoţii noştri răsăriteni. Fiindcă preotul spune lui Dumnezeu şi Tatăl cuvintele Domnului ca o povestire [diegematikos] vrând sa arate cu aceasta că: nu eu, Doamne, vin de la mine însumi să fac aceasta invocare [epiklesin], ci Unul-Născut Fiul Tău, Domnul nostru Iisus Hristos, Care a făcut aceasta ucenicilor Lui şi a poruncit să facem şi noi aşa, El ne-a dat îndrăzneala aceasta de a Te invoca, de aceea „Te rugăm” şi cele următoare. De unde, în chip necesar după proclamarea narativă [diegematiken ekphonesin] a cuvintelor Domnului, urmează şi cuvintele invocărilor/epiclezelor sau cererilor – căci epicleza vrea să spună şi cerere –, precum le-au compus dintru început acei dumnezeieşti Părinţi care au scris liturghii, luându-le din Liturghia lui Iacob şi a celorlalţi apostoli. Prin urmare, dat fiind că între apuseni şi noi, răsăritenii, e un atât de mare diferend cu privire la dumnezeiasca transsubstanţiere, de aceea se pare ca un răsăritean, poate zelos, dar în realitate lipsit de educaţie şi de discernământ, vrând poate să se împotrivească inovaţiei latine, nu s-a mulţumit cu epiclezele pe care le conţin Liturghiile lui Hrisostom şi Vasile, care în ele însele şi în sens propriu Îl cheamă pe Dumnezeu şi Tatăl sa facă aceasta, adică sa prefacă cele puse înainte în Trupul şi Sângele lui Hristos, poate pentru încăpăţânarea francilor a pus acela pe această temă şi propriile lui cereri separate clare, cunoscute, puternice şi eficiente, ca şi cum n-ar fi fost suficientă, destulă şi foarte eficientă rugăciunea lui Hrisostom care spune: „Încă Îţi aducem aceasta adorare cuvântătoare şi fără de sânge şi Te chemăm, Îţi cerem şi Te implorăm: trimite Duhul Tău Cel Sfânt peste noi şi peste aceste daruri ce sunt puse înainte şi fă” şi celelalte; şi iarăşi în chip asemănător şi aceea a Marelui Vasile. Dar, pe cât se pare, unul ca acesta fie n-avea nici un simţ al limbii eline, ca să înţeleagă că tocmai acestea sunt cele pe care inovatorii latini nu le primesc şi spun ca le-am adăugat noi ulterior, adică rugăciunile sfinţilor care sunt în întregime o cerere şi o implorare, fie avea o gândire deşarta şi imaginativă şi si-a imaginat că ştia să adauge cerere la cerere şi invocare la invocare. A adăugat însă mai degrabă o nebunie şi o absurditate şi un şir de multe şi mari blasfemii, precum am dovedit mai sus. Aceasta cauză m-am gândit eu că a fost prilejul acestui adaos fără minte şi blasfemiator. Mai întâi, acela le-a spus poate numai cu gura atunci când liturghisea, cum fac mulţi şi astăzi, care nu se mulţumesc nici numai cu acestea, ci spun de la ei multe altele. După care le-a şi scris în cartea Liturghiei lui. Iar cei de după el, găsindu-le şi socotindu-le insuflate de Dumnezeu, le-au trecut şi la tiparul pe care-l aveau la îndemână. Fiindcă acest adaos miroase că s-a ivit pentru prima dată fie în Creta, fie la Veneţia. Dar, totuşi, ar putea avea cineva o atât de mare putere, încât să poată să rostească şi să adauge în dumnezeiasca Liturghie ceea ce îşi imaginează el drept bine şi, mai cu seamă, într-un astfel de mod care taie şi rupe continuitatea şi integritatea acelor preasfinte rugăciuni împletite cu toată înţelepciunea Duhului Sfânt, rugăciuni pe care le-au purtat cu extrem respect şi cinste toate veacurile trecute şi care şi-au primit validitatea şi siguranţa de la toate sfintele Sinoade Ecumenice şi, simplu spus, de la toată Biserica sobornicească de la o margine la alta a lumii? Cât priveşte părerea mea personala, cel care a făcut acestea, sau altul care ar face ceva asemănător, păcătuieşte în chip asemănător cu acela care ar adăuga sau suprima un lucru cat de mic din sfântul Simbol al credinţei. Pentru că, aşa cum acela este îndreptarul comun al credinţei tuturor creştinilor, tot aşa şi dumnezeieştile Liturghii ale lui Hrisostom şi Marelui Vasile sunt un model şi un canon foarte comun al tuturor Bisericilor lumii cum anume sa săvârşească Tainele; şi, ca şi acolo, şi aici adaosul implică o nedesăvârşire a acelor dumnezeieşti rugăciuni şi aduce osânda acelor preadesăvârşiţi şi preaînţelepţi ierarhi şi dascăli ai Bisericii soborniceşti că n-au învăţat cu toată cuvenita desăvârşire sfinţirea Tainelor.

Că e neapărat necesar să nu se mai spună acestea şi că Biserica trebuie sa aibă în vedere şi îndreptarea acestora, ca şi a multor altora

Aşadar, iubitule, mai este oare nevoie să tragem concluzia cuvântului şi să spunem în mod explicit că preotul nu se cuvine sa le spună defel, ca unele care au fost dovedite drept adaosuri străine şi, pe lângă acestea, şi blasfemiatoare şi dispreţuitoare ale sfinţilor? Nu mai e nevoie nici să adăugăm că, după ce a citit acestea şi a învăţat adevărul, orice preot care are simţire, conştiinţă şi respect faţă de dascălii dumnezeieşti, nu va prefera să facă o atât de mare nedreptate faţă de aceia şi faţă de toată vechimea. S-ar cuveni însă şi ca sfânta noastră Biserica sa aibă de grijă şi cu autoritatea apostolică pe care o are să facă neapărat îndreptarea universală a acestui lucru şi să aplice o pedeapsa foarte aspră celui ce ar mai îndrăzni pe viitor să adauge fie şi cel mai mărunt lucru. Gândeşte-te, iubitule! Unul ca acela a adăugat numai pe „Doamne, Cel ce pe Preasfântul Tău Duh” şi cele două stihuri care urmează: „Inimă curată” şi „Nu mă lepăda de la faţa Ta”. Doar aceste adaosuri le găsim în Liturghierele şi Evhologhioanele mai vechi. În cele mai noi găsim însă şi „Binecuvântat eşti, Hristoase, Dumnezeul nostru [Cel ce preaînţelepţi vânători]” şi „Când Cel Preaînalt pogorându-Se a amestecat limbile”[vii], măcar ca acestea cuprind imnuri şi doxologii, nu cereri şi implorări, de care are nevoie ceasul de faţă. Sunt de părere că, după câţiva ani, cei de după noi vor vedea adăugate şi pe: „Veniţi, popoarelor, sa ne închinam Dumnezeirii triipostatice”, pentru că şi acest imn e foarte teologic, şi pe: „Împărate ceresc, Mângâietorule”, mai ales pentru ca acesta cere Duhului să se coboare, şi pe: „Împăratul cerurilor, pentru iubirea de oameni pe pământ S-a arătat”[viii], fiindcă a Lui e întreaga Economie, şi pe: „Înalta-voi ochii mei la munţi” – cum mi-a şi fost dat sa aud – şi pe „Doamne, auzi rugăciunea mea şi strigătul meu sa intre la Tine”, şi altele nenumărate şi care ajung la infinit, după cum îl va convinge pe fiecare evlavia lui contrară raţiunii (paralogos tou eulabeia).

De aceea, frate, e necesar ca sfânta noastră Biserica să cureţe mai întâi Evhologhionul de acestea care s-au furişat în el, precum şi de unele ca acestea, pe care le-au semănat în el cu diverse prilejuri cei îndrăzneţi şi lipsiţi de educaţie şi, voi adăuga, şi cu gândire rea [kakophrones]. Caci cum nu este o gândire rea [kakophrosyne] latină explicarea care spune că, atunci când se rostesc cuvintele Domnului, adică „Luaţi, mâncaţi” şi „Beţi dintru acesta toţi”, diaconul să arate deodată cu preotul discul şi potirul. Cu certitudine această explicare a formulat-o cineva cu gândire latină [latinophron], că aceia care, precum am arătat, cred astfel că prin aceste cuvinte se săvârşesc sfintele. Şi mai rău încă e faptul ca în unele tipărituri se găseşte şi explicarea că preotul să binecuvânteze atunci şi pe una, şi pe alta. Şi scrie iarăşi să le binecuvânteze şi când face epicleza. Explicarea aceasta e intr-adevăr una cu gândire latină, pentru ca latinul pur nu admite o a doua binecuvântare. Nu se cuvenea oare cu ani în urmă, încă de la începuturi, sa fie curăţite şi îndreptate, ca să nu le vadă preoţii neînvăţaţi şi să păcătuiască fără voie, săracii, socotind ca sunt formule şi predanii ale Bisericii soborniceşti? O astfel de rea gândire latina e şi sfinţirea discurilor şi potirelor, precum şi a sfintelor icoane, cum arată sfinţitul Dositei al Ierusalimului [1669-1707] în cartea sa Istorie despre patriarhii Ierusalimului [Bucureşti, 1715], pentru că şi una, şi alta, sunt contrare hotărârii sfântului Sinod VII Ecumenic şi sunt în sens propriu şi în sine inovaţii şi invenţii ale antihristului papa. Ce sa mai spun despre întinata şi urâta de Dumnezeu înfrăţire [adelphopoiesis][ix] născocită şi făcută pentru cei răi? Ascultă, iubitule, şi minunează-te de neruşinarea şi nefrica de Dumnezeu a celui care le-a tipărit. „Să se ştie, spune el, că aceasta rânduială, măcar că săvârşirea ei a fost oprită de legea bisericească şi împărătească, noi însă am tipărit-o, precum am găsit şi în multe alte cărţi.” Auzi ce spune de trei ori blestematul? Recunoaşte că e împiedicat şi de legea bisericească, şi de legea împărătească, şi cu toate acestea, neluând în seamă hotărârile acestea, le-a dat la tipar iarăşi, ca din încăpăţânare. Nu s-ar fi cuvenit aşadar aici să se aprindă dreapta mânie a Bisericii faţă de acel preanelegiuit tipograf? Caci el este Glykis [dulce] numit aşa prin contradicţie. Da, spun, şi aroganţa aceluia trebuia pedepsită şi cartea trebuia condamnată, poruncindu-se preoţilor de pretutindeni să nu o cumpere. Dar ceea ce nu s-a făcut atunci e întotdeauna timpul potrivit sa se facă, şi anume Biserica să ia grija să scoată din ea toate cele contrare şi inadmisibile în Biserica, iar după ce i-a dat toată îndreptarea şi curăţia, precum se cuvine, pe aceea să poruncească să se tipărească şi să se folosească pretutindeni, fie cumpărând o carte nouă, fie îndreptând cu cea autorizată, adică validată, cărţile vechi, iar la vremea potrivită să ridice cu pedeapsă înfricoşătoare autorizaţia de la oricine care pe viitor va mai îndrăzni să adauge şi să tipărească ceva câtuşi de puţin în afară celor deja rânduite. Acestea le-am spus unor arhierei să le ridice în Sfântul Sinod, chemându-i să-şi ia aceasta purtare de grijă şi faţă de alte cărţi bisericeşti, dar mai ales faţă de Evhologhion, care pe cât de mari lucruri cuprinde, pe atât de stricat este. Am spus, dar cuvântul n-a intrat, a rămas afară inutil, ca unul, chipurile, de prisos, iar eu am făcut doar acest lucru [această scrisoare], care stă în puterea mâinii mele, fiindcă aşa mi-a cerut iubirea ta.