Papadiamántis şi romanitatea (tradiţia bizantină)

Atunci când vorbesc despre romanitate (romiosíni), nu înţeleg această noţiune din perspectivă etno-filetistă şi naţionalistă, ci ca pe un mod de viaţă specific; romiosíni este modul de viaţă creştin, al comuniunii cu Dumnezeu, cu omul, cu Biserica, este viaţa integrată în slujbele Bisericii şi viaţa de nevoinţă. Este vorba de o tradiţie bisericească şi culturală unitară ce se deosebeşte de alte tradiţii, se deosebeşte de modul de viaţă oriental sau occidental.

Din această perspectivă, putem privi opera marelui scriitor Aléxandros Papadiamántis şi putem să o definim ca expresie a Tradiţiei bisericeşti şi filocalice, care este o trăsătură caracteristică a ceea ce numim Romiosíni. Astfel, Papadiamántis, aşa cum se vede din operele sale – precum, de pildă, din cunoscuta povestire Paşte romeic –, dar şi din propriul lui mod de viaţă, era un romeu*, în deplinul înţeles al cuvântului. Acest lucru îl vom cerceta în amănunt mai jos.

1. Mediul în care a trăit

Aléxandros Papadiamántis s-a născut într-o perioadă critică pentru lumea elenă, şi anume în anul 1851, şi a crescut într-o epocă în care aveau loc demersuri oficiale pentru modernizarea Greciei, demersuri care presupuneau în primul rând europenizarea acesteia. Iar modernizarea aceasta culturală însemna în acelaşi timp şi o trădare a bogăţiei culturale a neamului nostru.

Există două scrieri importante care definesc acest subiect: este vorba de cartea doamnei Élli Skopetéa, cu titlul „Regatul exemplar” şi „Marea Idee” (1830-1880), care este una dintre cele mai valabile cărţi pe această temă, şi de un text al doamnei Efthymía Mavromicháli, cu titlul „Asociaţiile artistice din perioada 1880-1910 şi scopurile acestora”. Amândouă aceste scrieri, fără a se referi direct la Papadiamántis, prezintă cadrele în care a trăit, a crescut, dar a şi murit Aléxandros Papadiamántis şi, cred eu, vădesc măreţia acestui om.

Élli Skopetéa, în cartea ei, prezintă în amănunt faptul că, după Revoluţia din 1821 se observă în spaţiul elen o încercare de „înţărcare” a Greciei de la tradiţia ei de până atunci şi de alipire la Europa. Aşadar, prin toate demersurile care au avut loc, europenii au încercat să dezvolte o nouă ideologie şi o nouă conştiinţă în cetăţenii greci ai noului stat grec. Deosebirile dintre greci şi „eladiţi”*, încercarea de stabilire a graniţelor noului stat, luptele dintre autohtoni şi venetici şi victoria finală a autohtonilor, distincţia între „grecii din interior şi cei din exterior” şi deosebirea dintre grecii din insulele Ionice şi cei fanarioţi arată bipolaritatea locuitorilor din noul Regat Elen. Se observă o încercare a grecilor de a dobândi identitate europeană prin limbă, religie şi educaţie. Cu multe eforturi este construit un „regat exemplar”, noul stat grec, care se identifica cu statul naţional şi care „începea în fapt de la punctul zero”[1]. Golul pe care îl lăsa îndepărtarea ocupantului turc trebuia umplut cu ceva. „Se impunea formarea a unei noi conştiinţe independente, în noul sistem de referinţă care era statul naţional”[2]. Spiridon Trikoúpis consemnează, după cum urmează, dublul caracter al Revoluţiei de la 1821: „revoluţie şi apostazie”[3]. Şi, desigur, „direcţia pe care a urmat-o regatul era dată: asimilarea de către Europa”[4], şi anume de către Europa Iluminismului, Iluminism care, în mod limpede, era foarte departe de ceea ce numim luminare în Tradiţia ortodoxă.

Câtă vreme organizarea politică şi culturală la nivel oficial urmau tendinţele europene, poporul elen trăia încă după tradiţiile civilizaţiei bizantine, care erau potrivnice curentelor ideologice şi religioase ale Occidentului, şi avea ca punct de reper Constantinopolul. Este semnificativ faptul că „în 1834 Koléttis propune ca Grecia să nu aibă o capitală oficială, de vreme ce capitala reală a elenismului era Constantinopolul. Iar la prima serbare a lui 25 martie, din 1836, se făcea auzită peste tot lozinca: «La Constantinopol!»”[5].

Efthymía Mavromichális, în scrierea sa cu titlul „Asociaţiile artistice din perioada 1880-1910 şi scopurile acestora”[6], prezintă spiritul novator care se manifesta la acea dată în spaţiul Greciei şi care se concretiza în ceea ce autoarea studiului numeşte „mania asociaţiilor”. Pentru început s-a înfiinţat „Asociaţia Artelor Frumoase”, iar apoi „apar trei corporaţii diferite ale iubitorilor de arte cu numele «Asociaţia Prietenilor Artelor». Ulterior apare şi o corporaţie cu numele «Uniunea Artiştilor», ai cărei membri erau prin excelenţă artişti.

Este important de arătat că membrii acestor asociaţii sunt distinse personalităţi ale societăţii ateniene, oameni politici şi de cultură, pentru care toate aceste asociaţii sunt foarte „folositoare naţiunii”. Este de remarcat că această mare înflorire a artei moderne şi difuzarea ei prin expoziţii, asociaţii şi uniuni de artişti se încadrează în efortul de definire a noii ideologii a statului elen nou întemeiat. Cei mai mulţi artişti, mai ales pictori şi sculptori, studiaseră în Europa şi transmit prin arta lor acest nou spirit, european, dând chip unei noi conştiinţe elene.

Papadiamántis, în ciuda acestei intense mobilităţi din spaţiul elen care caracteriza epoca în care s-a născut şi a creat, în ciuda noii conştiinţe a grecilor, rămâne un veritabil romiós [cetăţean al Imperiului Bizantin, iar după căderea Bizanţului, adjectivul denumeşte pe creştinii din spaţiul fostului Imperiu, n.tr.], ucenic smerit al Tradiţiei Bisericii, care i-a cunoscut în Skiáthos şi în Sfântul Munte Athos, pe Părinţii Colivari. Iar el această Tradiţie o exprimă, de care rămâne statornic legat şi se împotriveşte noii mentalităţi care domină în Grecia. El, personal, nu a fost întru nimic înrâurit de această nouă mentalitate. Aşa cum şi însuşi mersul istoriei a arătat, Papadiamántis a afirmat prin întreaga sa operă că Tradiţia pe care o reprezenta are o valoare netrecătoare, câtă vreme noua tradiţie europeană, inspirată de principiile Iluminismului şi ale romantismului, erau expresii ale unui anume epoci istorice limitate. Măreţia lui Papadiamántis o văd tocmai în această împotrivire a lui faţă de noua conştiinţă naţională care se cultiva şi se impunea în epoca lui.

2. Dumnezeul lui Papadiamántis

Dumnezeul lui Papadiamántis este Dumnezeul Părinţilor Bisericii, fiind mai cu seamă înrâurit de Părinţii Filocalici care şi ei aveau cunoaşterea empirică a lui Dumnezeu şi, fireşte, trăiau în dragoste de Dumnezeu şi de oameni. Dumnezeul lui Papadiamántis nu este Dumnezeul lui Thomas d’Aquino şi al lui Anselm de Caterburry.

 Dumnezeul lui Thomas d’Aquino este unul inaccesibil, dur, care îl obligă pe om să îi accepte existenţa. În Summa Theologiae, Thomas d’Aquino, după argumentele despre existenţa lui Dumnezeu, ajunge la concluzii obligatorii: „Se impune, aşadar, să acceptăm prima cauză creatoare, pe care toţi o numim Dumnezeu”. Şi în altă parte: „Prin urmare, trebuie să existe o fiinţă cugetătoare, de către care toate fiinţele naturale sunt guvernate şi prin care ele se îndreaptă către scopul lor, iar această fiinţă cugetătoare o numim Dumnezeu”. Şi în altă parte: „Nu putem să spunem cu exactitate cum este Dumnezeu, ci putem spune mai degrabă cum nu este El”[7].

 Mai mult încă, Dumnezeul lui Anselm de Canterburry este un Dumnezeu feudal, care este dominat de trei principii, anume, că: El este dreptatea supremă, onoarea supremă şi că este un Dumnezeu al ordinii, de vreme ce a pus ordine în întreaga creaţie. De aceea, orice păcat înseamnă o ofensare a onoarei şi a dreptăţii lui Dumnezeu, dar şi o încălcare a ordinii care există în întreaga creaţie. De aceea, şi omul păcătos trebuie pedepsit sau, altfel spus, trebuie să satisfacă dreptatea lui Dumnezeu şi să restaureze onoarea Lui lezată.

Níkos Kazantzákis, influenţat de această viziune teologică occidentală, avea în cuget un asemenea Dumnezeu tiran. Într-o corespondenţă pe care a purtat-o cu un preot elino-american, Emanuil Papastefánou, se poate vedea înrâurirea teologiei apusene asupra gândirii sale. Scrie undeva:

„Dumnezeul meu este mânjit de noroi, de sânge, este plin de dorinţe şi de viziuni. Nu este Dumnezeul curat, neprihănit, atotputernic, atotînţelept, drept, atotbun. Dumnezeul meu nu este Lumină. În măruntaiele Lui, El se căzneşte să schimbe esenţa nopţii şi să o facă lumină. Urcă gâfâind urcuşul virtuţii. Strigă după ajutor. Nu ne mântuieşte. Noi îl mântuim pe El. Salvatores Dei! Ce va spune, noi îl mântuim? Salvăm prin existenţa noastră trecătoare de fiinţe de lut suflarea cea veşnică, transfigurăm carnea, aerul, apa şi le facem duh. Prin materie, în laboratorul acesta al lumii noastre, fabricăm duh, Îl eliberăm pe Dumnezeu. Altă menire nu are viaţa noastră”[8].

Şi într-una din ultimele sale scrisori, care datează din 25 aprilie 1954, scrie:

„Am trecut prin trei mari stadii teologice:

– Dumnezeul meu, Tu mă vei mântui!

– Dumnezeul meu, eu te voi mântui!

– Vom împreună-lucra, ne vom mântui împreună, Dumnezeul meu”[9].

 Însă, Dumnezeul lui Papadiamántis este Dumnezeul adevărului revelat. Papadiamántis l-a cunoscut pe Dumnezeu de la Părinţi neptici, care se mai numeau şi „colivari”, şi pe care i-a întâlnit atât în Sfântul Munte, cât şi în Skiátho. Este Dumnezeul dragostei, Care împreună-pătimeşte cu omul, Care îl iubeşte pe om, Care iubeşte mai mult pe păcătoşii care îşi simt sărăcia duhovnicească. Acest lucru se vede limpede în toată opera lui. Dumnezeu, aşa cum spunea Cuviosul Siluan, este smerenie şi blândeţe, El îi iartă pe păcătoşi.

Papadiamántis, scriind despre focul purgatoriului din învăţătura „Romei papistaşe”, comentează:

„Noi nu cunoaştem purgatoriu, credem însă că Dumnezeu în nemăsurata Lui milă va ierta multe păcate multora, primind jertfele tainice şi pomenirile celor adormiţi, pe cele care se fac cu evlavie. Cu purgatoriul şi cu altele asemenea noi nu ne ocupăm. Teologii occidentali sunt înspăimântători în descrierile lor, atât de fantastice, ale iadurilor şi purgatoriilor. Noi cunoaştem doar că sufletele creştinilor ortodocşi, câţi au păcătuit ca oameni, îşi găsesc scăparea în nemăsurata mila a lui Dumnezeu”[10].

Mai mult încă, în toate operele sale se vede revărsată această milostivire a lui Dumnezeu faţă de om. Pe Hristina, învăţătoarea, care trăia necununată, o priveşte cu simpatie, de aceea, la sfârşitul povestirii sale scrie despre ea: „Dar Acela, Care a înviat «pentru a tămădui suferinţele sărmanilor», Care a primit mirurile păcătoasei şi lacrimile tâlharului care i-a strigat «Pomeneşte-mă întru Împărăţia Ta», va primi şi pocăinţa acestei sărmane şi o va aşeza la loc cu verdeaţă şi odihnă în Împărăţia Lui veşnică”[11]. Pe „nenea Iannis” care a murit în faţa uşii celei pe care o iubea, a vecinei Polylogós, şi a fost acoperit de zăpadă, îl lasă în mila şi dragostea lui Dumnezeu. Scrie: „Şi nenea Iannis s-a albit cu totul şi a murit sub zăpadă, ca să se înfăţişeze gol, el, şi viaţa lui, şi faptele lui, înaintea Judecătorului, înaintea Celui Vechi de zile, a celui întreit Sfânt”[12]. Apoi, despre Fragoiánna, care, urmărită fiind de doi bărbaţi pentru nelegiuirea săvârşită şi încercând să urce stânca Sfântului Sóstis, a murit înăbuşită, scrie: „Bătrâna Hadoúla şi-a găsit moartea în vadul Sfântului Sóstis, în strâmtoarea care uneşte stânca sihăstriei cu uscatul, la jumătatea drumului dintre dreptatea dumnezeiască şi cea omenească”[13].

3. Evlavia lui Papadiamántis

Evlavia lui Papadiamántis nu se aseamănă întru nimic puritanismului calvinist, iar în opera lui nu se distinge nici o urmă de morală puritană. Este evlavia autentică a Tradiţiei ortodoxe.

Este ştiut faptul că protestanţii, şi mai ales calvinii, influenţaţi fiind de predestinaţianismul absolut, au ajuns până într-acolo, încât să vorbească de cei care se mântuiesc şi de cei care nu se mântuiesc după criterii pur rasiste şi, desigur, după ei, semnele că unii sunt „mântuiţi” se văd şi în exterior. Cele cinci puncte, aşa cum au fost formulate ele de calvini la întâlnirea de la Dort din Olanda în anul 1618, adică „slăbiciunea desăvârşită sau stricăciunea desăvârşită”, „alegerea fără condiţii a celor mântuiţi de către Dumnezeu”, „mântuirea specială sau ispăşirea limitată” care se săvârşesc prin lucrarea mântuitoare a lui Hristos, „harul de neînvins” al Sfântului Duh care îl conduce inevitabil pe cel ales la mântuire, „străduinţa Sfinţilor”[14], de vreme ce aleşii sunt pe veşnicie mântuiţi şi nu au posibilitatea de alegere, au creat un creştinism puritan care se bazează pe o originală mentalitate rasistă. Oamenii se împart în mântuiţi şi nemântuiţi încă şi după criterii exterioare, adică după succesul pe care îl au în lume, după puterea pe care o au în societate şi după dobândirea bunurilor materiale.

În aceste cadre se cuvine să analizăm şi morala protestantă, care îi împarte pe oameni în păcătoşi şi sfinţi, în morali şi imorali, în evlavioşi şi neevlavioşi, având ca temei criterii exterioare. În această ispită a căzut Kazantzákis, care în opera sa Hristos se răstigneşte din nou îi împarte pe clerici în două categorii: în sfinţi şi păcătoşi. De pildă, părintele Fotie este sfânt, iar părintele Grigorie este un lacom, unul care îi exploatează pe oameni. Şi, pe cât de exagerat îl înalţă pe primul, pe atât îl terfeleşte pe al doilea. Nu poate găsi şi nuanţe la oamenii pe care îi descrie.

Dimpotrivă, Papadiamántis se distinge printr-o sensibilitate deosebită, asemenea aceleia pe care o au monahii eremiţi. Cine dintre cei care s-au apropiat de asemenea pustnici nu a simţit dragostea lor nobilă, care te primeşte cu multă căldură, cu un cuvânt blând? Chiar şi atunci când folosesc un cuvânt „dur”, este un cuvânt tămăduitor, pentru că vine dintr-o inimă sensibilă, căci nevoitorul lui Hristos este „incapabil” să facă rău celorlalţi.

Însuşi Papadiamántis are simţământul nevredniciei sale, al sărăciei sale duhovniceşti, deşi era un om de o mare bogăţie şi nobleţe duhovnicească. În încheierea operei sale „Închipuiri ale păcatului”, scrie: „Cele de mai sus s-au adunat din vechi însemnări dezordonate ale unui nefericit prieten care a murit”. E clar că e vorba de însemnări ale scriitorului însuşi, dar, chiar şi dacă nu ar fi ale lui, ele vădesc mentalitatea autorului. Continuă:

„O, groază şi durere de nespus! Am văzut, mi-am văzut trecutul cu proprii ochi, l-am văzut ca pe o arătare întunecată. Puţin încă şi inima mea ar fi încetat să bată. Am simţit o adâncă zdrobire şi aceleiaşi arătări i s-a făcut milă de mine şi îndată s-a făcut nevăzută.

Am luat ulciorul cu apă şi am coborât cu paşi înceţi, bătându-mi pieptul şi murmurând: «păcatele tinereţilor mele şi ale neştiinţei mele nu le pomeni, Doamne…»”[15].

Papadiamántis nu împarte oamenii în buni şi răi, în evlavioşi şi neevlavioşi, ci pe toţi îi vede ca făpturi ale lui Dumnezeu. Fiecare om, în ciuda căderii lui, păstrează frumuseţea creaţiei, păstrează în el chipul lui Dumnezeu, fie el şi înnegrit, dimpreună cu hainele de piele ale căderii. Şi e nevoie ca omul să aibă simţire a inimii, ca să vadă această slavă interioară în neslava cea după lume.

În Strălucire provincială creionează patima părintelui Chiriac, dar şi pocăinţa acestuia[16].

Hristina, învăţătoarea, trăia cu bărbatul ei necununată, dar ajunsese la trăirea unei mari prihăniri de sine, pentru că „nici în zilele bune nu îndrăznea să meargă la biserică în văzul lumii”, ci mergea în ascuns şi stătea departe de oameni. Doar la Vecernia Dragostei se ducea „cu sfială şi intra în biserică, ca să audă «Ziua Învierii», stând alături cu slujnicele şi cu doicile”[17]. Comunitatea religioasă o respinsese, dar ea nu părăsise comunitatea. Avea nostalgia participării la slujbe şi era prezentă cu mintea, de la distanţă, discret. Foarte sugestiv descrie Papadiamántis prihănirea de sine care stăpânea sufletul ei. Ea însăşi creştea copiii pe care îi făcea bărbatul ei cu „amantele” lui. „Această sărmana învăţătoare, huiduită, mustrată, răbda. Ea lua la ea acasă copiii din flori ai bărbatului ei necununat, îi încălzea în braţele ei, le oferea dragoste de mamă, o durea pentru ei”. Şi când copiii, trei sau patru, au murit toţi până la vârsta de şapte-opt ani, Hristina învăţătoarea a suferit mult. Şi era tare amărâtă. Îmbătrânise şi albise. Şi i-a bocit pe copiii din flori ai bărbatului ei ca şi cum ar fi fost proprii ei copii”. Şi când bărbatul ei a refuzat să o ia de nevastă, „ea nu i-a mai spus nimic. Suferea în tăcere”, în ciuda huiduielii oamenilor[18].

O întâmplare asemănătoare vedem şi în Nunta lui Karahmétis.

4. Mădular smerit al Bisericii

Papadiamántis era un mădular smerit al Bisericii. Se simţea şi se purta ca mădular al ei. Avea conştiinţa că Hristos este Capul Bisericii, a Cărui Naştere şi Înviere le laudă şi le slăveşte în cântări şi face ascultare cu smerenie de învăţăturile şi hotărârile Bisericii.

Viaţa lui Papadiamántis era filocalică. Asta înseamnă că nu se sprijinea pe expresii şi afirmaţii de tip catafatic, raţionalist, ci, mai ales, vieţuia în chip apofatic, mistic. Vedea slava Bisericii nu în afirmarea ei socială pământească, ci în Harul Duhului Sfânt. Simţea această slavă în privegheri, în dumnezeiasca Euharistie, care este centrul vieţii Bisericii, în slujbe, în troparele acesteia. Simţea duhul dumnezeieştilor slujbe, care este smerenia, isihia, deşertarea de sine şi jertfa.

Într-un text al lui scrie: „Biserica a biruit în lume fără cea mai mică contribuţie a societăţii, dimpotrivă chiar, fiind prigonită şi chinuită de societate”[19].

În epoca lui, doctrina lui Apóstolos Makrákis* deforma identitatea şi integritatea Bisericii. Papadiamántis scrie un articol prin care înfierează atitudinea lui Makrákis, care a reclamat doi preoţi pentru că aceştia s-au adresat credincioşilor spunându-le că sunt liberi să asculte pe Makrákis, dar să ştie că acesta „fusese excomunicat de Sfântul Sinod ca eretic şi nesupus”. Şi în continuare scrie: „Domnul Makrákis a căzut din Biserica Ortodoxă. O ştie şi el însuşi, dar se preface că nu ştie… Erezia nu ţine doar de spaţiu şi timp, nu vine doar din America sau din Anglia; erezia stă în părere şi în cuget… iar domnul Makrákis, care cutreieră oraşele şi satele tâlcuind după propria-i fantezie Sfintele Scripturi, fără nici o autoritate, fără permisiune şi fără aprobare bisericească… tâlcuieşte ce îi şoptesc la ureche demonii arhonți, cei mai vicleni şi mai îndărătnici dintre demoni! Care mitropolit, care Sinod ar putea vreodată să îl recunoască pe domnul Makrákis ca ortodox, dacă el nu se înfăţişează cu simplitate şi curăţie, cu smerenie, fără sofisme şi fără gânduri ascunse, dacă nu imploră iertarea Bisericii şi nu spune «am păcătuit», dacă nu leapădă învăţătura despre trihotomia omului şi orice altă erezie, şi nu spune că se căieşte sincer? Ca de la egal la egal, el îndrăzneşte să poarte tratative cu Biserica, sau încă mai obraznic, ca pe o slujnică vrea să folosească Biserica dialecticianul repede-schimbător, prea rătăcitul orator, care se consideră vrednic ca Biserica să mărturisească că a greşit, că l-a excomunicat pe nedrept. Nu socoteşte că se cuvine ca el să mărturisească Bisericii că a greşit! Ce cădere peste măsură de mare! În ce prăpastie!”[20].

Şi când acoliţii lui Makrákis s-au împotrivit, Papadiamántis i-a dezarmat cu argumentele sale, care nu erau speculative, ci bisericeşti: „Ce mă provocaţi să discutăm dacă sunteţi sau nu eretici? Biserica v-a afurisit. Asupra a ceea ce s-a judecat nu mai încape loc de discuţie”[21].

5. Ethosul filocalic al lui Papadiamántis

Însuşirea de căpătâi a lui Papadiamántis, din care reiese şi înţelegerea pe care o are despre Dumnezeu, dar şi simţirea cu care se apropia de oameni, este duhul isihast, filocalic. Întreaga lui personalitate este ca înmiresmată de tămâie, şi această mireasmă a tămâii aghiorite iese şi se revarsă din inima lui în trupu-i, în degete, în inspirata-i pană şi în scrierile lui, care sunt „tămâiate” cu tămâia slujbelor, a rugăciunii. Are ethosul slujbelor, al cântărilor bisericeşti. Cultul Bisericii l-a făcut să rămână ortodox în cuget, în ethos, în întreaga-i viaţă.

În multe din scrierile sale se vede limpede că neîncetat psălmuia „cântările lui Dumnezeu”. Este minunată opera lui numită „Cântările lui Dumnezeu”, care descrie o comunitate care se întrunea în Biserica Sfântului Elisei [din Atena] şi apoi pe la casele fiecăruia, în care se transmitea ethosul vieţii de cult şi euharistice. Papadiamántis cânta cântările bisericeşti prin casele unde intra. De aceea, Maria Rinoúlei – în opera de care vorbim – îi spune autorului:

„- Acestea ce cântaţi nu sunt tropare, domnule.

– Dar atunci, ce sunt, fata mea, am întrebat-o eu.

– Sunt ca nişte cântecele dulci, dulci de tot”[22].

Şi acest cântecel al lui Dumnezeu era troparul Canonului Paştelui „Ziua Învierii, să ne luminăm, popoare, Paştele Domnului, Paştele”.

Dar şi Anghelikoúla, fiica prietenului său Boúkis, i-a spus odată autorului: „Tu, nea Alexandre, cânţi cântările lui Dumnezeu”[23]. Anghelikoúla, scrie Papadiamántis, „mă auzea cântând neîncetat «cântările lui Dumnezeu» în sărăcăcioasa bisericuţă, noaptea, unde venea regulat la slujbe cu mama ei. Adormea în strană, la locul rezervat femeilor, pe la momentul stihoavnei vecerniei şi se trezea după două ore, la polieleu, şi de atunci nu mai vroia să doarmă. Era ora unu şi jumătate noaptea”[24].

Micuţa Anghelikoúla, în vârstă de zece ani era tare bolnavă. Papadiamántis i-a făcut o vizită şi fetiţa i-a spus:

„- A, nea Alexandre, a murmurat ea bolnăvicios. Când îmi mai spui dumnezeieştile… cântecele?

– Când vrei, Anghelikoúla mea dragă. Dacă se face priveghere la Sfântul Elisei, să vii să ţi le spun.

– Să mi le spui. Dar le voi auzi?

– Dacă eşti atentă, le vei auzi…

– Oh!

A oftat, şi-a închis ochii şi nu a mai vorbit. Se pare că obosise (a pus cu mare greutate mâna-i uscăţivă la ureche îngăimând ceva. Se pare că era pe cale să surzească din pricina bolii). I-au adus mir şi ulei de la candelă. Pentru moment şi-a revenit în simţiri şi a murmurat:

– Sufletul meu răspândeşte bună mireasmă. Ulei sfinţit, seninătate, pace”.[25]

Biserica, Papadiamántis o trăia ca fiind societatea şi comuniunea tămăduitoare, iar nu un spaţiu al exprimării propriilor sentimente, o trăia în privegheri, în rugăciuni, cu oamenii din jurul lui, care dormeau în biserică ca şi cum s-ar fi aflat în braţele mamei lor, în neîncetata psalmodie, oriunde, până şi în casele oamenilor. Toată această familie duhovnicească lucrează tămăduitor, euharistic.

Papadiamántis căuta simplitatea, pacea, isihia, smerenia. La fel simţea şi slujbele Bisericii. De aceea scrie într-un text al său intitulat „Glas de lină adiere”:

„Toate acestea sunt nimic înaintea măreţiei dumnezeieşti; Dumnezeu a binevoit să se arate şi s-a arătat ca blândul şi smeritul Iisus. Iar aceasta a fost preînchipuită de dumnezeiasca arătare care s-a făcut lui Ilie Tesviteanul pe muntele Horeb (3 Regi 19:12). Dumnezeu s-a arătat Prorocului nu în vijelie năprasnică, nici în cutremur, nici în foc, ci în glas de lină adiere. Iar glasul linei adieri este glasul blândului Iisus, este glasul Evangheliei.

Pentru aceasta, ne îndeamnă sfântul melod: „Blândului Iisus să-i cântăm”. Pentru aceasta, cu îndrăzneală luând parte, suntem datori să psălmuim în Biserică, cu blânde glasuri, cu glas de lină adiere, iar nu în polifonii şi disarmonii, care se aseamănă mai degrabă duhului de vânt năprasnic şi cutremurului, în care Dumnezeu nu se arată.

«Că iată… Domnul nu va fi în vijelie… Domnul nu va fi în cutremur… dar nici în foc nu va fi Domnul. Iar după foc va fi adiere de vânt lin şi acolo va fi Domnul» (3 Regi 19:11-12)”[26].

Acest ethos al lui Papadiamántis era unul filocalic, aghioritic. Sfântul Munte îi rănise adânc inima pentru toată viaţa. Trăia în Atena, trăia în lume, dar săruta Athosul, pentru viaţa pe care o cuprindea în sine. Scrie într-un text al său:

„Din Atena modernă, oraş renăscut prin predica lui Pavel, cel urcător la ceruri, trimitem sărutare tainică la poalele muntelui şi prăpăstiilor măreţului Athos, cu izvoarele cele răcoroase, cu chiparoşii de sute de ani, cu pădurile de castani, cu ciripitul nenumăratelor privighetori, unde psaltul grec, Kukuzélis, cântând, mâna caprele şi oile, precum mitologicul Orfeu. Acolo unde acoperământul Maicii Domnului adumbreşte precum altădată adumbrea Împărăteasca cetăţilor, acolo unde viază şi înfloreşte Sfânta Tradiţie a elenismului medieval şi unde îşi are leagănul o preaînaltă poezie, poezia creştină, care nu a încetat niciodată să insufle şi să mângâie pe iubitorii ei”[27].

6. Limbajul biblic şi liturgic al lui Papadiamántis

Aléxandros Papadiamántis iubea cultul Bisericii, participa activ la slujbe cântând la strană, mergea la privegherile de la bisericuţa Sfântului Elisei şi era firesc ca limbajul lui artistic să fie influenţat de limba liturgică şi să treacă în scrierile lui diferite expresii biblice şi liturgice.

Pe această temă există o teză de doctorat inedită a domnului Apóstolos Zorbás, intitulată „Pasaje şi cuvinte ale Sfintei Scripturi şi ale cărţilor liturgice ale Bisericii în opera Aléxandros Papadiamántis”.

În prologul studiului avertizează că subiectul acesta prezintă interes „în primul rând din pricina limbii atrăgătoare a lui Papadiamántis – fapt general acceptat -, pentru că Papadiamántis foloseşte limba bisericească, îmbibată de poezie, şi, în cele din urmă, deoarece creaţia literară a lui Papadiamántis şi opţiunile lui de limbaj, care au avut loc într-o epocă de dezbateri asupra limbajului, au un ecou care străbate până în zilele noastre”[28].

În introducere, între altele, sunt prezentate părerile diferiţilor cercetători ai operei lui Papadiamántis, mai cu seamă scriitori, care se pronunţă asupra limbajului pe care îl foloseşte acesta. Dintre cei 53 de „cercetători prezentaţi”, 12 fac referire la „greaca veche bisericească”, la limba „bizantină” şi „bizantinizantă” a lui Papadiamántis şi arată „influenţa limbii bisericeşti” asupra operei sale. Dintre aceştia, „trei vorbesc despre caracterul biblic sau ieratic al acesteia. Alţii vorbesc despre acest amestecul al limbii lui, în care există şi elemente din limbajul bisericesc”[29]. Domnul Zorbás, în cercetarea sa exhaustivă asupra operei lui Papadiamántis, identifică foarte multe influenţe directe şi indirecte de limbaj din Sfânta Scriptură, din imnografie, precum şi din diferite alte contexte bisericeşti.

De asemenea, în introducere sunt semnalate şi motivele înrâuririi limbajului bisericesc asupra lui Papadiamántis, mai ales faptul că acesta, de mic era strâns legat de slujbele Bisericii[30]. Pe aceste concluzii se bazează şi părerea autorului că Papadiamántis „cunoştea foarte bine Scriptura şi imnografia”, precum şi slujbele Bisericii[31].

Cu toate acestea, este o realitate faptul că Papadiamántis s-a născut şi a crescut într-un mediu bisericesc, şi-a dezvoltat limbajul în slujbele Bisericii, a trăit în acestea şi folosea în chip firesc expresii şi imagini din bogăţia Tradiţiei Ortodoxe liturgice. Dacă mulţi greci erau influenţaţi în vorbirea lor de limba cultului Bisericii, mult mai mult s-a întâmplat acest lucru cu Papadiamántis care avea o inteligenţă deosebită, o extraordinară capacitate de observare şi a deosebită sensibilitate a limbajului. Dincolo de toate, influenţa aceasta arată strânsa lui legătură cu Biserica şi faptul că slujea ca un smerit fiu al acesteia. El nu făcea decât să îşi vorbea limba „maternă”, adică limba bisericească.

Putem spune, aşadar, că viaţa şi opera lui Papadiamántis sunt caracterizate de ceea ce numim Romiosýni, adică de duhul Tradiţiei bizantine. Îl simţea pe Dumnezeu ca dragoste, el însuşi îi iubea pe ceilalţi, încă şi pe păcătoşi, pe care îi acoperea cu iubirea lui de oameni. Trăia smerit şi simplu, într-o desăvârşită sărăcie. Viaţa lui era precum o lumânare care se topeşte, precum tămâia aghiorită care umple lumea de bună mireasmă, precum uleiul de la candelă care arde şi luminează. Avea o dulceaţă aparte în priviri: „şi din ochii lui picura dulceaţă”[32]. Astfel şi-a şi încheiat viaţa, cântând cântările Bisericii: „Mâna ta care s-a atins de creştetul Stăpânului”*, rugându-se Sfântului Ioan Înaintemergătorul, cel ce a fost şi înainte-mergătorul monahilor. Viaţa lui tămâiată de tămâia aghiorită i-a înmiresmat şi scrierile. A trecut în scrierile lui fără nici un efort deosebit întreaga lume a slujbelor Tradiţiei Ortodoxe.

Mărturisesc că de fiecare dată când citesc pe Papadiamántis mă simt tămâiat de tămâia aghiorită, miros ceara aghiorită şi vărs lacrimi de rugăciune şi implorare pentru „nea Alexandru” care acum cântă „cântecele lui Dumnezeu” dimpreună cu Anghelikoúla, fiica prietenului său Nikólas Boúkis, cea care a devenit îngeraş în ceruri. Şi le cântă cu puterea şi vigoarea înţeleptei beţii, el, care ne îmbată cu vinul aghiorit al cereştii vieţuiri.

Sursa: Mitropolitul Nafpaktosului, Ierótheos Vláchos: Eniávsion 2011, pp. 124-138.