Darul duhovnicesc al Părintelui Porfirie către un creştin din Occident

Marianne Boesen, Lector la Universitatea Aarhus, Danemarca

Acest cuvânt al meu are la bază cartea Viaţa şi cuvintele Părintelui Porfirie Kafsokalivitul. Când prima oară am citit-o în urmă cu doi ani, după atâţia ani de studii de teologie academică, am simţit o mare mângâiere că l-am cunoscut pe Gheronda Porfirie. Era ca şi cum m-aş fi întors acasă, în Biserica Apostolică, la rădăcinile mele în Hristos. Eram ca vrăjită de viaţa şi de cuvintele lui.

Gheronda vorbea în inimă, cu mare simplitate şi dragoste, şi acest lucru pe toate le face simple. Cred cu tărie că Gheronda Porfirie este un om după asemănarea lui Hristos.

Multe aspecte ale duhovniciei lui prezintă mare interes şi însemnătate, dar eu mă voi mărgini la patru dintre acestea: la dragostea în Hristos, la lupta duhovnicească, la harismele lui şi la Rugăciunea lui Iisus.

Socotesc că dragostea în Hristos este axul central al cărţii, adică temeiul vieţii şi înţelepciunii Părintelui Porfirie. De mic copil s-a lăsat cucerit de Hristos şi dragostea aceasta l-a îndemnat să meargă în Sfântul Munte şi să ducă o viaţă de călugăr.

Ceea ce numesc eu viaţă în Hristos este o teologie cu mare putere, dar în acelaşi timp simplă: Dumnezeu este dragoste – esenţa creştinismului (Ioan 1:3-4), să iubeşti pe Dumnezeu şi pe aproapele tău – cea mai înaltă poruncă a lui Hristos (Matei 22:57-40); crede în Hristos ca Fiu al lui Dumnezeu – Întruparea (Ioan 1:14-3:16) – acesta este desăvârşirea asemănării cu Dumnezeu, îndumnezeirea. Gheronda vorbeşte despre erosul dumnezeiesc, adică despre dorul unirii cu Hristos ca Dumnezeu.

Gheronda Porfirie ne spune iar şi iar că menirea omului este să Îl primească pe Hristos şi – prin dumnezeiescul har – Hristos să trăiască înlăuntrul lui (Galateni 2:20). Este nevoie totdeauna să avem gânduri de dragoste şi gânduri bune faţă de ceilalţi, spune Gheronda – aceasta trebuie să fie dispoziţia permanentă a inimii noastre. Iar secretul dragostei de Dumnezeu este dragostea pentru fratele nostru. Este atât de simplu – şi totuşi atât de greu, pentru că mişcarea aceasta a dragostei este potrivnică alipirii de sinele nostru, este opusă egoismului. Sfântul Apostol Pavel a trăit această luptă lăuntrică, dar predându-se pe sine întreg şi tot mai mult dragostei şi adorării lui Dumnezeu, a reuşit să vieţuiască în Hristos. Mintea i s-a transfigurat prin înnoirea săvârşită de dragostea lui Dumnezeu (Romani 12:2).

Pocăinţa este un cuvânt-cheie. Smerenia, de asemenea; înseamnă să-ţi laşi sinele în mâinile lui Dumnezeu cu încredere absolută. Atunci voinţa liberă a omului se face una cu voinţa lui Dumnezeu. Şi asta este adevărata libertatea. Însă, a-şi părăsi omul sinele sau, mai bine zis, sinele omului ”vechi” din el şi a se îmbrăca cu cel nou, cu ”sinele omului nou, în Hristos”, poate fi foarte greu pentru un om al epocii de azi, mai ales din Europa Occidentală, unde avem ca moştenire ideile Iluminismului secolului al XVIII-lea. Filosofii francezi au făcut din om scop al omului şi acest lucru a devenit punctul de plecare al secularizării. Să sperăm că acesta nu este însă un drum fără întoarcere!

Asta ne duce cu gândul la spusele lui Gheronda Porfirie despre lupta duhovnicească, spuse pe care le socotesc un adevărat balsam pentru conştiinţa omului contemporan doborât de suferinţă, tocmai pentru că sunt atât de simple. Omul nu poate face nimic singur, ci doar prin harul lui Hristos (Ioan 15:5). De vreme ce a fost creat după chipul şi asemănarea lui Dumnezeu, cu voinţă liberă şi judecată, poate, în funcţie de propria-i alegere, să îndrepte către bine sau rău puterea pe care i-a dat-o Dumnezeu, ignorând atacurile celui rău şi întorcându-şi îndată sinele cu dragoste către Hristos, precum un copilaş către mama sa. Atunci când nu dai atenţie răului, el dispare. Potrivit Sfântului Athanasie cel Mare, Părinte al Bisericii: ”Răul nu este nimic”.

Dar ce putem să facem? Gheronda Porfirie recomandă drumul cel simplu al dragostei de Hristos şi al umplerii de Duhul Sfânt prin taina Botezului, iar apoi dă sfaturi practice în acest sens: să citim Psalmii, Scripturile, să cântăm imne, să repetăm Rugăciunea, să cercetăm cuvintele Părinţilor şi să citim vieţile Sfinţilor. Toate acestea îndreaptă gândirea noastră către Hristos şi deschid o fereastră pe unde va intra Lumina Lui şi ne va umple mai mult şi mai mult: astfel, nu va mai exista loc pentru întuneric.

Potrivit Părintelui Porfirie, omul este rob, fie al binelui, fie al răului. Sfântul Apostol Pavel spune acelaşi lucru altfel: ”Căci nu fac binele pe care îl voiesc, ci răul pe care nu-l voiesc, pe acela îl săvârşesc” (Romani 7:19). Trebuie, prin urmare, să încercăm să fim înrobiţi de bine. Dar cum? Făcând un pas către Dumnezeu, deschizându-ne ”radioul”, ca să prindă semnalele lui Dumnezeu, spune Gheronda în felul lui pedagogic cunoscut. Ceea ce putem să facem este să întoarcem spatele răului şi să alergăm în braţele lui Hristos şi să ne lăsăm înrobiţi de El. Încredere în Dumnezeu şi în dragostea Lui. Dragostea este libertate – dimpotrivă, teama este robie.

Gheronda Porfirie are o mare putere de pătrundere psihologică şi nu recomandă drumul abrupt, aşa cum am fost învăţaţi unii dintre noi şi aşa cum profesează teoria contemporană a psihanalizei care ne îndeamnă: ”confruntă-te cu umbra ta!”. Dacă te lupţi cu răul pieptiş, îi oferi diavolului multe puncte de acces şi vei sfârşi prin a-ţi fi frică de el şi de iad. Însă ”în iubire nu este frică, ci iubirea desăvârşită alungă frica” (I Ioan 4:18). Experienţa personală a lui Gheronda în lupta duhovnicească face ca acest cuvânt al lui să fie atât de convingător! Acelaşi lucru şi despre filosofia lui simplă, care se sprijină pe smerenie: să crezi că toţi oamenii sunt buni, iar dacă auzi ceva rău despre cineva să nu crezi, să îi iubeşti pe toţi, să nu gândeşti rău de nimeni şi să te rogi pentru toţi. Orice facem, să facem fără egoism, să facem ca slavoslovire către Dumnezeu. Cred că privighetoarea este exemplul lui.

Gheronda Porfirie a devenit preot şi duhovnic foarte de tânăr, fără să aibă o cultură teologică academică. ”Probabil, calea urmată de tine e mai bună decât a unui teolog care va predica lumii prin cuvinte ritoriceşti”, i-a spus Arhiepiscopul (înainte de angajarea lui la Policlinica din Atena). Aceasta este calea corectă! Gheronda Porfirie era un bun predicator, învăţător şi duhovnic, pedagog care dădea un exemplu viu, plin de ardoare pentru Dumnezeu. Acest lucru este strâns legat de harisma străvederii, ”a vederii înlăuntrul sufletelor”, de harisma tămăduirii de boli şi de intuiţia lui psihologică.

Mă voi concentra asupra a ceea ce numea lucrarea lui principală, şi anume spovedania.

În Biserica Luterană nu există Taina Spovedaniei, deşi însuşi Luther avea o atitudine pozitivă faţă de aceasta. În catolicism, oamenii vedeau spovedania ca pe o corvoadă, ca pe un fel de ”interogatoriu” căruia îi urmează pedeapsa, o văd ca pe un act bazat pe frica de diavol şi de iad. Din punct de vedere teologic, în spatele acesteia se află teologia îndreptării doar prin credinţă. Spovedania există în biserica Luterană într-o formă ceremonială ”restrânsă” şi ca grijă pastorală.

În acest aspect, Gheronda Porfirie ne poate ajuta, pentru că metoda spovedaniei generale pe care o urmează el se bazează pe dragoste şi rugăciune: ”În timpul când vorbeşti duhovnicului, vine dumnezeiescul har şi te eliberează de toate trăirile urâte, de rănile şi traumele psihice şi de vinovăţii”. Cât timp preotul îl ascultă pe omul îndurerat, vede în sufletul lui şi se roagă pentru el, aceasta este o iradiere duhovnicească, care îl eliberează şi îl vindecă. Harul lui Dumnezeu, care lucrează prin preot se transmite celui spovedit prin rugăciune. Gheronda Porfirie numeşte această metodă ”psihanaliza dumnezeiască”, şi cred că astfel este înţeles cuvântul evanghelic ”a lega şi a dezlega” (Matei 16:19).

Aproape toate bolile provin din lipsa de credinţă în Dumnezeu şi acest lucru provoacă şi stresul, spune Gheronda. Până şi psihanalistul agnostic Jung a ajuns la aceeaşi concluzie! Oamenii îl numeau pe Gheronda Porfirie „cunoscător al inimilor”. Am putea, de asemenea, să îi spunem şi „doctor al sufletului”, iar medicamentul sufletului este acesta: „să ai încredere în Dumnezeu şi să îţi umpli sufletul cu Hristos, ca sufletul să nu fie gol”. Încă şi depresia – atât de întâlnită în zilele noastre – se poate vindeca în acest chip.

Prin sfatul practic pe care l-am amintit, Gheronda ajută omul bolnav să se predea dragostei lui Dumnezeu şi să îşi convertească problemele în rugăciune către Dumnezeu, spunând precum vameşul, cu smerenie: „Dumnezeule, fii milostiv mie, păcătosului” (Luca 18:13).

Aceasta ne conduce la Rugăciunea lui Iisus, care, cred că ar putea să fie de mare însemnătate pentru un luteran, în căutarea sa spirituală şi în încercarea de a-şi descoperi rădăcinile în Hristos. Rugăciunea, ca preţioasă moştenire de la Părinţii pustiei poate să o spună un ortodox, prima parte ca mărturisire a credinţei, iar a doua parte ca mărturisire a păcatelor. După părerea mea însă, această rugăciune scurtă şi puternică este a-toată-lumea, este universală.

În Biserica Luterană există, desigur, „Doamne, miluieşte” în liturghie. Copiii însă, ca rugăciune personală, învaţă doar „Tatăl nostru”, care, desigur, le acoperă pe toate. Cu toate astea, bine ar fi să învăţăm să spunem Rugăciunea, pentru că, aşa cum spune Gheronda Porfirie, „te ajută să ai ochii îndreptaţi spre Hristos şi să Îl priveşti pe Acela, iar nu ceea ce se petrece cu tine personal”, ca un copilaş… Rugăciunea Îl aduce pe Hristos în gândirea şi în inima noastră.

Rugăciunea inimii este fundamentală pentru teologia lui Gheronda, care are ca centru dragostea lui Hristos. Este, de asemenea, o „armă” în lupta care se dă, pe calea cea uşoară. Ştiu bine că trebuie să o înveţi de la cineva, că e nevoie de îndrumare duhovnicească. Gheronda Porfirie numeşte Rugăciunea „cheie a vieţii duhovniceşti”. Aş numi-o „cordonul ombilical înţelegător-noetic care ne uneşte cu Trupul lui Hristos”. Trupul lui Hristos este Biserica, al cărei Cap este El. Prin faptul că spunem simplu numele lui Hristos, cerem unirea cu El, după îndemnul Bisericii care se face auzit în Liturghie: „Toată viaţa noastră lui Hristos, Dumnezeu, să o dăm”.

Această Rugăciune se poate spune oriunde, în faţa Crucii lui Hristos, în Biserică, dar şi în tren, în autobuz, la lucru, în casă, în ceasurile libere ale zilei, care se umplu atunci cu Hristos. Rugăciunea să nu fie ca o corvoadă, spune Gheronda, doar cinci minute cu intensitate sunt de ajuns. Aceste puţine cuvinte cuprind dragoste şi smerenie. Cunoaşterea lui Dumnezeu şi cunoaşterea de sine se întrepătrund. Dragostea de Dumnezeu este în primul rând recunoştinţă şi rugăciunea ca mulţumire este în fapt singurul răspuns pe care îl poate da omul cuvântului viu al lui Dumnezeu.

În Danemarca, Rugăciunea este deja cunoscută unor oameni care caută isihia şi adunarea întru sine. A introdus-o un catolic carmelit din Suedia, W. Stinissen, în 1981. El s-a inspirat din cartea „Pelerinul Rus” care s-a tradus şi în daneză. Spune: „Sperăm că practicarea Rugăciunii poate să ne ajute să ne regăsim identitatea creştină. Prin această Rugăciune nu se dă valoare voinţei individuale a omului, însuşire caracteristică a generaţiilor precedente”.

Din epoca Reformei, în Danemarca nu mai există mănăstiri ca centre duhovniceşti, nu avem Sfinţi, nu avem Părinţi Duhovniceşti, nu există Tradiţie de îndrumare duhovnicească şi la şcoală nu se predă religia, aşa cum ar trebui. Aceasta este influenţa secularizării! Desigur, Biserica şi pastorii fac ce pot, dar adesea oamenii se simt părăsiţi. Religia trebuie să fie „o chestiune privată”, după cum spune primul nostru ministru! Cu toate acestea, până şi pastorii caută duhovnicia.

Anna Marie Aagaard a ţinut o conferinţă despre îndrumarea duhovnicească, bazându-se pe Părinţii Bisericii Macarie şi Dionisie Areopagitul. De ce, aşadar, să nu îl cuprindem acum şi pe Gheronda Porfirie printre aceştia? Ar putea să contribuie la formarea pastorală a pastorilor danezi.

Gheronda Porfirie a fost monah şi a rămas monah, deşi trăia în pustiul din Omonia [o piaţă din centrul Atenei]. Am convingerea că aparţine tradiţiei Părinţilor eremiţi şi îl văd ca mărturie apostolică autentică pentru întreaga Biserică Creştină. Îndrumarea creştină duhovnicească va fi o soluţie alternativă cu multă putere la diversitatea de tehnici contemporane ale Noii Epoci şi a metodelor religiilor orientale, pe care le adoptă aşa-numiţii „creştinii secularizaţi”, precum şi pentru tehnicile de manipulare şi de autorealizare, precum şi pentru sincretismul actual. Desfiinţarea sentimentului religios, spune Gheronda, provoacă în om stres, angoasă. Acesta este adevărul! Am sentimentul că Gheronda Porfirie avea putinţa să restaureze acest sentiment religios, credinţa, în modul lui specific, adică prin dragostea lui Hristos. El trăia Întruparea lui Hristos în viaţa lui.

Sper, cu voia lui Dumnezeu, că prin traducerea cărţii Viaţa şi cuvintele lui Gheronda Porfirie Kafsokalivitul – în care fiii lui duhovniceşti consemnează tradiţia orală, vie a lui Gheronda – aş putea să transmit un izvor de înţelepciune şi altor oameni, să ofer ceea ce mi s-a oferit şi mie. De aproape un an trăiesc cu Gheronda Porfirie şi în strălucirea lui duhovnicească care se transmite prin cuvintele lui, iar această traducere este un fel de adunare întru sine, duhovnicească, o adâncire în cuvinte…

Sursa: Cuvântare rostită la Congresul Interortodox Monahal dedicat Părintelui Porfirie Kafsokalivitul, 10-12 mai 2005.