Sfântul Fotie cel Mare, Patriarhul Constantinopolului – 6 februarie

de Protopresviterul Gheorghios Papavarnáva

Sfântul Fotie a fost o mare personalitate a secolului al IX-lea. Provenea dintr-o familie vestită şi evlavioasă din Constantinopol. După cuvântul Sinaxarului, tatăl său se distingea prin dreapta credinţă, iar mama sa nu avea măsură în dragostea de Dumnezeu şi în împlinirea virtuţilor. Sfântul însuşi, în a 145-a Epistolă a sa, împleteşte cuvânt de laudă despre părinţii săi şi spune că au murit amândoi ca mărturisitori. Sfântul a studiat filologia, retorica, medicina şi a dăruit foarte multe Bisericii şi educaţiei din vremea sa. S-a dovedit a fi un dascăl extraordinar, dar şi un excelent medic, fiind în stare să prepare medicamente. „Nu era doar un învăţător eminent, ci la rândul lui era în stare să îi asculte pe ceilalţi şi considera vrednic de recunoştinţă pe acela care înfăţişa o opinie mai bună decât a lui. În acelaşi timp, punea la dispoziţie cunoştinţele sale medicale bolnavilor, preparând el însuşi medicamente foarte eficiente. De aceea contemporanii lui îl comparau cu Galen sau cu Hipocrat” (E.P.E., vol. 1, p. 11).

Datele biografice exterioare ale unui sfânt nu prezintă de obicei foarte mare interes, dacă nu sunt legate şi de întreaga lui personalitate şi de viaţă interioară a acestuia, care, de regulă, este cu grijă ascunsă de ochii lumii. De la naştere, până la adormire, îndeobşte, nu există nimic deosebit de impresionant, mai ales pentru aceia care se lasă impresionaţi doar de lucrurile de suprafaţă şi nu au învăţat să caute profunzimea şi pricina faptelor. Desigur, cel a cărui viaţă o prezentăm avea şi multe harisme exterioare, dar ceea ce l-a dovedit a fi mare este mai cu seamă marea lui dragoste şi ascultare de Hristos şi de Biserica Lui, care a fost punctul de reper al tuturor faptelor şi lucrărilor lui.

Sfântul Fotie a urcat pe tronul patriarhal al Constantinopolului, căruia i-a conferit mare strălucire, într-o perioadă critică pentru Imperiul Bizantin. În acea perioadă s-a vădit luminarea minții, îndemânarea, dar şi măreţia lui sufletească. Biserica era tulburată de dispute şi tendinţe fanatice. Acoliţii Patriarhului Igantie, care fusese detronat, încercau să îl readucă pe tron, înlăturându-l pe Fotie. Papa franc al Romei, Nicolae, nu l-a recunoscut pe Fotie ca Patriarh canonic, nu pentru că îl dorea pe Ignatie sau pentru că îl interesau problemele interne ale Bisericii din Constantinopol, ci pentru că, în realitate, el dorea să readucă în discuţie tema „primatului”, anume că papa deţine primatul în Biserică, nu un primat al cinstirii, ci al puterii faţă de celelalte Biserici locale, ca unul ce se consideră urmaş al Apostolului Petru. De asemenea, râvnea să stăpânească regiunea Illyricului. Vroia să îi supună pe bulgari şi de aceea trimisese acolo misionari franci, deşi regiunea aparţinea jurisdicţiei Constantinopolului. Fotie, aşa cum era firesc, a reacţionat fulgerător. A organizat misiuni ortodoxe către slavi avându-i în frunte pe ucenicul său Chiril şi pe fratele acestuia, Metodie. Francii au fost nevoiţi să plece; atunci, Papa Nicolae, furios, l-a atacat cu înverşunare. Şi, aşa cum vom vedea, francii au luptat împotriva lui încă mulţi ani după adormirea sa, şi aş spune că luptă și astăzi.

Sfântul Fotie a ştiut să înfrunte problemele cu tărie sufletească, dar şi urmând o strategie bine gândită. Ştia foarte bine ce vroia şi, de asemenea, ştia şi cum să împlinească ce vroia. Ca un adevărat conducător, o lua înaintea evenimentelor. Nu lăsa să i-o ia evenimentele înainte şi apoi să fie târât el de acestea, ca un soldat din ariergadă. De altfel, adevărat conducător este acela care poate să vadă departe şi astfel, să prevadă unele evenimente neplăcute, care, de multe ori, pot avea urmări serioase şi pot configura istoria. Probabil că azi, fără Fotie, statele slave s-ar fi aflat sub influenţa Papei. Chiar şi numai pentru acest fapt îi datorăm multă recunoştinţă Sfântului Fotie.

A fost la înălţimea situaţiilor critice din epoca sa şi a contribuit în mare măsură la unitatea Bisericii. Pentru că nu există păcat mai mare decât ruperea unităţii membrilor Bisericii. Formarea facţiunilor de oameni care au cuget lipsit de înţelepciune şi trupesc vatămă unitatea, rupe cămaşa cea fără cusătură a lui Hristos.

Însă această mare personalitate duhovnicească, pe care au lăudat-o până şi duşmanii şi împotrivitorii lui, nu este cinstită după cum se cuvine şi celor mai mulţi creştini le este necunoscută. Nu prea există sfinte biserici închinate lui. Probabil una sau două în toată lumea elenă. În Mineiul Bisericii, slujba lui a fost introdusă recent, dar nu la ziua de pomenire, ci la sfârşitul cărţii, ca anexă. Acest lucru e valabil, desigur, şi cu alţi mari teologi, propovăduitori şi mărturisitori ai credinţei ortodoxe, precum Sfântul Grigorie Palama şi Marcu Eugenicul. Totdeauna din acelaşi motiv: să nu uităm că în perioada stăpânirii turceşti, cărţile de cult care circulau în Grecia erau tipărite la Veneţia şi papistaşii făceau tot ce le stătea în putinţă, ca să nu se tipărească şi slujba de pomenire a acestor sfinţi în Mineie şi asta, pentru că niciodată nu i-au „înghiţit”, pentru că ei le-au stricat planurile, fiecare în epoca lui şi în modul lui specific.

Potrivit mărturiei comune, Sfântul Fotie a fost un mare ierarh şi învăţător a-toată-lumea. A fost reprezentant al Tradiţiei şi al educaţiei ortodoxe, Tradiţie care nu are ca scop doar transmiterea unor cunoştinţe, ci se ocupă de om ca persoană, de omul întreg, trup şi suflet, şi se luptă să îl ajute şi să-i dea soluţii pentru marile lui probleme şi căutări existenţiale. Purtătorul acestei Tradiţii are nobleţe şi bărbăţie duhovnicească, dar şi o mare sensibilitate şi, după cum foarte inspirat observă cunoscutul scriitor al veacului nostru, el „sapă adânc în sufletul celor de un neam cu el şi înalţă pe culmi, chiar şi vremelnic, omenia lor”.