Biblia pentru copii – Facerea lumii
8 March 2013
Facerea lumii
La început era Dumnezeu. Nimic altceva. Şi în mintea lui Dumnezeu era planul lumii. Un plan frumos. Totul lumină şi culoare.
Dar ca să facă lumea, aşa cum o ştii şi tu şi aşa cum o ştiu şi eu, era nevoie de materiale, care nu existau, deoarece am spus că numai Dumnezeu exista. Dar se poate face ceva fără a avea materiale? Nu, nimic. Nici măcar o colibă.
Dar Dumnezeu este Atotputernic şi puterea Lui s‑a arătat în cuvântul pe care l‑a spus. Un singur cuvânt a spus. Să‑l ţii minte! A spus: „Să fie!”. Şi iată materialele, în faţa Lui. Pământ, apă şi tot ce mai trebuia ca să se facă lumea. Şi astfel a început crearea ei de către Dumnezeu.
La început toate erau cufundate în întuneric, un întuneric adânc. Nimic nu se deosebea. Deodată se aude cuvântul lui Dumnezeu răsunând puternic în întuneric:
„Să fie lumină!”.
Întunericul s‑a tulburat, s‑a clătinat, ca şi cum ar fi căzut un uriaş peste el, un gigant. Aceasta era lumina.
Ciocnirea a fost înfricoşătoare, foarte înfricoşătoare. Întunericul a fost silit să se retragă ca să facă loc luminii. Şi a numit Dumnezeu întunericul noapte, iar lumina a numit‑o zi.
Dar aceasta nu era încă lumea. Nu exista nici pământul, nici cerul.
Şi iată se aude iarăşi glasul lui Dumnezeu. Şi din lumină, din întuneric a ieşit cerul. Un sân uriaş este cerul! Făcut ca să primească lumea, aşa cum se gândise Dumnezeu să o facă. Aşa cum o ştii şi tu, aşa cum o ştiu şi eu. Iar în sânul cerului, marele nostru pământ. Părea un punct negru, acoperit de ape.
Şi Dumnezeu porunceşte apelor să se retragă şi să formeze mările, lacurile şi râurile.
Apele ascultă porunca lui Dumnezeu şi încep să se retragă cu vuiet mare. Ca atunci când cad de la înălţime mii, sute de mii de cascade şi nu se aude nimic altceva decât ropotul lor. Şi aleargă, aleargă apele ca şi cum le‑ar urmări cineva, lăsând să se vadă în urma lor, ici şi colo, părţi de uscat. Dar aceasta nu era încă lumea, aşa cum o plănuise Dumnezeu în mintea Sa. Aşa cum o ştii şi tu, şi aşa cum o ştiu şi eu că este.
Şi iată iarăşi răsună glasul lui Dumnezeu ca o poruncă: „Să fie!”. Să fie podoaba cerului: luna, stelele, soarele. Un soare foarte strălucitor. Lumina lui ascunde stelele. Ascunde şi luna. Încălzeşte pământul cu razele lui. Şi din ţărână începe să crească iarbă, arbuşti şi copaci. Cresc, cresc copacii, se ivesc ramuri şi flori. Florile leagă roade, iar înlăuntrul roadelor se ascund seminţele.
Acum Dumnezeu face păsările care, ca să nu moară de foame, pot să mănânce seminţe. Face şi insectele şi toate celelalte gângănii care trăiesc în pământ şi se hrănesc cu rădăcini. Face, desigur, şi animalele. Şi pe cele mici şi pe cele mari.
Dar înainte de a face animalele de pe uscat, Dumnezeu umple marea cu peşti, cu scoici, cu cai‑de‑mare. Cerul îl împodobeşte cu nori purpurii. Şi norii călătoresc, călătoresc ca nişte bărcuţe. Îi poartă vântuleţul care bate uşor.
Acum lumea este gata. Este ca un palat minunat din care numai împăratul lipseşte. Împăratul care să o iubească, să‑i poarte de grijă aşa cum se îngrijeşte cineva de casa sa şi să o păzească.
Dumnezeu priveşte lumea, lumea pe care a făcut‑o El Însuşi numai cu cuvântul şi găseşte că este frumoasă.
Aşadar, Dumnezeu se gândeşte să dea în dar această lume frumoasă pe care a zidit‑o. Acesta era planul Său, să o dăruiască celei mai frumoase dintre făpturile Sale, pe care încă nu a făcut‑o, dar pe care plănuise să o facă. Şi nu vrea să o facă doar cu un cuvânt al Său, aşa cum le‑a făcut pe toate celelalte. Vrea ca aceasta să fie deosebită, să fie mai presus decât toate. Vrea ca această făptură să fie împăratul.
Ia, aşadar, pământ şi apă, le amestecă şi face lut. Începe să‑l modeleze aşa cum modelează olarul vasele sale sau sculptorul statuile sale. De aceea îl şi numeşte Adam, adică lut.
La sfârşit vrea să‑i dăruiască ceva de‑al Său, ceva din El Însuşi ca să poată deveni într‑o zi şi Adam un mic dumnezeu.
Se apleacă şi suflă în faţa lui suflare de viaţă. În acest dar, în această sărutare a vieţii este cuprinsă toată dragostea lui Dumnezeu pentru făptura Sa, toată iubirea Sa.
Adam începe să clipească din ochi. Respiră adânc.
– Ah! zice.
În faţa lui se întinde lumea cu toate culorile, cu toate sunetele, cu toate miresmele ei.
– Ah! De ce să te minunezi mai întâi? De miresme, de culori sau de sunete?
Adam este copleşit de atâta frumuseţe. Şi vrea să o cuprindă pe toată în inima sa.
Îngenunchează şi îmbrăţişează pământul. O lacrimă i se rostogoleşte din ochi şi cade pe iarbă. Străluceşte ca un diamant. Ea este mulţumirea sa, mulţumirea lui Adam către Dumnezeu.
***
