Gânduri despre România şi greci

România se ridică pe două temelii: pe aceea a Romei şi pe aceea a Constantinopolului (Noua Romă). Pe prima îşi sprijină limba, latinitatea sa, iar Noii Rome îi datorează sufletul.

Cu toate acestea, deşi românii ştiu că nici slavi, nici unguri, nici germani ori greci nu sunt, ci sunt părtaşi la moştenirea romanităţii, fie şi indirect, ei încearcă de aproape două secole să-şi întregească printr-un naţionalism de tip occidental identitatea care le este proprie încă dinainte de căderea Constantinopolului.

Problema României este explicabilă. Rădăcinile ei au fost geto-dace, traco-scitice, până în momentul când Traian şi-a trimis legiunile la nord de Dunăre, la Sarmizegetusa. De atunci a trecut multă vreme până ce spaţiul acesta a devenit o puternică entitate statală. El a fost mai degrabă un ţinut de trecere pentru neamurile barbare (vizigoţi, heruli, huni, gepizi, avari, slavi, protobulgari, uzi-cumani-pecenegi) care se revărsau dinspre stepă pe teritoriile Imperiului, la sud de fluviu. Astfel, este o adevărată minune faptul că a fost salvat graiul de sorginte latină, mai cu seamă după ce nefericitul Aurelian şi-a retras legiunile la 160 de ani de la stabilirea lor în vechea Dacie. Probabil că lucrurile s-au petrecut astfel deoarece, cu excepţia ungurilor, invadatorii erau atraşi cu precădere de teritoriile dinspre sud, înflăcăraţi de ambiţia de a cuceri oraşul sfânt al Cezarilor. Aşadar, poate că tocmai acest pol de atracţie înspre sud a oricărui han vanitos să-i fi salvat, împrejurul Carpaţilor, pe daco-romanii din regiunile periferice. Tot aşa, peste veacuri, când Ţările Române de mai târziu încercau, sub conducerea unor căpetenii legendare, să-şi definească entitatea statală, o instituţie câştigată cu sabia – şubredă, dar deopotrivă atotputernică – le-a întărit coloana vertebrală dinaintea osmanlâilor, a Habsburgilor şi a Romanovilor: Marea Biserică, Patriarhia Ecumenică de pe uliţele înguste şi înnoroite ale Fanarului, locul în care a luat naştere sau chiar s-a maturizat clasa cârmuitoare a valahilor şi a moldovenilor, Cantacuzinii, Brâncovenii (Cantacuzini şi ei), Cantemirii, Ghiculeştii, Sturzeştii şi chiar Cuza. Locul de unde au fost trimişi slujbaşii-domnitori, fanarioţii cei nedreptăţiţi de istoria oficială (1711-1821), care însă, în contact direct cu Iluminismul, într-un joc perpetuu de-a şoarecele şi pisica cu împuterniciţii Înaltei Porţi, au transmis făclia deşteptării spirituale la Bucureşti şi la Iaşi. Slavă şi cinstire lui Nicolae Iorga, acestui mare român care nu s-a alăturat acelora care au încercat să şteargă orice legătură cu grecii şi să nimicească sufletul sufletului lor, adică Bizanţul după Bizanţ.

Când s-a constituit identitatea naţională românească? Nu se poate da un răspuns univoc, întrucât este vorba despre un îndelung proces evolutiv. Valahia se numea „Pământ Romanic“ („Ţeara Rumânească”) încă înainte de 1500. Primul însă care a consacrat în plan ştiinţific termenul „România“ pentru a desemna Principatele Dunărene a fost grecul Daniil Filippidis, în 1816. Până atunci, aşa cum rezultă din cartografia occidentală cel puţin, denumirea era rezervată unei mari părţi din întinsa Tracie. Trebuie însă avut în vedere faptul că în momentul în care domnitorul Alexandru Ioan Cuza, elevul lui Theofilos Kairis în insula Andros, trecea la confiscarea averilor mănăstireşti în 1863, odată cu abolirea definitivă a slavonei ca limbă de cult a Bisericii, precum şi a alfabetului chirilic, constituirea naţiunii române era un proces încheiat (terminus post quem). În veacurile anterioare, din vremea domnitorului valah Mircea cel Bătrân (1400), sfetnicul neluat în seamă de cavalerii franci în bătălia de la Nicopole, pe Dunăre (1396), şi până la scurta perioadă de după 1821 a domnitorilor autohtoni, se poate admite că valahii şi moldovenii şi, într-o măsură mai mare, fraţii lor transilvăneni, se simţeau dezorientaţi. Ei ştiau că nu sunt unguri, că otomanii le erau vrăjmaşi şi suzerani impuşi cu forţa, că Fanarul le purta de grijă, ştiau că nu sunt bulgari, iar începând cu Tratatul de la Bucureşti din 1812, când Poarta a cedat ţarului Basarabia, au început să privească Rusia cu suspiciune.

Domnii fanarioţi – în vremea cărora a fost desfiinţată iobăgia, a fost cultivată în scris limba română şi s-a deschis drumul către Franţa – au protejat clerul elinofon, dar au lăsat neatinsă slavona. Au respectat astfel tradiţiile locale. Echilibre stranii şi structuri originale pentru o ţară traversată de o breşă geo-culturală. Aşadar, în secolul al XVI-lea, în Ţara Românească (Valahia) existau cărţi de cult în limba slavonă, picturi bisericeşti cu lămuriri în greacă, inscripţii chirilice pe mormintele domneşti din vechile capitale Curtea de Argeş şi Târgovişte.

Slavona n-a apărut din senin şi nici n-a fost impusă cu forţa. A venit din Bulgaria, în primul rând, şi din Rusia. Şovăiala a durat veacuri în şir. Presiunile şi atracţiile contrariilor – Habsburgi / catolicism, greci fanarioţi / Iluminism francez – au dus treptat la maturizarea şi cristalizarea identităţii neoromanice-româneşti a unui popor aflat la confluenţa Europei Centrale cu Peninsula Balcanică, a unui popor ortodox prin raportările sale, dar neolatin prin limbă şi scriere.

Legăturile românilor cu grecii? Nu se poate vorbi despre o relaţie între fraţi de acelaşi sânge. Ne-am adăpat, timp de 700 de ani, la acelaşi bogat izvor. Noi, cu o vârstă de peste trei milenii, iar ei, nişte juni care tot caută şi se caută. Comunicarea noastră nu este în contradictoriu. Românii sunt impregnaţi pentru totdeauna de elenism şi, cu deosebire, au mândria celui care poate să-şi dovedească originea nobilă. Adevărul este că ei sunt îndatoraţi grecilor, nu Greciei. Grecii au fost co-fondatorii nevăzuţi ai statului român şi au fost mulţi cei care nu şi-au lăsat siguranţa lor dunăreană pentru a îngroşa rândurile societăţii din Grecia lui Kapodistrias şi a lui Otto. Printre aceştia s-au numărat reprezentanţi ai Iluminismului neoelen şi membri ai Eteriei. Atunci când participi de pe o poziţie marcantă la viaţa ţării tale, când contribui la formarea identităţii societăţii, a politicii şi a culturii acestei ţări, atunci nu există nici un motiv să fii înregistrat ca minoritate. Bucureştiul a fost un oraş de valahi şi de romei.

Dar şi noi le datorăm domnitorilor români sprijinirea generoasă şi consolidarea mănăstirilor de la Athos în vremuri de restrişte. Aşa se explică de ce nu există o mănăstire românească printre cele douăzeci de mănăstiri consacrate ale Sfântului Munte – n-au simţit nevoia, câtă vreme toate mănăstirile ale lor erau. Când naţionalismele s-au învârtoşat, era deja prea târziu ca ordinea aghioritică să se mai schimbe.

Lupta pentru conştiinţa naţională continuă însă. În cei 45 de ani de naţional-comunism, unele monumente istorice ale oraşului [București], mărturii ale contribuţiei grecilor aici au fost făcute una cu pământul. Mănăstirea Văcăreşti, ctitorie a lui Nicolae Mavrocordat cu mormintele Mavrocordaţilor, şi Muzeul „Anastase Simu“, palatul în stil antic din centrul oraşului, au fost demolate. Doza de elenism pe care unii cârmuitori o puteau asimila este limitată. Ei i-au acuzat fără osebire pe fanarioţi că au fost obscurantişti şi că i-au vândut otomanilor, deşi suzeranitatea Divanului fusese impusă încă de pe la 1500. Îi dispreţuiau pe fanarioţi pentru că favorizaseră impunerea elementului grecesc, dar uitau că Academiile Domneşti de la Bucureşti şi Iaşi – în fapt, centre de învăţământ greceşti – fuseseră întemeiate de către străluciţi domnitori neobizantini, fanarioţi înainte de fanarioţi: stolnicul Constantin Cantacuzino (1688) şi, respectiv, de Antioh Cantemir (1707). Uită că prima societate literară „greco-dacică“ fusese înfiinţată la Bucureşti în 1810, din iniţiativa mitropolitului Ungrovlahiei Ignatios, membru de vază al Eteriei, şi că printre co-fondatori se număra marele boier Grigore Brâncoveanu, preşedintele ei. Din păcate, predomină concepţiile franco-germane, anti-romane, cu privire la identitatea naţională. Prin diminuarea moştenirii greceşti, românii îşi mutilează propriul suflet, întorc spatele culturii care i-a hrănit. România este o ţară profund europeană. Nu a fost, totuşi, un tărâm al culturii (Kulturland) în Antichitate. Ca fiică a Bizanţului însă, ea participă alături de greci la aceeaşi comunitate de tradiţii.

Efortul românilor în vederea dobândirii unei orientări culturale proprii continuă, iar oscilarea aceasta constituie, poate, un element statornic al realităţii româneşti.

În ţara aceasta, receptivă la vântul ce adie dinspre Franţa, s-au închegat mai cu seamă ideile liberale care au animat lupta pentru independenţa neamului grecesc. Bucureştiul şi Iaşiul au fost, poate, cele mai importante leagăne ale Iluminismului neoelen. Aici şi-au dus lupta lor Rígas Velestinlís, Ioánnis Kapodístrias, Alexandros Ypsilántis, aici şi-au desfăşurat activitatea cărturari precum Nikiforos Theotókis, Athanasios Hristópoulos, Grigorios Konstandás, Dimitrios Katartzís şi alţii. Tot aici şi-au ilustrat virtuţile binefăcători ai neamului precum fraţii Záppas, Apostolos Arsákis, Panaghís Harokópos etc. Prezenţa noastră aici are trecut, prezent, va avea şi viitor. Cât priveşte sfera noastră de interes, aceste date adaugă direcţiei realităţilor româneşti, datorită poziţiei geografice a ţării, o importanţă deosebită.

București, 1.01.2009

Sursa: Geórgios D. Poukamisás, Călătorii în timp şi spaţiu. Urmând meandrele Istoriei, Ed. Omonia, București 2011, pp. 161-169.