Sfântul Ignatie de Marioupolis (+1786)

Sfântul Ignatie de Marioupolis s-a născut la începutul secolului al 18-lea în insula Thérmi. Este vorba, probabil, despre insula Kýthnos din Ciclade, care purta şi numele Thermiá (Fierbinţi), pentru că pe insulă se găseau multe izvoare termale tămăduitoare[1]. Era fiul binecunoscutei şi evlavioasei familii Ghezedinoú.

A mers încă de tânăr în Sfântul Munte. La Mănăstirea Vatopedi vieţuia o rudă apropiată a sa. Iubind din tot sufletul viaţa mănăstirească, a părăsit orice deşertăciune lumească şi a fost tuns monah cu numele Ignatie. Mai târziu a fost hirotonit preot.

Pentru virtutea sa, a fost ales să păstorească o turmă aflată într-un loc îndepărtat, care se afla sub jugul tătarilor. În anul 1769 a fost hirotonit episcop de Gothia şi Kafa, în Crimeea. S-a arătat ierarh plin de bunătate şi neobosit, câştigând iubirea şi respectul turmei sale. Pentru slujirea sa cea bună, patriarhul ecumenic de la Constantinopol i-a conferit titlul de arhiepiscop şi l-a făcut membru al Sfântului Sinod al Patriarhiei Ecumenice.

Contemporanii săi îl caracterizează drept bărbat cinstit, cucernic, moral, smerit, neprihănit şi neobosit în privegheri. Avea o înfăţişare exterioară liniştită, purtare îngerească, fiind un bun cunoscător al chestiunilor bisericeşti şi având aptitudini şi daruri înnăscute. Cu aceste însuşiri era inevitabil să devină un nou Moise al turmei pe care o păstorea. A reuşit să înfăptuiască o mare şi dificilă operă, aceea de a-i scoate pe grecii ortodocşi din Crimeea, aflaţi sub jug tătărăsc şi să-i strămute în pământul creştinesc al Azovului, care se afla sub chiriarhie rusească. Rugându-se cu lacrimi lui Dumnezeu pentru turma sa cea prigonită de-a lungul vremii, a luat hotărârea plecării. Conştientizase foarte bine pericolul imediat în care se aflau ortodocşii, acela de a fi nimiciţi trupește şi duhovniceşte.

La data de 23 Aprilie 1778, după Sfânta Liturghie ţinută în biserica Schitului Adormirea Maicii Domnului, ce era amenajată într-o peşteră, Sfântul i-a chemat pe creştini să se pregătească de ieşirea din pământul robiei şi al îndelungii lor smeriri. Oameni de încredere i-au anunţat pe toţi credincioşii din peninsulă despre data plecării. Autorităţile tătărăşti nu au aflat nimic despre acest eveniment iminent şi de aceea nu au putut împiedica mulţimile. Oamenii au fost obligaţi să-şi lase averile, casele şi pământurile, bisericile şi mormintele părinteşti. În luna iunie a anului 1778 a început acest mare şi dificil exod. Purtau icoana Maicii Domnului de la Bahtisaráï, care-i apăra. Călăuză duhovnicească le era Episcopul Ignatie. Aproximativ 50000 de greci au părăsit atunci Crimeea stăpânită de turci şi tătari. Pentru curajul, îndrăzneala, bărbăţia şi eroismul său, împărăteasa Ecaterina a Rusiei i-a acordat viteazului şi înţeleptului ierarh cea mai înaltă decoraţie, Engolpionul de diamant al Maicii Domnului. Cu rugăciunile bunului şi credinciosului lor păstor, refugiaţii au depăşit multele greutăţi, lipsuri şi boli în vremea îndelungatei lor călătorii. Fiind loviţi, în timpul marşului lor, de o molimă necunoscută şi înfricoşătoare, sfântul ierarh s-a rugat fierbinte Sfântului Haralambie făcătorul de minuni, care i-a apărut în vedenie, ajutând poporul”[2].

Pe malul rusesc al Mării Azov, unde s-au aşezat cu binecuvântarea Mitropolitului Ignatie, grecii plecaţi din Crimeea au întemeiat marele şi frumosul oraş Mariupolis, închinat Maicii Domnului[3], având în jurul său 23 de sate greceşti. În acest oraş a fost înfiinţată o nouă mitropolie sub conducerea duhovnicească a sfântului ierarh, supusă acum Bisericii Ortodoxe Ruse. Preocuparea de căpătâi a Mitropolitului Ignatie era continua îndrumare duhovnicească a turmei sale. Dificultăţile şi problemele din noua aşezare, atacurile dese din partea turcilor în vederea întoarcerii populaţiei în locurile din care plecaseră, i-au făcut să fie temători şi tulburaţi, protestând, prin urmare, de mai multe ori înaintea ierarhului lor din pricina acestor multe încercări.

Sfântul episcop nici nu s-a înspăimântat, nici nu a cedat, ci şi-a adus aminte de ieşirea evreilor din pământul robiei Egiptului, precum şi de multele plângeri ale evreilor faţă de eliberatorul şi conducătorul lor, de Dumnezeu-văzătorul Moise. Credinciosul rob al lui Dumnezeu, Ignatie, L-a iubit pe Dumnezeu din toată inima, cu toată puterea şi din tot cugetul, răbdându-i pe credincioşii săi şi îndreptăţindu-i, fiindcă trăiseră viaţă martirică şi încă se aflau în dureri. El obişnuia să spună: „pentru Biserică şi din Biserică izvorăşte binecuvântarea cerească şi se vădeşte izbânda în toate acţiunile şi întreprinderile omeneşti”. Astfel, pe toate le întâmpina cu rugăciune, răbdare şi blândeţe.

Locuind într-o chilie de piatră, pe care o construise el însuşi la 6,5 kilometri de Marioupolis, după două săptămâni de boală, Sfântul şi-a dat sufletul cu pace Ziditorului la data de 3 februarie 1786. A fost înmormântat în cea dintâi biserică din Marioupolis, aceea a Sfântului Haralambie. Mormântul său a devenit, mai târziu, mare loc de închinare. Locuitorii cucernici îl cinsteau cu recunoştinţă pe sfântul lor părinte duhovnicesc, care le fusese şi eliberator.

În 1936, după instalarea teribilei stăpâniri ateiste, Biserica Sfântului Haralambie a fost distrusă. Mormântul Sfântului a fost deschis, iar cinstitele sale moaşte au fost găsite nestricate. Mai târziu au fost mutate altundeva, dar în timpul celui de-al doilea război mondial, oraşul Marioupolis a fost ars de către germani, la fel şi moaştele Sfântului. Astfel s-a împlinit profeţia Sfântului care spunea că trupul său va arde împreună cu oraşul. O parte din oseminte au fost salvate, păstrându-se astăzi în Biserica Sfântului Gheorghe din Marioupolis.

În anul 1977, sfințenia sa a fost recunoscută de Biserica Ortodoxă Ucraineană, pomenirea sa făcându-se pe 3 februarie[4].