Începuturile folosirii numirii Theotókos (Născătoare de Dumnezeu)

Este de netăgăduit faptul că Maica Domnului, Sfânta Fecioară Maria, ocupă un loc ales şi cu totul aparte în conştiinţa creştin-ortodoxă, tocmai datorită înţelegerii depline şi drepte a tradiţiei bisericeşti, aşa cum este exprimată ea în mărturiile Sfintei Scripturi, ale Sfinţilor Părinţi şi ale scriitorilor bisericeşti din primele secole creştine, dar şi în hotărârile Sinoadelor Ecumenice.

Denumirea Theotókos însumează întreaga învăţătură dogmatică a Bisericii Ortodoxe referitoare la persoana Sfintei Fecioare şi, în acelaşi timp, este direct relaţionată cu învăţătura despre unirea firii dumnezeieşti cu cea umană în ipostasul lui Hristos. Legătura strânsă dintre această denumire a Maicii Domnului şi dogma hristologică menţionată reiese clar din textele dogmatice ale Sinoadelor Ecumenice, care au validat şi oficializat respectiva terminologie teologică. Mai exact, Sinodul III Ecumenic (431) a condamnat teologia lui Nestorie, care separa în mod categoric cele două firi – dumnezeiască şi umană – şi împărţea persoana lui Hristos în două ipostasuri, susţinând că una este Fiul lui Dumnezeu şi alta Fiul Fecioarei. În felul acesta, contesta, în ultimă instanţă, însăşi realitatea întrupării Logos-ului lui Dumnezeu. În acelaşi context trebuie înţeleasă şi adoptarea de către Sinod a titlului Theotókos pentru Fecioara Maria, aşa cum reiese din definiţia dogmatică a acestuia[1]. Însă şi Sinodul V Ecumenic (553), odată cu condamnarea abaterilor dogmatice de la învăţătura hristologică a Sinodului IV Ecumenic (451)[2], a validat şi folosirea acestui titlu pentru persoana Sfintei Fecioare, subliniind faptul că acesta reprezintă o condiţie necesară interpretării corecte a învăţăturii soteriologice a Bisericii.

Dacă ar fi să cercetăm când a fost folosit pentru prima oară în literatura bisericească termenul Theotókos, vom constata aproape cu certitudine că acesta provine din spaţiul tradiţiei teologice a Alexandriei. Câteva prime mărturii avem de la Origen (185-253), care a fost caracterizat drept cel mai productiv scriitor bisericesc al primelor secole creştine[3]. În ciuda faptului că autenticitatea citatelor, în care teologul alexandrin pare să folosească termenul Theotókos, a fost contestată recent de unii cercetători, totuşi posibila folosire a acestuia nu ar intra în contradicţie cu gândirea sa teologică[4]. Destul de satisfăcătoare în acest sens este informaţia istoricului bisericesc Socrates (380-440), care a spus că Origen analizează cu lux de amănunt folosirea termenului respectiv pentru Fecioara Maria în Comentariul său la Epistola către Romani[5], lucrare care, din păcate, nu s-a păstrat până în zilele noastre, cel puţin nu în forma sa iniţială[6].

Mult mai problematice par să fie mărturiile care leagă folosirea termenului Theotókos de numele lui Grigorie Taumaturgul (213-270), cel mai apropiat ucenic al lui Origen. Într-adevăr, Cuvântul la Bunavestire, lucrare în care se foloseşte termenul Theotókos, este atribuit fie lui Apolinarie (310-390), fie vreunui scriitor anonim din secolul V, dar în nici un caz acestui părinte Capadocian[7].

Cea mai importantă mărturie despre folosirea termenului Theotókos în secolul III se pare că provine din descoperirea relativ recentă a unor papirusuri, care conţin texte folosite în cultul creştin. Mai exact, este vorba despre Papirusul Ryland 470, care datează din anii 250-280 şi care conţine următoarea rugăciune:

[Υ]πὸ[τὴν σὴν]

εὐσπλ[αλχνίαν]

καταφε[ύγωμεν]

Θεοτόκε τ[άς ἠμῶν]

ἱκεσίας μὴ παρ

ίδῃς ἐμ περιστάσει

ἀλλ ἐκ κινδύνου

ῥυσαὶ ἡμᾶς

μόνη [ἁγνὴ μόν]

η εὐλο[γημένη][8]

(La a ta milostivire alergăm, Născătoare de Dumnezeu, nu trece cu vederea rugăciunile noastre în vremea nevoii, ci ne scapă de orice primejdie, ca ceea ce eşti singură binecuvântată).

Această rugăciune adresată Maicii Domnului poate fi întâlnită în multe tradiţii liturgice din primele secole creştine şi de aceea este inclusă în diverse tipice: bizantin, roman, ambrosic, copt, etc. În concecinţă, putem spune că conţinutul Papirusului Ryland 470 reprezintă cel mai vechi imn închinat Fecioarei Maria şi totodată cea mai veche mărturie referitoare la folosirea termenului Theotókos.

Începând cu secolul IV, acest termen începe să fie întâlnit tot mai frecvent, nu numai în tradiţia teologiei alexandrine, ci şi la alţi scriitori, fără să fie însoţit de vreo explicaţie sau justificare. Cauza largii răspândiri a acestuia trebuie căutată în apariţia învăţăturii lui Arie, conform căreia Fiul lui Dumnezeu este zidit şi, prin urmare, inferior lui Dumnezeu-Tatăl. În aceste condiţii, ne dăm seama că termenul Theotókos pare nepotrivit pentru a fi adresat Maicii Domnului de către prezbiterul alexandrin şi adepţii săi. Demn de remarcat este însă faptul că, într-unul din textele scrise în prima parte a disputei arianice, adică în circulara lui Alexandru, episcop de Alexandria (250-326), către Alexandru, episcop de Tesalonic, avem prima mărturie certă a folosirii titlului Theotókos în secolul IV[9]. Trebuie menţionat, de asemenea, faptul că titlul cu pricina este folosit de către episcopul alexandrin cu o certitudine şi o naturaleţe care dau impresia că este vorba despre un termen care era deja în uz şi care se bucura de o largă răspândire.

În anii următori, acest termen continuă să câştige teren, fiind preferat de majoritatea Sfinţilor Părinţi. Un exemplu sugestiv este Sfântul Atanasie cel Mare (298-373), care, în lucrarea sa Împotriva Arianilor, îl foloseşte în mod repetat atunci când vorbeşte despre Maica Domnului[10]. Sfântul Grigorie Teologul (329-390), în renumita sa Epistolă către prezbiterul Klidónios, menţionează că cine neagă acest termen se înstrăinează de Însuşi Dumnezeu[11]. De asemenea, Sfântul Grigorie de Nyssa (335-394), într-o epistolă de a sa, recomandă folosirea termenului Theotókos în locul termenului Anthropotókos (Născătoare de om), pe care unii îl promovau în mod eronat[12].

Acest subiect a căpătat dimensiuni uriaşe la începutul secolului V, atunci când Nestorie (381-451), arhiepiscop de Constantinopol, s-a decis să susţină teza prezbiterului Anastasie, care, într-o predică de a sa, declarase că nimeni nu ar trebui s-o numească Theotókos pe Preasfânta Fecioară, deoarece a fost şi ea un om de rând şi nici un om nu poate să-L nască pe Dumnezeu[13]. Desigur, această declaraţie a stârnit reacţia Sfântului Chiril al Alexandriei (378-444), care, în prima sa Epistolă către Nestorie, a luat apărarea termenului Theotókos, îndemnându-l pe arhiepiscopul Constantinopolului să-l adopte pentru a nu-i scandaliza pe credincioşi[14]. Refuzul lui Nestorie de a renunţa la poziţiile sale l-a determinat pe Sfântul Chiril să scrie încă două epistole, precum şi 12 Anatematizări anexate celei de a doua epistole, prin care ierarhul alexandrin îi cerea lui Nestorie să renunţe la învăţătura sa eronată[15]. În cele din urmă, pentru rezolvarea acestei dispute, a fost necesară convocarea Sinodului III Ecumenic la Efes, care l-a caterisit pe Nestorie şi i-a condamnat învăţătura, validând astfel teologia Sfântului Chiril al Alexandriei şi consfinţind folosirea termenului Theotókos.

În concluzie, putem spune că titlul Theotókos adresat Fecioarei Maria nu reprezintă un simplu atribut, ci interpretează în cel mai bun mod posibil taina dumnezeieştii Iconomii. Sfântul Ioan Damaschin (676-749) a rezumat într-o singură frază de toată frumuseţea întreaga învăţătură dogmatică referitoare la Fecioara Maria[16]. Aşa cum am văzut, termenul Theotókos este strâns legat de învăţătura dogmatică a Bisericii despre Hristos, întrucât accentuează tocmai realitatea întrupării Logosului lui Dumnezeu, adică faptul că Fiul lui Dumnezeu, Care se naşte veşnic din Tatăl, «în zilele cele de pe urmă» a luat trup omenesc, născându-Se din Fecioara Maria. În consecinţă, faptul că Sfânta Fecioară a luat în pântece şi a născut pe Fiul său nu înseamnă că a dat existenţă unei noi persoane, ci că prin ea S-a întrupat Însuşi Fiul lui Dumnezeu cel veşnic. Exact în aceasta constă taina Preasfintei Născătoare de Dumnezeu şi pururea Fecioarei Maria.

BIBLIOGRAFIE

FARANTOS Μ., «Ἡ θέσις καὶ ἡ σημασία τῆς Θεοτόκου εἰς τὴν Πίστιν καὶ εἰς τὴν ζωὴν» (Locul şi importanţa Născătoarei de Dumnezeu în cadrul Credinţei şi vieţii), Theologhía 44 (1973), pp. 136-156.

Pr. FLOROVSKY Gh., «Η αειπάρθενος Μητέρα του Θεού» (Maica pururea Fecioară a lui Dumnezeu), Δημιουργία και Απολύτρωση (Creaţie şi Mântuire), Tesalonic 1983, pp. 192-212.

GHIOULTSI Eftihía, Η Παναγία. Πρότυπο πνευματικής τελειώσεως (Preasfânta Fecioară – Model de desăvârşire duhovnicească), Tesalonic 2003.

ΚALOGHIROU Ioánnis, Μαρία ἡ Ἀειπάρθενος Θεοτόκος κατὰ τὴν ὀρθόδοξον πίστιν (Pururea Fecioara Maria, Născătoare de Dumnezeu, în credinţa ortodoxă), Tesalonic 1957.

SPOURAKOU-EFTIHIADOU Amalia, Ἡ Παναγία Θεοτόκος τύπος χριστιανικῆς ἁγιότητος. Συμβολὴ εἰς τὴν ὀρθόδοξον τοποθέτησιν ἔναντι τῆς ῥωμαιοκαθολικὴς Ἀσπίλου Συλλήψεως καὶ τῶν συναφῶν ταύτῃ δογμάτων (Preasfânta Născătoare de Dumnezeu, model de sfinţenie creştină. Contribuţie la poziţia ortodoxă vis-a-vis de învăţătura romano-catolică despre Imaculata Concepţie şi de dogmele care decurg din aceasta), Αtena 1990.

STAMOULIS H., Θεοτόκος και ορθόδοξο δόγμα. Σπουδή στη διδασκαλία του Αγ. Κυρίλλου Αλεξανδρείας (Născătoarea de Dumnezeu şi dogma ortodoxă. Studiu efectuat pe baza învăţăturii Sfântului Chiril al Alexandriei), colecţia Limón Amfilafís 1, Tesalonic 2003.