Vechile manuscrise grecești din Sfântul Munte

de Giórgos Stámkos

Într-o epocă în care mijloacele tehnice de tipărire aparțineau unui viitor încă destul de îndepărtat, manuscrisele reprezentau singurul mijloc de a perpetua cunoștințele vechi. În Evul Mediu – perioadă caracterizată de obscurantism și fanatism religios, în ciuda concepțiilor teocratice ostile, unele mănăstiri au funcționat drept «chivoturi ale cunoștinței», păstrând textele vechi sub formă de manuscrise. Aceste manuscrise erau copiate de către monahi în semiîntunericul atelierelor mănăstirești, în renumitele centre de caligrafie. Cele mai multe texte de greacă veche care s-au păstrat până în zilele noastre provin din aceste ateliere, și reprezintă rodul muncii neobosite a anumitor monahi iscusiți. Nu de puține ori, acești monahi își puneau chiar și viața în pericol încercând să salveze anumite manuscrise vechi, care erau considerate «eretice» de către unii creștini orbiți de fanatism. Și totuși aceste manuscrise «eretice» au favorizat declanșarea Renașterii civilizației occidentale…

Chiar și în anii întunecați ai Evului Mediu, într-o epocă dominată de analfabetism, monahii aghioriți puneau accent pe cuvântul scris, în speranța că acesta va ajuta la renașterea spirituală a oamenilor. Tocmai de aceea scriau, copiau și păstrau mii de manuscrise, nu numai cu conținut teologic sau liturgic, ci și cu conținut laic, manuscrise care conțineau neprețuite cunoștințe, moștenite de la înțelepții Elini din antichitate. Dincolo de bogăția conținutului lor, aceste manuscrise erau îmbodobite și cu diverse caligrafii, fapt care le transforma în adevărate monumente de artă. În ciuda distrugerilor și pagubelor suferite, bibliotecile din Muntele Athos încă mai tăinuiesc o adevărată comoară și izvor de cunoștințe vechi grecești. Astăzi, în bibliotecile aghiorite se păstrează în jur de 20.000 de manuscrise prețioase, care așteaptă cu nerăbdare să fie răsfoite de specialiști…

Primii monahi caligrafi din Sfântul Munte

Peninsula Athosului a început să devină centru mănăstiresc al Imperiului Bizantin spre sfârșitul secolului X d.H., atunci când monahul Athanasie, ajuns pe aceste meleaguri, a înființat mănăstirea Marea Lavră (963 d.H.) în extremitatea sud-estică a peninsulei. Athanasie, care este considerat și întemeietorul vieții de obște din Sfântul Munte, era prietenul personal al lui Ioánnis Tsimiskís, fiind în același timp un priceput caligraf și stenograf. A ales să se nevoiască în Sfântul Munte datorită frumuseții naturale negrăite a acestui loc, datorită poziției sale strategice, fiind ferit de invaziile barbarilor, a faptului că era încă nelocuit de oameni, dar și datorită distanței mici care îl despărțea de Tesalonic, al doilea oraș ca importanță al Imperiului Bizantin. Aceste avantaje l-au transformat rapid în cel mai important centru mănăstiresc al creștinismului ortodox, atrăgând astfel mii de monahi.

Athanasie Athonitul era un ascet desăvârșit, care iubea extrem de mult cărțile. Când a ajuns pentru prima oară în Athos, a adus cu sine numai un veșmânt călugăresc și două cărți. Dragostea sa față de cărți l-a făcut să punele bazele unui atelier de copiere a manuscriselor (Scriptorium) și ale unei biblioteci în nou-înființata mănăstire a Lavrei. Responsabil cu atelierul l-a numit pe caligraful-șef Ioánnis, iar ca bibliotecar-șef pe monahul Mihail.

Exemplul său a fost urmat și de ctitorii altor mănăstiri athonite (Vatoped 985 și Iviron 980), care s-au îngrijit personal de scrierea, copierea și păstrarea cărților, nu numai cu conținut religios, ci și filosofic, muzical, educativ, științific, juridic, etc. Mulți monahi au devenit cunoscuți datorită activității lor neobosite de copiere a manuscriselor și codicelor (Athanasie Athonitul, Ioánnis Lavriótis, Efthýmios Ívir, Dionýsios Stoudítis, Nílos Myrovlítis, Ioánnis Koukouzélis, ș.a.). În total se disting în jur de patruzeci de monahi-caligrafi bizantini de vază care s-au ocupat cu scrierea și copierea de manuscrise în mănăstirile athonite.

Bibliotecile mănăstirești și Scriptorium-urile

Constituie o certitudine faptul că monahii din Sfântul Munte nu disprețuiau cărțile, ci dimpotrivă: imediat ce se înființa o mănăstire, una din primele griji ale ctitorilor era crearea unei biblioteci pentru satisfacerea necesităților spirituale ale călugărilor și mai ales pentru acoperirea necesităților liturgice ale respectivei comunități monahale. Egumenul mănăstirii numea un bibliotecar, care era responsabil cu păstrarea și conservarea manuscriselor. De regulă, întemeietorul bibliotecii dona un anumit număr de cărți, care constituia primul nucleu al acesteia. Spațiul ales pentru păstrarea manuscriselor prețioase era de obicei mansarda de deasupra pridvorului bisericii (mănăstirea Esfigménou). În cazul în care mansarda nu era suficient de încăpătoare, erau folosite anumite clădiri adiacente, ferite de pericolul incendiilor (mănăstirea Marea Lavră).

Înainte de a fi depozitate în bibliotecă, manuscrisele erau inscipționate cu următorul mesaj, în care erau blestemați eventualii rău-făcători care ar atenta la integritatea lor: «Această carte aparține sfintei mănăstiri (cutare). Cine o va fura să aibă trei sute optsprezece blesteme…». Din motive de siguranță, cu timpul au fost scrise și alte mesaje de tipul: «nimeni să nu rupă vreo foaie…» sau «nimeni să nu înstrăineze această carte…».

Bibliotecarii erau interesați să aibă cât mai multe cărți, nu numai cu conținut teologic, ci și laic. Principalele mijloace de a îmbogăți o bibliotecă mănăstirească erau: producerea cât mai multor manuscrise de către monahii mănăstirii respective, cumpărarea sau comandarea de noi cărți pentru satisfacerea anumitor nevoi sau pentru umplerea anumitor goluri și, desigur, donațiile mărinimoase făcute de împărați, căpetenii, patriarhi, arhierei, monahi sau de simpli credincioși, care doreau să ajute mănăstirile donând din propriile lor colecții (vom relata numai un exemplu sugestiv: în sec. XVI, profesorul Școlii patriarhale, Theofánis E. Notarás, și-a donat întreaga sa bibliotecă Mănăstirii Ivíron). De regulă, mănăstirile moșteneau și biblioteca personală a monahilor săi. Cu toate acestea, un număr însemnat de manuscrise proveneau din comenzi. Sugestivă în acest sens este următoarea notiță găsită pe un manuscris, care a fost comandat cu cheltuielile uneia dintre mănăstiri: «Acest Ceaslov a fost comandat de către păcătosul și ticălosul Kýrillos Nafpáktios pentru biblioteca cinstitei mănăstiri (cutare)».

În cele mai multe mănăstiri athonite existau colecții întregi de manuscrise și funcționau ateliere de lucru, în care monahii copiau originalele nu la întâmplare, ci pe baza unor reguli stricte, pe care le respectau cu sfințenie. Până în secolul IX, manuscrisele grecești erau scrise cu litere mari. Începând însă cu acest secol, a fost introdusă – și treptat-treptat s-a impus – scrierea cu litere mici. De asemenea, manuscrisele cu litere mari din secolele precedente au fost recopiate și adaptate la noua scriere.

Odată cu înființarea acelor Scriptorium în cadrul mănăstirilor, s-a înregistrat o impresionantă producție de manuscrise. Totuși apogeul activității scriitoricești a fost atins în secolele XIV-XV. Producerea de manuscrise a continuat și după descoperirea tiparniței (de altfel prima tiparniță din Grecia a funcționat în anul 1759 la Mănăstirea Marea Lavră), într-o asemenea manieră încât, în secolul XVII, putem vorbi despre o adevărată înflorire, mai ales datorită apariției unui nou tip de scriere, «scrierea Xiropotamică*», cunoscută și sub denumirea de «scriere aghioritică».

Clasificarea manuscriselor

Manuscrisele care se găsesc astăzi în bibliotecile mănăstirești din Sfântul Munte sunt în jur de 15.000 în mod oficial, în timp ce, conform altor calcule, depășesc chiar 20.000. Acestea pot fi clasificate după criterii morfologice, lingvistice, dar mai ales în baza conținutul lor. În funcție de forma lor, manuscrisele pot fi împărțite în două categorii: papirusuri sau kondákia [numite așa datorită bucății de lemn scurte (kontó) pe care erau înfășurate] și codice (cărți) de diferite mărimi. Trebuie notat faptul că, din secolul II până în secolul III, cărțile legate (codicele – codex în latină) au început să înlocuiască papirusurile cilindrice tradiționale, atât datorită rezistenței lor sporite, cât și datorită ușurinței cu care puteau fi folosite (în lecturarea textului și vizionarea imaginilor). Astfel, codicele au ajuns să fie forma predominantă de manuscris. Cele mai multe codice sunt legate cu multă măiestrie și acoperite cu diverse podoabe prețioase, metale gravate sau pietre semiprețioase. În ceea ce privește materialul din care sunt confecționate cărțile, putem spune că acestea sunt din pergament (piele de animal), hârtie sau bumbac.

Din punct de vedere lingvistic, manuscrisele sunt împărțite în două categorii: de limbă greacă (90 %) și de limbă străină. Cele de limbă străină, care constituie aproximativ o zecime din totalul manuscriselor, sunt scrise în slavonă, latină, română și georgiană și erau folosite de monahii proveniți din celelalte țări ortodoxe care se stabiliseră în Sfântul Munte în perioada ultimului mileniu. Cele mai multe dintre acestea sunt traduceri ale manuscriselor grecești, reprezentând texte liturgice sau teologice.

Cât privește vechimea, putem spune că cele mai vechi manuscrise sunt o bucată de pergament în limba latină, care datează din secolul IV d.H., și opt file ale Codicelui Evthalianós, care datează din secolul VI și care conține fragmente din epistolele Sfântului apostol Pavel către Galateni și Corinteni.

Manuscrisele în greacă veche

Din punctul de vedere al conținutului, manuscrisele aghioritice pot fi clasificate în două categorii: manuscrise ce conțin texte ale scriitorilor clasici sau texte aparținând unor diverse domenii: Astrologie, Botanică, Geografie, Medicină, Drept și manuscrise ce conțin texte cu caracter religios sau liturgic. Firește, a doua categorie reprezintă marea majoritate a manuscriselor, nu numai pentru că erau folosite mai des de către moanhi, ci mai ales datorită faptului că Bizanțul avea o structură teocratică. De altfel, în perioda obscurantistă a Evului Mediu bizantin, cunoștințele vechi și îndeosebi cele grecești erau considerate într-o oarecare măsură «eretice» și, ca atare, periculoase pentru dogma creștină. Dincolo de aceasta, orice tip de cunoștință lumească era considerat de către monahi ca având o importanță secundară în raport cu cunoștințele teologice. Cu toate acestea însă, mulți monahi își riscau chiar și viața pentru a salva cărțile vechi de orice fel și poate că unora ca aceștia li se datorează într-o anumită măsură renașterea Occidentului și eliberarea sa din mrejele obscurantismului medieval. Astfel, faptul că astăzi putem să ne delectăm cu lecturi din Platon, Aristotel, Homer, Tucidide și din mulți alți scriitori din antichitate, poate că îl datorăm unui pâlc de monahi, care, în semiîntunericul atelierelor și bibliotecilor athonite, dedicau ore nesfârșite copierii manuscriselor de greacă veche…

Din păcate, nu avem informații precise cu privire la numărul exact de manuscrise de greacă veche care se ascund în rafturile bibliotecilor athonite. Din anumite estimări efectuate, putem vorbi de aproximativ 600 de lucrări clasice. Numărul mic al acestora trebuie pus pe seama faptului că, din cele mai vechi timpuri, unii «pelerini» veniți din Occident furau sau cumpărau multe codice, pentru a îmbogăți bibliotecile apusene. Totuși, în ciuda numeroaselor furturi și distrugeri suferite, bibliotecile athonite continuă și astăzi să dispună de multe și însemnate codice de greacă veche.

Cel mai important dintre toate este renumita Botanică a lui Dioskourídis (Ω75), o carte veche de 1000 de ani, care a fost dăruită monahului Athanasie Athonitul de către Nikifóros Fokás. Această carte, care se păstrează în biblioteca Marei Lavre (și pe care am avut unica ocazie de a o răsfoi personal…), este considerată ideală pentru fabricarea de medicamente din plante medicinale. Botanica lui Dioskourídis conține destule informații despre Medicină și Farmacologie, precum și ilustrații cu plante, animale, insecte și păsări, așezate în ordine alfabetică.

De asemenea, se mai păstrează cărți ale următorilor scriitori clasici: Epictet, Ermoghénis și Evkleídis – la mănăstirea Esfigménou, Euripide, Eschil, Theókritos, Sofocle, și Píndaros la mănăstirea Iviron. Demn de amintit aici este și renumitul manuscris al geografilor Ptolemeu și Strabon (sec. XIII, nr. 655), care poate fi găsit la mănăstirea Vatoped.

În afară de Botanica lui Dioskourídis, la Marea Lavră se mai păstrează două manuscrise ale lui Tucidide, opera Vieți paralele a lui Plutarh, lucrarea Nearés (Tinere) a Komninilor (sec. XIII, Θ65), un manuscris rar de Medicină a lui Aétios Amidinós, doctorul personal al împăratului Iustinian, precum și câteva manuscrise ale lui Galinós. Așa cum am menționat mai sus, numărul de manuscrise ce conțin opere ale scriitorilor clasici s-a diminuat considerabil odată cu venirea «pelerinilor» europeni, al căror țel era tocmai de a intra în posesia acestor lucrări clasice.

Furturi și sustrageri de manuscrise de greacă veche din partea «pelerinilor» europeni

Vestea despre bogăția bibliotecilor athonite ajunsese și la urechile apusenilor, care erau fascinați de excelentele colecții și celebrele manuscrise care erau adăpostite în mănăstirile din Sfântul Munte (în acest sens, este binecunoscută sintagma folosită des de cercetătorii apuseni celebratisimas bibliotecas… qui in Ato Monte sunt).

Universitățile, nobilii, culții, dar și tipografii apuseni, pe măsură ce descopereau frumusețea și farmecul gândirii grecești vechi, își doreau tot mai mult să intre în posesia vechilor codice grecești, pe care monahii athoniți de obicei le considerau a fi de o importanță secundară în raport cu textele liturgice sau teologice. Astfel, prin inițiativa unor regi îndrăgostiți de artă, au fost organizate adevărate misiuni în mănăstirile athonite, care aveau drept scop cumpărarea de codice care conțineau opere ale scriitorilor clasici greci.

Cu aceste ocazii, colecționarii apuseni de manuscrise luau cu ei însemnate cantități de codice, fapt pentru care astăzi, în Sfântul Munte, se păstrează mai puțin de 1000 de manuscrise ce conțin opere cu conținut laic. Totuși, cu ocazia acestor misiuni, au fost întreprinse și primele tipăriri de cărți (sec. XVI-XVIII). Cea mai importantă a fost tipărirea întregii colecții de opere ale lui Platon de către tipograful Manoútios Áldos (Veneția 1513). Ne putem da seama cât de mult au contribuit asemenea inițiative la producerea Renașterii în Occident, de vreme ce lucrările atâtor scriitori clasici au devenit obiectul atentei cercetări a istoricilor, filologilor și teologilor apuseni. Renașterea spiritului clasic a dat semnalul unui întreg șir de reacții, care au dus la trezirea și eliberarea treptată a Europei din lanțurile prejudecăților și ignoranței. Conform spuselor lui Nicodim Lavreótis (de la Marea Lavră), ieromonah care a contribuit decisiv la colectarea atâtor cărți din Sfântul Munte, «mulțimea de manuscrise provenite din bibliotecile aghiorite au ajutat Occidentul să se elibereze de osbcurantismul mândriei papale».

În acest punct se cuvine să facem o mică paranteză pentru a prezenta cele mai importante cazuri de pierdere a unor manuscrise din bibliotecile aghiorite. A) Între anii 1491-1492, cărturarul grec Ianós Láskaris (1445-1534) a vizitat Sfântul Munte, de unde a sustras aproximativ 200 de manuscrise grecești, pe care i le-a oferit regelui Florenței, Levréntios Medíkos. Dintre acestea, 80 conțineau texte încă necunoscute în Occident, între care se numărau lucrări ale lui Galinós, Theókritos, Aristotel, Ptolemeu, Kallímahos… B) Între anii 1540-1544, cărturarul Nikólaos Sofianós din insula Kérkyra, a copiat și colecționat din Sfântul Munte aproximativ 300 de manuscrise pentru Hurtado de Mentoza, ambasadorul iubitor de cărți al lui Carol V în Veneția. C) La mijlocul secolului XVII, Athanásios Rítor (Retorul), care ulterior s-a convertit la Romano-catolicism, din porunca cardinalului Mazarínos, a luat cu el în Franța 109 de manuscrise, dintre care 74 proveneau de la Marea Lavră, manuscrise care astăzi se găsesc în Biblioteca Națională din Paris. D) Minás Minoídis, între anii 1840-1855, din porunca Ministerului francez al Învățământului, a transportat și el multe manuscrise grecești în Franța atât din mănăstirile athonite, cât și din alte mănăstiri grecești (de ex. de la mănăstirea Sf. Ioan Botezătorul din Sérres). E) În anul 1516, Máximos Grekós (Mihail Trivólis), renumitul «luminător al rușilor», a dus în Rusia zeci de codice pentru a-i înlesni munca de traducere. F) În 1654, monahul rus Arsenie Suhanov, din porunca țarului Alexie și a patriarhului Moscovei, Nikon, a dus în «a treia Romă» peste 500 de manuscrise aghiorite, dintre care multe conțineau lucrări clasice. G) Cunoscutul om de știință rus, Porfirie Uspenski, arhimandrit și apoi arhiepiscop de Kiev, cu ocazia vizitei sale la mănăstirile Sinai, Meteore și din Sfântul Munte, nu a ezitat să puna mâna pe manuscrisele cele mai prețioase. Singura chestiune pozitivă care a decurs din toate aceste confiscări este faptul că gândirea grecească, care străbate toate manuscrisele sustrase, a luminat atât Occidentul papal, cât și popoarele slave ale Nordului.

Cea mai mare colecție de manuscrise grecești din lume

Astăzi, în bibliotecile mănăstirești din Sfântul Munte, se păstrează în jur de 16.000 – 20.000 de manuscrise. Acestea sunt considerate a fi doar 50% din totalul de manuscrise grecești care există în întreaga lume. Dintre acestea, mai mult de jumătate se află în bibliotecile a trei mari mănăstiri: Marea Lavră, Iviron și Vatoped. Cea mai mare colecție de manuscrise din Sfântul Munte (2242) este găzduită de biblioteca mănăstirii Marea Lavră, colecție care este considerată a fi a treia din lume, după cea a mănăstirii Sfintei Ecaterina din Sinai (4.500, dintre care 75% sunt de limbă greacă) și cea a Vaticanului (3.500).

Cele 20 de mănăstiri athonite găzduiesc o comoară neprețuită de manuscrise grecești nu numai pentru spațiul grecesc, ci și pentru întreaga lume. Aceste manuscrise alcătuiesc cea mai mare colecție de manuscrise grecești din lume, care depășește cu mult cele mai importante două colecții de manuscrise din Europa, a Vaticanului și a Bibliotecii Naționale din Paris, care împreună nu depășesc 10.000 de exemplare.

Microfilme și metode de conservare a manuscriselor

A studia istoria manuscriselor aghioritice nu este un lucru ușor, mai ales că, în Răsăritul medieval, nu au existat de fișe de bibliotecă, așa cum existau în bibliotecile occidentale. Încercarea de inventariere și de studiere sistematică a manuscriselor Sfântului Munte a fost inițiată abia la sfârșitul secolului XIX și încă continuă. Spiridon Lámprou a fost primul care a publicat un catalog în două volume a codicelor aghioritice (în afară de cele ale mănăstirilor Vatoped și Marea Lavră), catalog care conținea 6.619 manuscrise. Mai târziu, în 1925, profesorul Sofrónios Efstratiádis a editat la Paris un nou catalog, care conținea codicele mănăstirilor Vatoped și Marea Lavră. Încă nu există un catalog complet. Totuși Institutul Patriarhal de Studii Patristice (IPSP) a Sfintei Mănăstiri Vlatádon din Tesalonic și-a asumat sarcina de a alcătui un catalog amănunțit și de a realiza microfotografii a tuturor manuscriselor. În felul acesta, nu numai că se salvează conținutul acestora, ci se înlesnește și posibilitatea studierii lor de către specialiști, nemaifiind necesară vizitarea bibliotecilor mănăstirilor respective pentru a le studia la fața locului. Acest Institut, care este subordonat Patriarhiei Ecumenice, este unul privat, fiind întreținut din sponsorizări și donații. Printre altele, conține o arhivă de microfilme, o arhivă de «slides», precum și aparate speciale de recunoaștere optică.

Conservarea manuscriselor vechi se realizează pe baza unui program care presupune așezarea lor în dispozitive speciale pentru o mai bună păstrare și transportare a acestora, precum și restaurarea și stropirea coperților și filelor uzate cu o soluție specială, care le protejează împotriva microbilor.

În concluzie putem spune că contribuția manuscriselor aghioritice la dezvoltarea culturii și civilizației europene este neprețuită. Așa cum spune bibliotecarul Mănăstirii Marea Lavră, ieromonahul Nikódimos, «nimeni nu poate stabili cu precizie unde s-ar fi aflat astăzi umanitatea dacă n-ar fi avut comoara cunoștințelor vechi, ascunsă în manuscrisele din mănăstirile bizantine și mai ales în cele ale Sfântului Munte. Cel mai probabil, Renașterea din Occident s-ar fi produs cu câteva veacuri mai târziu…».

* Termen care provine de la numele mănăstirii Xiropotámou (n.t.).

Bibliografie-izvoare:

Efthímios Lítsas, Βιβλιοθήκες και Χειρόγραφα στο Άγιον Όρος (Bibliotecile și manuscrisele Sfântului Munte), ziarul Tesalonic, 13.02.1993.

Giórgos Stámkos, Ανοίγοντας μια Κιβωτό Γνώσεων (Deschizând un Chivot de cunoștințe), Tríto Máti nr. 39, sept. 1994.

Idem, Τα χειρόγραφα του Αγίου Όρους: Μια Χιλιετής Κληρονομιά και ο Αγώνας για τη Διάσωσή της (Manuscrisele Sfântului Munte: O Moștenire de o mie de ani și lupta pentru păstrarea ei), Epistími & Tehnologhía, nr. 16, iulie-august 1996.

Idem, Μυστική Ελλάδα (Grecia mistică), cap. «Bibliotecile Sfântului Munte», Arhétypo 1999.

Ieromonahul Nikódimos Lavreótis, Τα χειρόγραφα του Αγίου Όρους (Manuscrisele Sfântului Munte), revista ANTI, 1991.

Kríton Chrysohoídis, Άθως: Αρχεία και Βιβλιοθήκες (Athos: arhive și biblioteci), Kathimeriní, 5.07.1993.

Omilia ieromonahului Nikódimos Lavreótis despre manuscrisele Sfântului Munte, Atena, oct. 1994.